Se cuvine ca un creştin să strălucească nu numai prin cele ce a luat de la Dumnezeu, ci şi prin cele ce aduce el lui Dumnezeu

Din PSB 23, Omilii la Matei, Sf Ioan Gura de Aur, Omilia IV, partea morala Aşadar, pentru că am dobîndit acest dar atît de mare al iertării păcatelor, să facem totul ca să nu batjocorim o binefacere ca aceasta. Dacă şi înainte de primirea cinstei acesteia, păcatele erau vrednice de pedeapsă, cu atît mai mult după ce am primit această nespusă binefacere. Cele ce spun acum nu le spun la întîmplare, ci pentru că văd pe mulţi creştini că duc după botez o viaţă mai păcătoasă decît cei nebotezaţi, că nu se vede nici un semn în viaţa lor că sunt creştini. Continue reading Se cuvine ca un creştin să strălucească nu numai prin cele ce a luat de la Dumnezeu, ci şi prin cele ce aduce el lui Dumnezeu

Omul sfinteste locul …si pe cei din jurul sau …

din “Omilii si cuvantari”

SFANTUL IOAN GURA DE AUR

Mare vistierie este mulţumirea, bogăţie nepreţuită, bunătate necheltuită, armă puternică. Hula măreşte paguba şi ne face să pierdem; mai multe decât am pierdut, pe când mulţumirea măreşte bogăţia ce a câştigat-o sufletul cel mulţumitor.

Ai pierdut banii ? De vei mulţumi, ţi-ai dobândit sufletul şi mai mare bogăţie ai câştigat, fiindcă ai tras la tine dragostea lui Dumnezeu. Iar de vei huli, pe lângă acelea ce le-ai pierdut, ai pierdut şi mântuirea ta; nici pe acelea nu ţi le-ai câştigat, ci şi sufletul l-ai omorât.

Cu toate că cuvântul nostru nu a fost pentru hulă, dar un lucru voiesc de la voi, referitor la cuvântul acesta. Să înţelepţiţi pe cei ce hulesc în cetatea aceasta.


De vei auzi pe cineva pe uliţă, sau în mijlocul târgului, hulind pe Dumnezeu, apropie-te şi ceartă-l, şi de va fi trebuinţă de a-l bate, nu te ruşina, loveşte-l peste obraz, sfărâmă-i gura, sfinţeşte-ţi mâna pălmuindu-l cu cuvântul. Iar de te vor pâra vreunii şi te vor duce la judecată, mergi şi de te va cerceta judecătorul, zi-i cu îndrăzneală că a hulit pe Împăratul îngerilor.

Măcar pe robul cel împreună cu tine, cel de aceiaşi cinste, îndreptează-l, şi de va trebui să mori, nu te lepăda de a înţelepţi pe fratele tău. Mucenicie îţi va fi ţie: aceasta.

Pentru că şi Ioan mucenic a fost. Cu toate că nu i s-a poruncit să jertfească idolilor, nici să se închine lor, ci pentru legile cele sfinte, care se defăimau şi-a pus capul. Şi tu dar te nevoieşti până ia moarte pentru adevăr, şi Domnul va purta război pentru ţine. Şi să nu-mi zici cuvântul cel rece şi. nefolositor: Şi ce-mi pasă mie! N-am nimic de împărţit cu el! Numai cu diavolul, n-am nimic de împărţit, iar către oameni, faţă de, toţi avem datorii şi legături. Că sunt părtaşi aceleiaşi; firi ca şi noi, locuiesc pe acelaşi pământ, se hrănesc cu aceiaşi hrană, avem toţi acelaşi Stăpân, au primit şi ei aceleaşi legi, la aceleaşi bunătăţi sunt îndemnaţi, ca şi noi.

Să nu zicem dar, că nu avem nimic comun cu ei. Satanicesc este cuvântul acesta şi diavolească este nemilostivirea.
Deci să nu zicem acestea, ci să arătăm purtarea de grijă cea cuviincioasă fraţilor noştri. Şi eu vă făgăduiesc cu toată tăria şi mă fac chezaş vouă tuturor, că dacă veţi voi, voi toţi care sunteţi de faţă, să vă împărţiţi şi să vă îngrijiţi de mântuirea celor ce locuiesc în cetate, degrab toată, cetatea noastră se va îndrepta.

