Un sfânt al zilelor noastre

Din “Iubirea nebuna a lui Dumnezeu”
Paul Evdokimov
Editura Anastasia

5. UN SFÂNT DIN ZIUA DE AZI

Mulţimea caută neîncetat “semne şi minuni”, însă Domnul spune: “Nu vor primi nimic”. Un sfânt al zilelor noastre este un om ca toată lumea, dar fiinţa lui este o întrebare de viaţă şi de moarte adresată celorlalţi. Aşa cum frumos spune Tauler: “Unii suferă martiriul de-a dreptul prin sabie, alţii cunosc martiriul care îi încununează pe dinăuntru”, în chip nevăzut. Alţii mărturisesc acum cu riscul propriei vieţi, mărturia lor fiind această tăcere grăitoare. Mai există unii chemaţi să mărturisească în faţa opiniei publice şi a lumii, adică în faţa redutabilei indiferenţe a maselor. Kierkegaard spunea că întîia predică a unui preot ar trebui să fie şi ultima, ea reprezentînd un scandal în urma căruia preotul este aruncat la marginea societăţii “oamenilor de bine”.

Ne trebuie sfinţi care să ştie să scandalizeze, întrupând nebunia lui Dumnezeu pentru a evidenţia, de pildă, prostia cosmonauţilor marxişti plecaţi să-i caute pe Dumnezeu şi pe îngeri printre galaxii.

Un om nou nu e deloc un supraom sau un taumaturg. El este despuiat de orice “legendă”, dar reprezintă mai mult decît o legendă: un asemenea om este actual, întrucît mărturiseşte că Împărăţia îi este deja deschisă. Totuşi, avertismentul Evangheliei: “Cine are urechi de auzit, să audă!” – rămâne valabil. Spre deosebire de imaginile vedetelor şi de portretele Şefilor de Stat tămâiaţi pretutindeni, sfântul este umil, asemenea tuturor, dar privirea, cuvântul şi faptele sale “traduc în ceruri” grijile omeneşti şi coboară pe pământ surâsul Tatălui.

Imbratisarea si sarutul Sfintilor Parinti Ioachim si Ana

…. am aici o imagine, o icoana, care nu se va vedea pana acolo (v-o explic eu) care ne propune o familie model pe care o pomenim noi ca preoti in fiecare duminica la Sf Liturghie si nu numai, in fiecare zi la Sf Liturghie. Este vorba de Dumnezeiestii Parinti Ioachim si Ana, parintii Maicii Domnului.

In multe din icoanele noastre bisericesti unde sunt infatisati acesti doi parinti, ei apar imbratisandu-se. De fapt aceasta icoana a fost aleasa si ca motiv pentru afisul ASCOR-istilor, xeroxul functionand foarte slab, asa incat nu este prea elocvent.

Spre surprinderea mea am descoperit o icoana, o reproducere de fapt dupa o icoana din Manastirea Studelnitza din Serbia, in care Ioachim nici mai mult nici mai putin imbratiseaza si saruta pe Ana. Sigur ca in mintea noastra greu ne-am putea inchipui doi sfinti, barbat si femeie, imbratisandu-se, ba mai mult decat atat, sarutandu-se. Cine nu este indeajuns de convins de la distanta, in pauza, ii sta la dispozitie aceasta imagine. Si sarutandu-se chiar cu afectiune, deci nu este prin definitie pacatos sarutul, daca vreti. A se saruta un barbat si o femeie nu este un pacat.

In directia aceasta vreau sa provoc. De ce totusi ne punem mainile la ochi cand se saruta intre-un film un barbat si o femeie? Cei mai rusinosi, nu toti, desigur, (rasete in sala), ca sa nu spunem de alte lucruri, dar cand se saruta un barbat si o femeie intr-un film, macar privirile copiilor tot incercam sa le impiedicam a vedea aceasta scena. Si nu simtim nici un fel de respingere cand privim aceasta icoana, Sfintii Parinti Ioachim si Ana imbratisandu-se si sarutandu-se.

Prin urmare nu sarutul este ceva pacatos, ci dispozitia cu care vin cei doi parteneri la a-l savarsi. Dar daca s-a compromis imbratisarea atingerea mainii, privirea plina de dragoste, sarutul pana la urma, daca au fost compromise de o cadere a omului atat de mare nu inseamnna sa renuntam la ele, nu inseamna sa trecem relatia dintre barbat si femeie intr-un capitol pe care in cel mai fericit caz sa-l numim rusinos in foarte multe dintre cazuri un capitol pacatos. Sigur ca pot pare putin exagerate aceste lucruri in sensul ca un sarut curat nu poate fi decat intre doi sfinti, totusi, intelegeti si ca sa fim constienti de caderea din noi si sa fim constienti de cat pacat exista in gestul nostru de dragoste catre celalalt.

Fragment din DESPRE FAMILIE – 1994, PARINTELE CONSTANTIN COMAN 

Sfantul Ioan de Kronstadt

Ce comoara este rugaciunea! prin rugaciune dobandim ORICE de la Domnul, toate lucrurile bune, biruind orice ispita, orice necaz, orice mahnire

Parintele Ioan iubea mult florile si natura; oamenii ii aduceau intotdeauna flori. uneori lua in mana vreun trandafir sau vreo dalie, inflorite si saruta floarea spunand:”sarut mana care a facut aceste preaminunate miresme. O, Ziditorule, Ziditorule ce minunat esti Tu pana si in cel mai mic firicel de iarba si in fiece frunzulita”
Tinea o vreme floarea in mana, apoi o daruia unuia din cei din fata, slavindu-L mai departe pe Ziditor pentru bunatatea Sa fata de oameni.castigatorul unei asemenea flori se umplea de o bucurie fara margini

Daca era imbiat cu zmeura , coapta la vremea aceea, spunea:”ce milostiv este Domnul, ce bland, darnic, ce bun! uitati-va si vedeti: El nu ne da doar hrana de care avem nevoie, de care nu ne putem lipsi, ci ne rasfata, ne desfata cu fel de fel de fructe, care mai de care mai bune. si ce bogatie de gusturi! fiecare bobita, dupa felul ei, isi are dulceata, mireasma, gustul ei aparte”

Tine minte: omul trebuie sa se sileasca spre binele aproapelui si spre slava lui Dumnezeu.

Sunt griji si dureri mucenicesti, fiindca te rastignesti pentru toti, din dragoste de Dumnezeu si de aproapele. CE POATE FI MAI PRESUS DE ACEASTA

RASTIGNIT: iata adevarata noastra indreptatire, nu bietele noastre nevointe

Sfantul Ioan de Kronstadt, Convorbiri duhovnicesti cu stareta Taisia