Au adus aceia aur? Adu şi tu curăţenie sufletească şi trupească şi virtute!

Au adus aceia tămâie? Adu şi tu rugăciuni curate, tămâierile cele duhovniceşti!

Au adus aceia smirnă? Adu şi tu smerenie, inimă înfrântă şi milostenie!

Femeia cea păcătoasă s-a curăţit de toate păcatele ei apropiindu-se o clipă de Hristos; iar când iudeii cleveteau că Hristos a primit-o şi i-a dat o atât de mare îndrăznire, lor le-a închis gura, iar pe ea a slobozit-o după ce a izbăvit-o de toate păcatele ei şi după ce i-a lăudat râvna .

- De ce?

- Pentru că femeia cea păcătoasă s-a apropiat cu inimă fierbinte, cu suflet înflăcărat şi cu credinţă clocotitoare; s-a atins de acele sfinte şi sfinţite picioare, despletindu-şi părul, slobozind din ochi izvoare de lacrimi şi vărsând mirul.

Cu ochii cu care i-a ademenit pe bărbaţi, cu aceia a pregătit leacurile pocăinţei.

Cu ochii cu care a întraripat privirile celor desfrânaţi, cu aceia a plâns.

Cu buclele de păr cu care pe mulţi i-a înlănţuit spre păcat, cu acelea a şters picioarele lui Hristos.

Cu parfumul cu care pe mulţi i-a omorât, cu acela a uns picioarele Domnului.

Şi tu, dar, cu acelea cu care ai mâniat pe Dumnezeu, cu acelea fă-L iarăşi îndurător.

L-ai mâniat cu răpirea de averi? Cu ele împacă-L! Dă înapoi cele răpite, celor pe care i-ai nedreptăţit, şi mai dă şi altele pe deasupra, şi spune ca Zaheu: „ întorc împătrit faţă de cât am răpit”  .

L-ai mâniat pe Dumnezeu cu limba şi L-ai ocărât cu multe ocări? Potoleşte-L tot cu limba, înălţând rugăciuni curate, binecuvântând pe cei ce te ocărăsc, lăudând pe cei ce te grăiesc de rău, mulţumind celor ce te nedreptăţesc.

Acestea n-au nevoie de multe zile, de mulţi ani, ci numai de voinţă! Se săvârşesc într-o singură zi! Depărtează-te de desfrânare, îmbrăţişează virtutea, pune capăt păcatului, făgăduieşte să nu-l mai săvârşeşti, şi ţi-e de-ajuns spre apărare!

Te încredinţez şi-ţi garantez că dacă fiecare din noi, care păcătuim, ne depărtăm de păcatele de mai înainte, şi-I făgăduim lui Dumnezeu că într-adevăr n-avem să ne mai lăsăm cuprinşi de ele, Dumnezeu nu ne va mai cere altceva mai mult în apărare.

Căci este iubitor de oameni şi milostiv; şi cum doreşte să nască femeia pe care o apucă durerile naşterii, aşa doreşte şi Dumnezeu să-Şi reverse mila Lui. Păcatele noastre însă Îi pun piedică.

Trebuie sa se roage totdeauna si neintrerupt si cel necajit, si cel vesel, si cel ce o duce rau, si cel ce o duce bine.

Cel vesel si cel ce o duce bine, ca sa ramana neschimbata veselia si bunastarea lor, si sa nu le piarda, iar cel necajit si cel ce o duce rau, ca sa vada si el o schimbare fericita si sa aiba liniste si mangaiere.

Ai o viata linistita? Roaga-te lui DUMNEZEU ca sa nu ti se tulbure linistea!

Vezi ca se ridicafurtuna? Roaga staruitor pe Dumnezeu sa abata de la tine viforul si sa faca din furtuna liniste.

Ai fost auzit? Multumeste ca ai fost auzit.

N-ai fost auzit? Staruie in rugaciune ca sa fii auzit.

Daca Dumnezeu amana uneori datul , apoi n-o face pentru ca te uraste, nici pentru ca Ii esti neplacut, ci pentru ca vrea, prin amanatul datului, sa te aiba mereu langa El, asa cum fac si parintii care-si iubesc copiii: acestia, ca sa ii poata tine mereu langa ei pe copiii zburdalnici, nu le dau indata ce cer.