Să împărţiţi dar mântuirea fraţilor noştri.
Este de ajuns ca un singur om, aprins cu râvnă, să îndrepteze mult popor. Şi dacă nu unul, nici doi, ci mare va fi mulţimea celor ce pot să îndrepteze şi să poarte grijă de cei trândavi, căderea şi pieirea celor mai mulţi nu va fi din neputinţă, ci din lenevirea noastră. Căci cum este cu neputinţă, dacă vom vedea ceartă în târg, să mergem şi să împăcăm pe cei ce nu se înţeleg. Şi ce să zic, ceartă ? Că de vom vedea vreun măgar căzut, toţi ne silim să-i întindem mâna ca să-l sculăm, iar pe fraţii noştri îi lăsăm să se prăpădească.

Hulitorul este măgar care, nesuferind sarcina mâniei, a căzut. Apropie-te, ridică-l, folosind, cuvinte şi fapte, blândeţe sau iuţime de multe feluri să-ţi fie doctoria. Şi dacă aşa vom iconomisi cele ale noastre, şi vom purta grija şi de mântuirea vecinilor, acelora, care au dobândit îndreptate de la noi, le vom fi plăcuţi şi dragi, şi ceea ce este mai mult decât toate, ne vom învrednici cu toţii de bunătăţile care ne aşteaptă, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine slava, stăpânirea, cinstea acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

O, om! – de Sf. Ioan Iacob Hozevitul

O, om ce mari raspunderi ai

De tot ce faci pe lume,

De tot ce spui in scris sau grai,

De pilda ce la altii dai,

Caci ea mereu, spre iad, sau rai,

Pe multi o sa-i indrume.

Ce grija trebuie sa pui

In viata ta, in toata,

Caci gandul care-l scrii sau spui,

S-a dus, in veci nu-l mai aduni

Si vei culege roada lui,

Ori viu, ori mort, odata.

Ai spus o vorba, vorba ta,

Mergand din gura-n gura,

Va n-veseli sau va-ntista

Va curati sau va -ntina,

Rodind samanta pusa-n ea

De dragoste sau ura.

Scrii un cuvant: cuvantul scris,

Ramane-n urma drum deschis

Spre ocara sau slava.

Ai spus un cantec,

Versul tau, ramane dupa tine,

Indemn spre bine, sau spre rau,

Spre curatie , sau desfrau,

Lasand in inimi rodul sau,

De har sau de rusine.

Arati o cale, Calea ta

In urma ta nu piere,

E calea buna, sau e rea

Va prabusi, sau va-ntina,

Vor merge suflete pe ea,

La pace, sau durere.

Traiesti o viata, viata ta

E una, numai una

Oricum ar fi, tu nu uita,

Cum ti-o traiesti, vei castiga

Ori fericire pe vecie,

Ori chin pe totdeauna.

O, om ce mari raspunderi ai!

Tu vei pleca din lume,

Dar ce ai spus prin scris, sau grai,

Sau lasi, prin pilda care-o dai,

Pe, multi, pe multi, spre iad sau rai,

Mereu o sa-i indrume.

Daci nu uita : Fii credincios!

Cu grija si cu teama

Sa lasi in inimi luminos

Un semn, un gand, un drum frumos,

Caci pentru toate, ‘nendoios,

Odata, vei da seama.

Amin

Vedenie despre mantuire – Sfantul Teofan Zavoratul

In timp ce ma gandeam ce sa va spun in concluzia discutiilor noastre despre mantuire, mi-am amintit de o intamplare citita de mult intr-un vechi parteric. Este foarte apropiata de subiectul discutiei noastre si socotesc ca nu este de prisos sa v-o povestesc, asa cum se deseneaza ea acum in mintea mea.

Un batran imbunatatit, care traia retras in pustie, cazu in intristare si intunericul gandurilor potrivnice incepu sa-i ameninte sufletul, insuflandu-i indoiala asupra dreptei alegeri a felului lui de viata si intrebandu-se daca poate sa nu nadajdui ca toate stradaniile lui se vor incununa cu succes.

Inima ii plangea, dar ochii nu izvorau lacrimi. O durere uscata il chinuia. In timp ce se omora astfel cu intristarea, i se arata ingerul Domnului si ii spuse: “De ce te tulburi si de ce intra intrebarile in inima ta ? Nu esti tu nici primul, nici ultimul care mergi pe aceasta cale. Multi au strabatut-o, multi o strabat acum si multi vor ajunge pe ea in lacasurile luminoase ale raiului. Mergi si iti voi arata atat caile diferite pe care merg fii oamenilor, cat si locurile in care duce fiecare cale. Priveste si ia aminte !”.

