Femeia cea păcătoasă

din  “Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”
Ed. IBMBOR – 2007

Au adus aceia aur? Adu şi tu curăţenie sufletească şi trupească şi virtute!

Au adus aceia tămâie? Adu şi tu rugăciuni curate, tămâierile cele duhovniceşti!

Au adus aceia smirnă? Adu şi tu smerenie, inimă înfrântă şi milostenie! Continue reading Femeia cea păcătoasă

Despre necazuri si milostenie

din “Talcuiri la Epistola a doua catre Timotei, Tit, Filimon”

fragment Omilia I

PRECUM NU EXISTĂ OM NEMURITOR, TOT AŞA NU SE POATE GĂSI
VREUN OM LIPSIT DE SUPĂRARE ÎN ACEASTĂ VIAŢĂ, ŞI CĂ O SINGURĂ
SUPĂRARE ESTE FOLOSITOARE, ACEEA VENITĂ PRIN PĂCAT.
DESPRE MILOSTENIE

Deci, iubiţilor, să nu ne descurajăm (abatem) în faţa relelor ce cad asupra noastră, căci aceasta se întâmplă spre cuminţirea noastră. „Să nu te tulburi în timpul încercării”, zice înţeleptul Isus Sirah (2, 2). Mulţi au felurite necazuri în casele lor; toţi ne împărtăşim de necazuri şi de supărări, nu însă şi de cauzele lor; ci unul are supărare de la femeie, altul de la copil, un altul de la slugă, unul de la vreun prieten, altul de la vreun duşman, celălalt de la vecin, un altul de la vreo pagubă suferită, căci multe şi variate sunt cauzele necazurilor, şi nu vei găsi deloc pe cineva întru totul lipsit de necaz sau de supărare, ci unul o are mai mică, altul, mai mare.

Deci, să nu ne mâhnim şi nici să credem că numai noi suntem în necaz. Căci nu există om care să vieţuiască şi să fie scutit de necazuri în această viaţă trecătoare, ci unul astăzi, altul mâine, iar de nu mâine, după aceasta negreşit i se va întâmpla ceva care să-l supere. Că, după cum nu este cu putinţă ca plutind cineva, să nu fie în agonie, adică în frica morţii — vorbesc de cel ce pluteşte pe mare — tot aşa nu l-ar putea găsi cineva pe un om lipsit de supărare în viaţa aceasta.

Chiar de ai spune de bogat, totuşi, fiindcă este bogat, va avea mai multe motive de supărare; ba chiar de ar fi împărat, căci şi împăratul de multe este stăpânit şi nu face totul după placul său, ci trece cu vederea multe împotriva voinţei sale, şi mai cu seamă acesta este cel care mai mult decât toţi face de multe ori ceea ce nu voieşte. Şi de ce oare? Fiindcă are sub el pe mulţi din aceia care voiesc a răpi din drepturile sale.

Gândeşte-te în câtă supărare se găseşte el, când voieşte de pildă a face un lucru, dar nu poate, fie de frică, fie din cauza bănuielii, fie din cauza duşmanilor, fie din a prietenilor. De multe ori, chiar şi atunci când se ambiţionează a face un lucru din cele ce-i plac lui, totul dispare din acea faptă ce-l putea mulţumi, fiind mulţi din cei ce-l urăsc.

Dar ce? Crezi poate că aceia care duc un trai rară oboseală sunt lipsiţi de supărări în viaţă? Nicidecum, căci, precum nu este cu putinţă a fi cineva nemuritor, tot aşa nu este cu putinţă a fi fără de supărare. Câte neajunsuri nu suferă ei, pe care nu este cu putinţă a le reprezenta prin cuvinte, şi cu toate acestea le îndură în plăcere! Câţi poate, de mii de ori, nu s-au rugat să moară în acea bogăţie şi desfătare? Căci a se desfăta cineva nu este totdeauna lipsit şi de necaz; ba încă tocmai din a petrece în desfătare se nasc mii de necazuri, boli şi dezgusturi, şi chiar fără de acestea, adică şi fără să fie vreo cauză.

Când sufletul ajunge într-o astfel de deprindere, se întristează şi de la sine, adică fără vreo cauză anume; căci şi doctorii spun ca supărările pot veni de multe ori şi de la construcţia stomacului. Sau poate nu ni se întâmplă şi nouă de a ne întrista, de a ne mâhni şi să nu ştim cauza mâhnirii?