N-ai nevoie de mijlocitori inaintea lui DUMNEZEU, n-ai nevoie sa mergi cale lunga si nici sa lingusesti pe altii.

De-ai fi singur, fara nici un protector, roaga tu singur pe Dumnezeu, si Dumnezeu iti va implini negresit cererea.

De obicei, DUMNEZEU nu-Si pleaca asa de usor urechea atunci candse roaga altii pentru noi, cat atunci cand ne rugam noi pentru noi insine, chiar de am fi plini de mii de pacate.

Esti nevrednic? Fii vrednic prin staruinta!

Ca si cel nevrednic poate ajunge vrednic prin staruinta, ca DUMNEZEU ne implineste cererile mai degraba cand e rugat de noi , decat cand punem pe altii sa-L roage pentru noi, si ca , adeseori amana implinirea cererilor noastre nu pentru ca vrea sa ne refuze, nici sa ne trimita cu mainile goale, ci sa ne dea si mai mari bunatati.

Dumnezeu ne dă putere, dar noi trebuie să o folosim. Atunci când, în rugăciunile noastre, Îi cerem lui Dumnezeu puterea de a face ceva în Numele Lui, nu-I cerem de fapt lui Dumnezeu să o facă El în locul nostru, pentru că noi am fi mult prea slabi pentru asta, ci să o facem noi cu puterea Lui.

Vieţile sfinţilor sunt lămuritoare în această privinţă, şi în viaţa Sfantului Filip Neri (preot şi duhovnic italian din secolul al XVI-lea, dedicat  promovării sfinţeniei vieţii preoţilor catolici şi a importanţei predicii în cultul creştin) este descrisă tocmai o astfel de situaţie.

Sfântul Filip era un om mânios, care se certa din nimic şi care avea puternice izbucniri de mânie, în schimbul cărora avea, desigur, de îndurat muştruluiala zdravănă a confraţilor săi. Într-o zi a simţit că nu mai putea continua astfel.

Din relatarea vieţii lui nu aflăm dacă aceasta  s-a datorat virtuţii lui sau faptului că nu-i mai putea  suporta pe fraţi. Cert este că se repezi dintr-o dată spre capelă, îngenunche înaintea unei statui de-a lui Hristos şi-L rugă să îl izbăvească de mânie. Apoi ieşi afară, plin de nădejde.

Prima persoană pe care o întâlni fu unul dintre fraţi care nu-l supărase niciodată cu nimic, dar care tocmai acum se arătă duşmănos şi supărător. Aşa că Filip izbucni în mânia lui obişnuită şi se duse mai departe, plin de năduf, pentru a-l întâlni pe un alt confrate, care întotdeauna fusese pentru el un izvor de mângâiere şi odihnă. Dar până şi acesta îi răspunse în doi peri. Atunci Filip dădu fuga înapoi la capelă, se aruncă înaintea statuii lui Hristos şi spuse: „Oh, Doamne, oare nu ţi-am cerut să mă izbăveşti de mânia aceasta?” Iar Domnul i-a răspuns: „Ba da, Filipe, şi tocmai de aceea am înmulţit ocaziile în care tu să înveţi să dobândeşti pacea“.

Din gânduri izvorăsc toate, şi bine şi rău. La fel se împlinesc şi gândurile noastre. Şi astăzi vedem, cum tot ceea ce este creat aici pe pământ  şi în cosmos, este gândul lui Dumnezeu înfăptuit în timp şi în spaţiu.

Şi noi suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu. Mare dar a primit neamul omenesc, iar noi nu înţelegem aceasta. În noi este energie dumnezeiască, viaţă dumnezeiască şi noi nu înţelegem asta. Şi nu înţelegem că prin gândurile noastre îi influenţăm pe ceilalţi. Poate fi un bine mare sau un rău mare: totul depinde de gândurile şi de dorinţele noastre.

Prin gândurile noastre virtuoase, paşnice, liniştite şi desăvârşit bune, ne influenţăm şi pe noi înşine, şi răspândim această pace pretutindeni în jur, şi în familii, şi în societate, şi oriunde. Acestea lucrează nu numai pe pământ, ci şi în univers.

Aşadar, aici suntem lucrători pe ţarina Domnului, şi înfăptuim armonia cerească, armonia dumnezeiască, iar acolo pacea şi liniştea domnesc pretutindeni.