Ascultand chemarea ingerului, pustnicul se ridica si merse; dar, abia facu cativa pasi inainte, ca iesi parca afara din sine si se cufunda in contemplarea unei vedenii minunate, care se deschise inaintea ochilor mintii sale.

Vazu in stanga sa un intuneric pustiu, ca un perete de nepatruns, inauntrul caruia sa auzea zgomot, larma si tulburare. Sfredelind intunericul cu privirea, vazu un rau larg, involburat de valuri, care se rostogoleau inainte si inapoi, la stanga si la dreapta; si, de fiecare data cand prin fata ochilor sai trecea in viteza un val, cineva parca ii rostea deslusit in ureche: “Este valul necredintei, al nepasarii, al racelii”; “Acesta – al nemilostivirii, al desfranarii, al luarii de mita”; “Acesta – al desfatarii, al huzurului, al pizmei, al vrajbei”; “Iar acesta – al betiei, al necuratiei, al lenevirii, al infidelitatii intre soti” si asa mai departe.

Si, in fata pustnicului, fiecare val rasucea pe creasta lui o multime nenumarata de oameni, ridicandu-i din rau si iarasi cufundandu-i la fund. Batranul exclama ingrozit: ” Doamne ! Oare toti acestia vor muri si nu este pentru ei nadejde de mantuire ?” Ingerul ii raspunse: “Priveste mai departe si vei vedea milostivirea si dreptatea lui Dumnezeu !”.

Pustnicul mai privi o data raul si vazu ca era acoperit, de-a lungul si de-a latul lui, cu mici barci in care stateau niste tineri luminosi cu fel de fel de arme, spre ajutorul celor ce se inecau. Ei ii chemau pe toti la ei si unora le intindeau mana, altora le coborau prajini si scanduri, altora le aruncau franghii, iar uneori scufundau pana la fund cange si carlige: poate ca se va agata si de acolo cineva. Foarte rar le raspundea cineva chemarii, dar si mai putini erau cei ce se foloseau cum se cuvine de armele salvatoare care li se dadeau.

Cea mai mare parte le respingeau sfidatori si cu un fel de satisfactie salbatica se scufundau in raul care raspandea fum inabusitor, duhoare grea si miros de ars. Batranul isi intinse privirea mai departe de-a lungul raului si la capatul lui vazu o prapastie fara fund, in care raul se prabusea. Multime de tineri luminosi treceau iute cu barcile incolo si incoace, chiar pana la marginea prapastiei, dand ajutor, cu grija fiecaruia; dar, cu toate acestea, in fiece clipa, in fiecare loc al raului multe mii de oameni se prabuseau impreuna cu raul in prapastie, de unde se auzeau vaiete de disperare si scrasnirea dintilor.

Batranul isi acoperi fata si izbucni in lacrimi. Si auzi o voce din cer: “Este amar, dar cine-i de vina ? Spune, ce as mai fi putut sa fac pentru mantuirea lor si nu am facut ? Dar ei resping, cu impietrire, orice ajutor le este dat. Ei Ma vor respinge si pe Mine, daca Ma voi pogori in ajutorul lor in cele mai amare locuri de suferinta”.

Linistindu-se cat de cat, pustnicul isi indrepta privirile spre dreapta, spre rasaritul luminos si fu mangaiat de o vedenie imbucuratoare. Cei ce, ascultand chemarea tinerilor luminosi, le intindeau mana sau se prindeau de vreo arma salvatoare, erau scosi de acestia pe malul drept. Aici ii intimpinau alte persoane, ii primeau in niste mici cladiri zvelte, intinse in numar mare de-a lungul intregului mal, unde ii spalau cu apa curata, ii imbracau in haine curate, ii incingeau, ii incaltau, le dadeau un toiag si, intremandu-i cu hrana, ii trimiteau la drum, mai departe spre rasarit, poruncindu-le sa nu se uite in laturi, sa mearga fara oprire, sa privasca cu atentie pe unde calca si sa nu treaca pe langa nici o cladire ca aceasta, fara sa intre in ea si sa se intremeze cu hrana si cu sfat de la cei in grija carora erau lasate acele cladiri – la fel faceau toti cei ce intrau acolo.