Într -un cuvânt, nu se poate găsi cineva fără de supărare, şi dacă poate nu are atâta pricină de supărare ca noi, totuşi fiecare are pe atât pe cât şi-o închipuie. Pe cineva îl supără mai mult cele ale sale decât cele ale aproapelui. Precum cei ce suferă din cauza unor membre ale trupului cred că ei îi covârşesc cu durerile pe cei din jur — căci şi cel bolnav de ochi nu-şi poate închipui vreo altă boală mai rea decât a sa, şi iarăşi cel ce suferă de stomac zice că boala aceasta este mai grea decât toate bolile, şi, în fine, fiecare crede că boala ce-l stăpâneşte este mai greu de vindecat decât toate celelalte boli — tot aşa se petrece şi cu întristarea, căci aceea pe care o are cineva o consideră drept cea mai dureroasă, lucru pe care îl judecă din propria experienţă.

De pildă, cel ce nu are copii, nimic nu consideră atât de dureros, ca lipsa de copii, pe când cel ce are mulţi copii şi este sărac, nimic nu învinovăţeşte atât de mult ca facerea de copii mulţi, iar cel ce are numai unul, nu-şi poate închipui ceva mai rău, ca a avea numai un copil. Căci de aici, zice, copilul devine leneş, iar pe tatăl său îl aduce în supărare — fiindu-i pururea prea iubit — nevrând a se îndrepta. Cel ce are femeie frumoasă, iarăşi nimic nu crede a fi mai rău decât a avea cineva femeie frumoasă, fiindcă faptul acesta este încărcat de bănuieli şi de zavistii. Iar cel ce are femeie urâtă, nu-şi poate închipui ceva mai rău decât a avea femeie urâtă, fiindcă faptul acesta este încărcat de dezgust.

Cel fără nici o ocupaţie zice că nimic nu este mai netrebnic şi mai de dispreţuit ca viaţa aceasta. Ostaşul spune că nimic nu este mai greu şi mai primejdios ca oştirea, şi că mult mai bine este a mânca cineva pâine cu apă, decât a suferi atâtea greutăţi. Cel ce este în stăpânire zice că nimic nu este mai obositor ca a se ocupa cineva cu trebuinţele altora, în timp ce acela care e stăpânit zice că nimic nu este mai înjositor ca a fi cineva sub puterea altuia. Cel însurat zice că nici un rău nu poate fi mai mare decât a avea cineva grijă de femeie, pe când cel neînsurat spune că nimic nu este mai fără libertate ca a fi neînsurat şi a se vedea fără casă şi fără odihnă. Neguţătorul fericeşte siguranţa lucrătorului de pământ, în timp ce acesta îl fericeşte pe neguţător pentru bogăţia sa.

În fine, neamul nostru omenesc este întru totul nemulţumit şi veşnic cârtitor asupra soartei sale, şi posomorât. Când unul îi osândeşte şi îi pune pe toţi oamenii în aceeaşi cumpănă, atunci zice în general: „Bietul om este un animal nenorocit şi încărcat cu multe greutăţi”, numind astfel întreaga natură umană. Câţi nu admiră bătrâneţea? Câţi nu fericesc tinereţea? Tot aşa şi în vârstele omeneşti mare este tristeţea şi necazul. Când de pildă, ne vedem acuzaţi pentru vârstă, zicem: de ce nu suntem bătrâni? Iar când ne înălbeşte părul, spunem: unde este tinereţea? Şi, într-un cuvânt, avem mii de motive spre a fi scârbiţi şi întristaţi. Dar pentru scăparea din această anomalie nu este decât o singură cale: aceea a virtuţii, deşi chiar şi aceasta are necazurile şi nemulţumirile sale, însă, la drept vorbind, acele necazuri nu sunt fără de folos, ci au cu ele o mare folosinţă şi un mare câştig.

Căci, dacă cineva a păcătuit şi pe urmă prin întristare s-a umilit, s-a curăţit de păcat; sau de a compătimit cu fratele căzut în greşeală, şi atunci iarăşi are nu o mică plată. Căci a compătimi cu cei ce sunt în nenorociri, aceasta ne dă multă îndrăzneală fată de Dumnezeu. Gândeşte-te la cele ce Scriptura filosofează despre Iov, ascultă-l apoi şi pe Pavel, care spune: „Plângeţi cu cei ce plâng… lăsaţi-vă duşi spre cele smerite” (Romani 12, 15, 16), fiindcă împărtăşirea de nenorocirile celor întristaţi obişnuieşte a uşura greutatea cea mare a tristeţii.

Precum se întâmplă şi cu greutatea, că, dacă cineva susţine, uşurează povara celui ce o duce, tot aşa şi cu celelalte toate.

Atunci când cineva dintre ai noştri moare, mulţi sunt cei care stau pe lângă noi, mulţi care ne mângâie — ba de multe ori chiar şi pe un măgar căzut îl ridicăm —, în timp ce sufletele cele căzute ale fraţilor noştri le trecem cu vederea mai mult decât pe un măgar.

Dacă îl vedem intrând fără sfială în crâşmă, noi nu-l oprim, iar de-l vedem beat, nu îl împiedicăm — sau de face orice faptă absurdă —, ci încă ne purtăm bine cu ei.