Dacă ne preocupă gânduri negative, acela ne este un mare rău. Când în noi este sălăşluit răul, el se răspândeşte şi în jur, în familie, în mediul în care ne aflăm.

Iată, putem fi un bine mare sau un rău mare. Şi cât e de bine să fii om bun, pentru binele tău, omule! Căci gândurile nimicitoare, rele ne nimicesc pacea, şi atunci numai avem pace şi nici linişte.

Noi întotdeauna începem greşit. În loc să începem de la noi înşine, noi dorim întotdeauna să-i îndreptăm pe ceilalţi, iar pe noi ne lăsăm mai la urmă. Când fiecare va începe cu sine, atunci va fi pace pretutindeni! Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, spune: „Dacă omul nu se va vătăma pe sine însuşi, nimeni nu-i poate face nici un rău, nici măcar diavolul. Vedeţi, noi suntem cei care ne croim viitorul.

Neamul nostru omenesc prin gândurile sale strică (tulbură) întreaga ordine (a lucrurilor).

Neamul omenesc dintâi a şi fost nimicit prin potop pentru gândurile şi dorinţele sale rele. Iată, şi acum avem la fel gânduri rele şi nu avem roade bune, trebuie deci să ne schimbăm.

De fapt, fiecare persoană trebuie să se schimbe, dar este mare păcat că nu am avut un exemplu în viaţă, nici în familie, nici în societate.

Domnul se află pretutindeni. El locuieşte în inimă şi de aceea a spus că trebuie să trăim totul din inimă, şi să lucrăm cu voie deplină.

Când îl căutăm pe Domnul din inimă: Iată-L, e aici! Căci, El este părintele nostru. Părinţii noştri pământeşti, cer de la noi multă atenţie, caută să le dăm înapoi iubirea pe care ei ne-au dat-o, iar noi adesea îi mâhnim foarte mult. Aşadar, trebuie să-L căutăm pe Domnul din inimă. Atunci când ne deprindem să lucrăm totul din inimă, atunci ne este rugăciunea sinceră şi dragostea faţă de părinţi, şi faţă de aproapele, şi Dumnezeu este aici.

Fiecare lucrare este în acelaşi timp şi rugăciune. Gândurile ne sunt legate atunci de acea lucrare, şi când lucrăm din inimă, înseamnă că pentru Dumnezeu lucrăm. Dacă ne gândim că lucrăm pentru oameni, atunci greşim.

Când  citim Evanghelia, iar chipul lui Hristos devine irezistibil, plin de slavă, când ne rugăm şi devenim conştienţi de măreţia, de sfinţenia lui Dumnezeu, spunem noi vreodată „nu sunt vrednic ca El să vină până la mine”? Ca să nu mai pomenesc de toate acele ocazii în care ar trebui să fim conştienţi de faptul că nu poate veni până la noi fiindcă ne-am făcut cu totul nevrednici de asta.

Noi vrem ceva de la El, dar nu pe El Însuşi. Este aceasta o relaţie? Oare la fel ne purtăm şi cu prietenii noştri? Căutăm la ceea ce putem obţine dintr-o relaţie de prietenie sau la prietenul pe care-l iubim? Şi gândim aceasta şi în legătură cu Domnul?

Să ne gândim acum la rugăciunile noastre, ale tale şi ale mele; gândeşte-te la căldura, adâncimea şi intensitatea rugăciunii tale când este făcută pentru cineva pe care-l iubeşti sau pentru ceva care este important în viaţa ta.

În asemenea momente, inima ta este deschisă şi tot sufletul tău este strâns în rugăciune, înseamnă aceasta că Dumnezeu contează pentru tine? Nicidecum. Nu înseamnă decât că obiectul rugăciunii tale contează pentru tine. Pentru că atunci când ţi-ai isprăvit rugăciunea ta cea fierbinte, adâncă şi intensă pentru persoana pe care o iubeşti sau în legătură cu situaţia care te preocupă şi te rogi pentru următoarea persoană sau situaţie, care nu sunt la fel de importante dacă se întâmplă ca dintr-o dată să te răceşti în rugăciunea ta, ce s-a schimbat? S-a răcit oare Dumnezeu?