Batranul isi plimba ochiii de-a lungul malului si vazu ca pe toata lungimea lui erau astfel de oameni izbaviti care se pregateau de drum. Pe fetele tuturor se intiparise bucuria si insufletirea. Se vedea ca toti simteau o deosebita usurinta si putere si se aruncau cu o anumita nestavilire pe calea ale carei prime etape erau impodobite cu flori placut mirositoare.

Apoi pustnicul isi indrepta privirea mai departe spre rasarit si iata ce i se descoperi. Frumoasa poiana se termina nu departe de mal; mai departe urmau muntii, ale caror lanturi erau orientate in directii diferite. Muntii se ridicau tot mai sus si mai sus, se intersectau cu prapastii, ba erau golasi si stancosi, ba acoperiti cu tufaris si paduri. Peste tot, pe munti, se vedeau calatorii-nevoitori. Unul se catara pe o panta abrupta, altul statea sa se odihneasca sau sa cugete, altul se lupta cu o fiara sau cu un sarpe; unul mergea direct spre rasarit, altul pe o directie piezisa, iar altul le taia celorlalti calea, de-a curmezisul; insa toti erau obositi si asudati, erau in lupta si in incordare sufleteasca si trupeasca.

Rareori vreun drumet isi vedea calea in permanenta: adesea, aceasta disparea cu totul sau se rasfrangea in mai multe carari intortocheate; intr-alt loc o acopereau ceata si intunecimea, intr-altul drumul era taiat de o prapastie sau de o stanca abrupta; colo, calea era oprita de foarele padurii sau de taratoarele veninoase din vagauni.

Dar iata ce era minunat: peste tot, printre munti erau raspandite cladiri frumoase, asemeni celor in care fusesera primiti pentru prima data cei salvati din apa. Imediat ce intra calatorul in aceste cladiri, asa cum i se poruncise de la inceput, oricat de epuizat ar fi fost pana atunci, iesea de acolo viguros si plin de puteri. Atunci fiarele si taratoarele nu puteau sa-i suporte privirea si fugeau din calea lui; nici un fel de piedici nu-l faceau sa intarzie prea mult si gasea repede calea care se ascunsese de el prin nu se stie ce mijloace, urmand indicatiile primite in acele cladiri.

De fiecare data cand cineva depasea o piedica sau invingea un dusman, se facea mai puternic, mai inalt si mai chipes; cu cat cineva se inalta mai sus, cu atat devenea mai frumos si mai luminos. Pe varful muntelui, locul se facea din nou lin si presarat de flori; dar cei ajunsi acolo intrau repede intr-un nor luminos sau intr-o ceata, din care nu se mai vedeau.

Pustnicul ridica ochii mai sus de nor si in spatele lui sau in spatele muntelui vazu o lumina minunata, de o frumusete nemaivazuta, din care se auzeau pana la el preadulci cantari: “Sfant, Sfant, Sfant este Domnul Savaot!” Batranul cazu cu smerenie la pamant si deasupra lui trecu cu rasunet cuvantul Domnului: “Alergati asa ca sa-l luati [premiul]” (I Cor. 9,24).

Ridicandu-se din nou in picioare, pustnicul vazu ca de pe diferitele piscuri ale muntelui erau destui calatori din locuri diferite care fugeau navalnic inapoi spre rau, unii in trecere, altii cu strigate si cu cuvinte de hula si de ocara.

Fiecare dintre acestia era strigat de sus si de prin alte parti sa se opreasca. Dar, impinsi de niste arapi scunzi de statura, acestia nu ascultau glasul prevenitor si se cufundau din nou in raul naclait. Atunci pustnicul intreba cu mirare: “Doamne, de ce ?” si auzi ca raspuns: “Este rodul samavolniciei si al nesupunerii fata de randuiala tocmita de Dumnezeu !”. Cu acestea, vedenia lua sfarsit.

Ingerul care ii atrasese pustnicului vedenia il intreba, in fine: “Ei, te-ai linistit ?”. Batranul i se inclina pana in pamant.