De aceea zicea Pavel: „Nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac”. (Romani 1, 32) Ba încă mulţi fac şi societăţi de beţie şi de băutură. Fă, omule, societăţi pentru a depărta mania (nebunia) beţiei, iar ospeţele sau mesele tale fă-le pentru cei legaţi, pentru cei ce sunt în necazuri. Aşa ceva a poruncit Pavel şi corintenilor, zicând: „ca să nu se facă strângerea abia atunci când voi veni”. (I Corinteni 16, 2)

Acum, pentru petreceri şi desfătări toate le facem, şi masă comună, şi pat comun, şi vin comun, şi cheltuială comună, însă milostenie nimeni n-a făcut în comun. Astfel erau cele ale dragostei pe timpul apostolilor, când toate averile se puneau la mijloc. Dar eu nu poruncesc a le pune pe toate, ci o parte din ele, după cum şi Pavel zice: „Fiecare din voi, într-una din sâmbete, să pună de la sine ce se va îndura”, adică, strângând ca o dare oarecare pentru cele şapte zile şi depozitând-o, ca astfel să avem de unde face milostenie, fie mare, fie mică. „Să nu te înfăţişezi înaintea Mea cu mâna goală (deşert)” (Ieşirea 23, 15), zice Moise, şi băgaţi de seamă că el spunea acestea iudeilor.

Dar cu cât mai vârtos nu ni s-ar putea spune nouă! De aceea stau săracii înaintea uşilor bisericii, ca astfel nimeni să nu intre înaintea Domnului deşert, ca să intre o dată cu milostenia.

Intri ca să fii miluit; miluieşte tu mai întâi.

Cel ce vine după aceea, trebuie să dea mai mult; căci, când începem noi, cel de-al doilea dă mai mult. Fă-ţi mai întâi datornic pe Dumnezeu, şi după aceea cere şi tu; împrumută-L, şi după aceea cere, ca să iei înapoi împrumutul cu procente. Dumnezeu o voieşte aceasta şi nu se dă în lături.

Dacă tu ceri împreună cu milostenia, vei dobândi; dacă vei cere, zic, astfel, vei primi şi procente. Aşa, vă rog, să faceţi.

Nu prin ridicarea mâinilor suntem auziţi. Întinde-ţi mâinile tale nu spre cer, ci spre mâinile săracilor.

De vei întinde mâna ta în mâinile săracilor, vei atinge cu ea bolta cerului, şi Cel ce sade acolo va primi milostenia ta; iar de ai întins-o rară roadă, nimic n-ai câştigat.

Căci spune-mi, te rog: dacă împăratul s-ar apropia de tine cu porfira pe trup şi ar cere ceva de la tine, oare n-ai da cu plăcere tot ce ai? Nu prin întinderea mâinilor suntem auziţi, nici în mulţimea vorbelor, ci în fapte, căci ascultă pe prorocul, care zice: „Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu îmi întorc ochii aiurea, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult” (Isaia 1, 15), căci trebuie a tăcea şi nici măcar de a căuta spre cer, cerând milă — pe când cel ce are curaj, multe spune.

Dar ce spune Scriptura? „Ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!” (Isaia 1, 17) Astfel vom putea fi auziţi, chiar de am avea mâinile în jos, chiar de n-am grăi nimic, chiar de n-am cere. Acestea deci să le facem, ca să ne învrednicim de bunurile făgăduite nouă, prin Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Nu poţi posti? Nu poţi fugi de lume?

din “Omilii la Epistola catre Filipeni a Sfantului Apostol Pavel”
Sfantul Ioan Gura de Aur

Nu poţi posti? Nu poţi fugi de lume? Nu te poţi culca pe pământ şi nu poţi priveghea? Se poate lua plată pentru toate acestea, deşi nu le-ai făcut, şi dacă le vei îmbina altfel, slujind pe cel bolnav şi neputincios, ajutându-l neîncetat, odihnindu-l şi alinându-i durerile ce izvorăsc din toate acestea.

Puterea milosteniei…

din “Omilii la Epistola catre Filipeni a Sfantului Apostol Pavel”

Sfantul Ioan Gura de Aur 

[Cel milostiv] Nu va rămâne afară împreună cu fecioarele cele nebune, ci va intra împreună cu cele înţelepte în cămara de nuntă a Mirelui, având în mâini făclii strălucitoare, într-un cuvânt, va deveni mai fericit chiar decât cei ce s-au ostenit şi şi-au petrecut viaţa în feciorie, cu toate că nimic din toate durerile şi amărăciunile acelora n-a gustat.