A dispărut El? Nu, desigur; ci înseamnă că toată intensitatea rugăciunii tale şi tot ceea ce era înălţător în ea nu venea din simţirea prezenţei lui Dumnezeu, din credinţa ta în El, din nevoia ta de El, ori din conştiinţa existenţei Lui. Rugăciunea ta nu era altceva decât rezultatul grijii tale pentru o persoană sau un lucru anume, nicidecum pentru Dumnezeu.

Cum de mai suntem surprinşi atunci de această absenţă a lui Dumnezeu? Noi suntem cei care ne facem pe noi înşine absenţi, noi suntem cei care ne răcim din clipa în care nu ne mai pasă cu adevărat de Dumnezeu. De ce? Fiindcă El nu este destul de important pentru noi.

Pesemne ca, în curând, voi muri. Va las o mostenire cu bogatii mari si inepuizabile. Ajunge pentru fiecare, trebuie doar ca sa va folositi de ea, nu sa va îndoiti. Cel ce va fi îndeajuns de întelept sa se foloseasca de aceasta mostenire, va trai fara lipsuri.

Unu: când cineva simte ca e pacatos si nu poate gasi nici o iesire, sa se închida singur în chilia sa si sa citeasca Acatistul Preadulcelui Iisus Hristos si Canonul de pocainta catre Mântuitorul; lacrimile îi vor fi leac de alinare.

Doi: când cineva se afla într-un necaz oarecare, de orice fel ar fi, sa citeasca “Paraclisul Maicii Domnului”, si toate necazurile lui vor trece nebagate în seama pe lânga dânsul, spre rusinarea celor care îl asaltau.

Trei: când cineva simte nevoia de limpezire a sufletului, sa citeasca a 17-a Catisma cu atentie, si ochii launtrici i se vor deschide. Va urma întelegerea a ceea ce sta scris acolo. Va creste nevoia de a-si curati constiinta mult mai des prin spovedanie si de a se împartasi cu Sfintele Taine ale Trupului si Sângelui lui Hristos. Se naste si virtutea împreuna-patimirii cu ceilalti, asa ca nu îi vom mai batjocori, ci mai curând, vom suferi si ne vom ruga pentru dânsii. Apoi se va arata si frica launtrica de Dumnezeu, care va descoperi ochiului duhovnicesc al sufletului faptele Mântuitorului – cum ne-a iubit si a rabdat pentru noi. Cu puterea Sfântului Duh se va naste si iubirea duhovniceasca desavârsita pentru Hristos, putere cu care ne va povatui în orice nevointa ascetica si ne va învata cum sa-I împlinim voia Sa pentru noi si cum sa rabdam. Caci în rabdarea noastra, vom întelege si vom simti în noi însine împaratia lui Dumnezeu venind cu putere multa, si vom împarati cu Hristos si vom deveni sfinti.

Lumea aceasta nu o vom mai vedea asa cum o vedem acum; totusi, nu noi o vom judeca, ci Mântuitorul Hristos. Vom vedea pacatul si minciuna din lume, dar numai prin ochii Mântuitorului, si ne vom împartasi din Adevar, numai prin El.

Minciuna! O vedem si totusi nu o vedem. Lumea aceasta, cu toate înselatoriile ei, va trece pentru totdeauna, caci este o minciuna. Adevarul lui Hristos va ramâne în vecii vecilor. Amin.

Schim-Arhimandrit Gavriil.

din “Unul din cei de demult, staretul Gavriil”, Sf. Simeon Kholmogorov

Parintele Ioan iubea mult florile si natura; oamenii ii aduceau intotdeauna flori. uneori lua in mana vreun trandafir sau vreo dalie, inflorite si saruta floarea spunand:”sarut mana care a facut aceste preaminunate miresme. O, Ziditorule, Ziditorule ce minunat esti Tu pana si in cel mai mic firicel de iarba si in fiece frunzulita”
Tinea o vreme floarea in mana, apoi o daruia unuia din cei din fata, slavindu-L mai departe pe Ziditor pentru bunatatea Sa fata de oameni.castigatorul unei asemenea flori se umplea de o bucurie fara margini

Daca era imbiat cu zmeura , coapta la vremea aceea, spunea:”ce milostiv este Domnul, ce bland, darnic, ce bun! uitati-va si vedeti: El nu ne da doar hrana de care avem nevoie, de care nu ne putem lipsi, ci ne rasfata, ne desfata cu fel de fel de fructe, care mai de care mai bune. si ce bogatie de gusturi! fiecare bobita, dupa felul ei, isi are dulceata, mireasma, gustul ei aparte”

Tine minte: omul trebuie sa se sileasca spre binele aproapelui si spre slava lui Dumnezeu.