Cred, fratilor, ca nu este nevoie de multa vorbarie pentru talcuirea acestei vedenii. Raul este lumea; cei cufundati in el sunt oamenii care traiesc dupa duhul lumii, in patimi, in vicii si in pacate; tinerii luminosi din barci sunt ingerii si, in general, harul care ne cheama la mantuire; prapastia fara fund in care se prabusea raul cu tot cu oameni este pierzania; cladirea frumoasa de pe malul drept este Biserica unde, prin Taina pocaintei sau a botezului, pacatosii convertiti se spala de pacate, se imbraca in haina indreptatirii, isi incing braul cu putere de sus si pornesc pe calea mantuirii; urcarea muntelui, cu diferitele piedici, reprezinta diferitele nevointe in curatirea inimii de patimi; fiarele si taratoarele sunt dusmanii mantuirii; locul cel lin de pe varful muntelui este linistirea inimii; norul luminos care ii acopera pe muritori este moartea impacata; lumina de dupa munte este raiul cel fericit; cladirile raspandite pe munte sunt templele lui Dumnezeu. Cine, aflandu-se pe cale, intra in aceste cladiri, adica cine primeste Tainele si participa la sfintele slujbe si rugaciuni ale Bisericii si se foloseste de sfatul si de indrumarea pastorilor, acela depaseste cu usurinta toate piedicile si grabnic ajunge la desavarsire. Iar cel ce, din samavolnicie, le respinge si nu se supune sfaturilor si indrumarilor pastorilor, acela cade repede, si duhul lumii il va ademeni din nou.

Consider de prisos sa mai adaugam orice alta povata. Va implor numai, fratilor, izbaviti-va de veacul acesta inselator ! Amin.

din “Viata launtrica“, Sfantul Teofan Zavoratul

Virtutea e cu putinta, oricare ar fi starea cuiva – Sfantul Ioan Gura de Aur

Unul straluceste în saracie, altul în bogatie.

Ilie în saracie, Avraam în bogatie.

Mergeti catre starea care vi se pare mai lesnicioasa si mai bine potrivita pentru voi. Unul straluceste în casatorie – Avraam, altul în feciorie, – Ilie.

Urmati calea pe care o vreti – si una si alta duce la cer. Unul straluceste în postire, Ioan; altul fara postire, Iov – si adaugam ca acesta avea grija unei neveste, a unor fii, a unor fiice, a unei case, si ca avea multe bogatii, iar celalalt n-avea nimic, numai un biet vesmânt aspru.

Dar ce vorbesc eu de case si de avutii, atunci când, chiar rege fiind, poti ajunge la virtute? Nicaieri nu se afla casa mai prinsa de atâtea treburi ca palatul unui rege, si iata caDavid straluci pe tron, fara ca purpura si coroana sa-l faca în stare de a fi virtuos.

Tot asa cu alt om – vreau sa zic de Moise – caruia i se daduse împuternicire asupra unui întreg popor, ceea ce facea ca starea lui sa fie înca si mai apasatoare, caci, cu cât mai mare îi era puterea, cu atât mai mari se ridicau pentru el greutatile.

Voi vedeti: oamenii s-au acoperit de slava în bogatie si în saracie, – în casatorie si în feciorie. Dimpotriva, altii s-au prapadit însurati sau feciorelnici, bogati sau saraci. A fost aceasta cu multi oameni însurati ca, de pilda,Samson pe care-l pierdu nu casatoria, ci însasi voia lui, a fost, asemenea, cu multi care au trait în feciorie, ca acele cinci fecioare neîntelepte din parabola, cu multi bogati, de pilda acela care dispretuia pe dreptul Lazar… Iar în zilele noastre multime mare de oameni se prapadesc, având starea saraciei.

Voiti acum sa vedeti pe unii care se mântuira având îndeletnicirea armelor? Iata-l pe Corneliu!… Sau pe unii care îngrijeau de treburile unei case? Iata-l pe eunucul reginei din Etiopia. Toate acestea, dovezi sunt ca, daca ne îndrumam pe noi însine bine, fie chiar bogati, nimic nu ne va prilejui caderea. Ci dimpotriva, orice cadere sau înaltare nu le aduce saracia, bogatia, tronul, ci gresita lor întrebuintare.

din ” Cuvinte alese”, Sfantul Ioan Gura de Aur

Psalmii de blestem

Sa nimicim din noi neamurile pagane, zicand catre Dumnezeu: “Risipeste neamurile care voiesc razboaie!” “Fulgera peste ele si le imprastie?”.

Intr-adevar (pe plan duhovnicesc) noi suntem aceia asupra carora rostim blestemul, iar nu israelitii care “n-au nimicit popoarele despre care Domnul le poruncise”.

Ne osandim pe noi insine, iar nu pe idoli. Noi suntem cei care avem urechi si nu auzim, care avem ochi si nu vedem, caci nu este intru noi Duhul (Sfant).

Sfantul Macarie Egipteanul : 21 Cuvantari despre mantuire