Aceasta este puterea milosteniei! Şi cu multă îndrăzneală îi călăuzeşte spre ceruri pe cei care o cunosc. Pentru că ea este apropiată şi cunoscută celor ce păzesc uşile cămării de nuntă, şi nu doar cunoscută, ci şi ţinută la mare cinste; iar pe cei care au cinstit-o îi va conduce cu îndrăzneală şi toţi se vor da în lături, fără a se opune. Căci dacă ea L-a pogorât pe Dumnezeu pe pământ şi L-a înduplecat să se facă om, cu cât mai mult nu-l va putea ridica pe om la cer? Cu adevărat mare este puterea milosteniei! Dacă din milă şi din iubire de oameni Dumnezeu s-a făcut om, ba încă s-a înduplecat a Se face chiar rob, cu cât mai mult nu-i va aşeza pe robi în cămara Lui?

Aşadar, fraţilor, să iubim milostenia, şi să o săvârşim după puterile noastre nu doar o zi, nici două, ci în toată vremea cât ne aflăm aici, ca şi ea să ne cunoască atunci când ne vom înfăţişa înaintea Dreptului Judecător. Dacă ea ne cunoaşte pe noi, şi Domnul ne va cunoaşte, iar dacă ea nu ne cunoaşte, nici Domnul nu ne va cunoaşte, ci va zice: „Nu vă cunosc pe voi!” Să nu se-ntâmple însă una ca aceasta! Departe de noi auzirea acestor cuvinte! Fie însă a ne învrednici de auzirea acelei râvnite voci: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.” (Mt 25, 34)

HRISTOS a izgonit din Imparatia cerurilor oameni care facusera minuni si profetisera

HRISTOS  a izgonit din Imparatia cerurilor oameni care facusera minuni si profetisera.

EL spusese:

“22.  Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut?
23.     Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea. ”

Nici pe fecioare nu le-a tinut de rau pentru credinta lor sau pentru invatatura lor. Nu! Le-a alungat din camara de nunta din pricina vietii lor prihanite, a neomeniei si cruzimii lor.

Si pe omul cu haina murdara nu l-a aruncat legat afara de la nunta pentru ca nu-i era credinta dreapta, ci pentru ca viata ii era murdara si prihanita.

Iar pe cei carora le poruncise sa se duca in focul gatit diavolului si ingerilor lui nu i-a trimis acolo pentru ca isi pierdusera credinta, ci pentru ca nicicand nu miluisera pe cineva.

Putea Pavel sa le aminteasca de toate acestea si de altele asemenea si sa le spuna: ” Nu vreau sa nu stiti voi, fratilor, ca toti acestia au avut parte si de botez. s-au impartasit si cu Sfintele Taine, au avut multa credinta, iar cunostinta le era desavarsita. Dar pentru ca viata nu le-a fost la fel cu credinta, au fost izgoniti din Imparatie si aruncati in foc”.

pagina 219

“Despre schimbarea numelor. Despre rabdare. Despre milostenie. Despre taria credintei. Despre propovaduirea Evangheliei”, Sfantul Ioan Gura de Aur

Ai mâncat pe săturate ? Adu-ţi aminte şi de cel flămând

Sfântul Ioan Gura de Aur dă sfat cui vrea să primească:

„Ai mâncat pe săturate ? Adu-ţi aminte şi de cel flămând.
Ti-ai potolit setea ? Aminteşte-ţi de cel însetat, îţi e cald şi bine ? Gândeşte-te la cel îngheţat.

Ai o casă mare şi frumoasă ? Fă loc în ea şi celui fără adăpost.

Te-ai veselit la o petrecere ? Bucură şi tu pe cel întristat.

Ai vază pentru bogăţie ? Cercetează pe nevoiaş.

Ai ieşit vesel de la stăpân ? Ai grijă ca şi slugile tale să se veselească.

Dacă eşti milostiv şi cruţător cu dânşii, şi sufletul tău va fi miluit când va ieşi din trup.”

fragment din “Predici”, Sfantul Nicolae Velimirovici

O monahie milostiva

O monahie milostiva, care se ducea din casa in casa si din magazin in magazin si cersea pentru saracii unui azil de batrani, a intrat intr-o zi casa unde erau adunati oameni multi care discutau, fumau si beau. Fara sa se tulbure si fara sa se gandeasca la altceva in afara de milostenia pe care o cerea, s-a prezentat cu simplitate si blandete in fata lor si cu liniste nemasurata a cerut milostenie pentru batranii ei parasiti.

Unul dintre cei prezenti, in ceasul in care maicuta intindea mana, i-a scuipat in palma cu toata batjocura. Aceea, fara sa se tulbure si fara sa arate nici cea mica neplacere, ii spune: “Asta a fost pentru mine”, si intinzand cealalta mana, adauga: “Acum da ceva si pentru saracii aceia”. Cel care a insultat-o nu se astepta la o asemenea lectie. Emotionat, a oferit mai mult decat au dat toti ceilalti, iar pilda buna a maicutei i-a devenit pricina pentru a-si schimba viata.