Sunt griji si dureri mucenicesti, fiindca te rastignesti pentru toti, din dragoste de Dumnezeu si de aproapele. CE POATE FI MAI PRESUS DE ACEASTA

RASTIGNIT: iata adevarata noastra indreptatire, nu bietele noastre nevointe

Sfantul Ioan de Kronstadt, Convorbiri duhovnicesti cu stareta Taisia

“Împarate ceresc, primeste pe tot omul cel ce Te slaveste pe Tine si cheama în tot locul Preasfint numele Tau; si unde se face pomenirea numelui meu, pe acel loc îl sfinteste si preamareste pe cei ce Te preamaresc pe Tine.

Iar celor ce cu dragoste ma cinstesc pe mine, Maica Ta, primeste-le toate rugaciunile si fagaduintele si de toate nevoile si rautatile ii izbaveste“.
din Vietile Sfintilor

“Nu ne este îngaduit sa deschidem gura. Am devenit pricina de rusine si ocara pentru robii tai si pentru cei ce te slavesc” (Dan. 3,3).

Pentru ce îndrazniti voi sa deschideti gura? Tocmai pentru a spune aceasta, ca, dupa cum sta scris, nu ne este îngaduit sa deschidem gura si putem sa câstigam astfel bunavointa Domnului.

Puterea rugaciunii a întrecut puterea focului, a tinut în frâu furia leilor, a destramat razboaie, a oprit lupte, a facut sa dispara furtuni, a alungat demoni, a deschis portile cerului, a taiat legaturile mortii, a pus pe fuga boli, a risipit defaimari, a tinut în loc tulburarea cetatilor, a facut sa dispara nenorocirile venite de sus si cele provocate de om, într-un cuvânt, rugaciunea a risipit tot ceea ce ne poate înspaimânta.

Iar când vorbesc de rugaciune, nu ma refer la simpla rostire a rugaciunii, ci la acea rugaciune care izvoraste din adâncul cugetului.

Asa cum, chiar de se vor abate asupra-le mii de vânturi potrivnice, copacii ale caror radacini sunt întinse în adâncime nu se frâng, nici nu sunt doborâti, fiindca radacinile le sunt înfipte cu strasnicie în adâncul pamântului, întocmai în acelasi chip se întâmpla si cu rugaciunile care se înalta de jos, din adâncul cugetului: înradacinate temeinic, se vor înalta catre cer si nici o judecata potrivnica nu le abate din drum. De aceea a spus si profetul:

“Din adâncuri strigat-am catre tine, Doamne” (Ps. 129,1).

Nu va spun aceste lucruri numai pentru a va auzi aplaudând, ci pentru ca voi sa va dezvaluiti încântarea prin fapte. Daca atunci când îti arati înaintea oamenilor propriile nenorociri si te plângi de nefericirile care te încearca, resimti o oarecare alinare a durerilor, ca si cum ai ajunge prin mijlocirea cuvântului sa rasufli de usurare, cu atât mai mult, când faci pe Domnul tau partas la suferintele sufletului tau, primesti în schimb o anumita stare de bucurie si multa alinare.

Oamenii îndura deseori cu greutate pe cel care li se plânge si li se tânguie, drept care se îndeparteaza si îl resping, însa Dumnezeu nu face la fel; dimpotriva, urmareste sa i te afli în apropiere si te atrage la sine, .chiar daca îi împartasesti nefericirile tale de dimineata pâna seara, ba înca cu atât mai mult te iubeste atunci si se apleaca catre rugamintile tale.

Tocmai acesta este lucrul pe care l-a dezvaluit Insusi Hristos când spunea:

“Veniti la mine toti cei osteniti si împovarati si eu va voi odihni pe voi” (Mat. 11,28).

Ne cheama, sa nu refuzam sa-1 ascultam; ne trage la el, sa nu fugim; chiar de-am avea mii de pacate, sa stim ca atunci cu atât mai mult trebuie sa alergam catre El.

Caci pe cei care se afla în asemenea stare îi cheama: “Caci nu am venit sa-i chem pe cei drepti -spune el – ci pe cei pacatosi, pentru ca ei sa se pocaiasca”. Iar aici este vorba despre cei împovarati, cei suferinzi, despre cei îngenuncheati din pricina multimii pacatelor lor. Acesta este si motivul pentru care este numit Dumnezeul mângâierii si Dumnezeul milostivirilor (cf. II Cor. 1,8), fiindca aceasta lucrare a sa nu are sfârsit.

Neîncetat le da mângâiere si încurajare celor îndurerati si celor patrunsi de strâmtorare, chiar daca acestia au mii de pacate.

Numai sa i ne încredintam, numai sa alergam catre El si sa nu renuntam. Vom cunoaste prin aceasta experienta adevarul celor spuse si nimic din tot ceea ce exista nu ne va putea pricinui suferinta, cu conditia ca rugaciunea sa ne fie staruitoare si profunda.

Atunci, printr-o asemenea rugaciune, vom da la o parte orice s-ar întâmpla sa napusteasca asupra noastra.

Si ce-i de mirare în faptul ca puterea rugaciunii înlatura nenorocirile care se abat asupra omului, câta vreme se vede cum rugaciunea destrama cu usurinta natura pacatului si o face sa dispara?

Asadar, pentru a ne petrece viata prezenta cu bine, pentru a reusi sa fugim din calea tuturor pacatelor care ne încearca, si pentru a pasi cu încredere înaintea scaunului de judecata al lui Hristos, sa ne pregatim neîncetat acest leac, la prepararea caruia sunt folosite deopotriva lacrimile, straduinta, grija si taria sufleteasca, în acest fel, ne vom bucura neîncetat de sanatate si vom dobândi bunurile viitoare, cele pe care fie ca noi toti sa le dobândim, prin harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, dimpreuna cu care fie marit Tatal si Duhul Sfânt, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.

din “Despre necunoasterea lui Dumnezeu”, Sfantul Ioan Gura de Aur

Simteam fulgerator o iubire umplându-mi inima si revarsându-se în întreaga mea fiinta.

O delicatete îmbratisându-ma, o pace sprijinindu-ma. Cred ca, într-un mod pe care numai Dumnezeu si batrânul îl stiau, sufletele noastre ajungeau la o atingere ontologica.

Trupurile ne erau despartite de distante uriase, însa sufletele erau unite de o nemarginita iubire. Iubirea lui. Era atât de aproape de mine! Era atât de adevarat! Era atât de tainic, atât de simplu!

Plângeam deseori când simteam iubirea sa. Inima mi se înmuia, fiind inundata de tandrete; îl iubeam, însa stiam ca iubirea mea nu era decât o reflexie opaca a iubirii sale.

Asemeni soarelui care se rasfrânge pe un disc murdar. El era cel care ma iubea, iar eu raspundeam prea meschin, mizer, firav, egoist. El ma iubea însa enorm, cum nimeni nu m-a iubit vreodata. Nu exista nici un termen de comparatie pentru aceasta iubire.

Fata de iubirea parintelui Paisie, iubirea mamei mele este precum lumânarea alaturi de soare. Aceasta e cu adevarat diferenta!

Ii trimiteam scrisori, îi scriam poezii, îl sarutam, îl strângeam în bratele mele si, în acelasi timp, îl respectam nemarginit, ma simteam nevrednic de acest dar, eram plin de recunostinta, îmi venea sa ma ascund de rusine pentru nevrednicia mea, insa nu voiam sa-l pierd niciodata. Imi  doream sa fiu împreuna cu el pentru totdeauna, desi acest lucru parea cu neputinta datorita urâteniei mele launtrice.

Iubirea sa era covârsitoare. Ea depasea legile duhovnicesti, rascumpara cu largime de suflet toate lipsurile mele, lua asupra sa neajunsurile. Era totdeauna gata sa patimeasca în locul meu fara sovaire, fara nici o micsorare a râvnei sale. Dovedea o iubire fierbinte, navalnica, neasemuita, care se daruia cu totul zidirii si sporirii mele duhovnicesti.

din “Marii initiati ai Indiei si Parintele Paisie “