Sfaturi finale înainte de spovedanie si împartasanie

Din
“Viata duhovniceasca si cum o putem dobândi”
Sfântul Teofan Zavorâtul

S-a apropiat timpul de spovedanie si dupa aceea clipa cea mai dulce a împartasirii cu Trupul si Sângele lui Hristos! Domnul sa te binecuvinteze sa le împlinesti pe amândoua cum se cuvine. Atât nevointele postului si rugaciunii, cât si tot ceea ce ai mai pregatit tu, duc catre acest scop; aici ele sunt marcate cu semnul dumnezeiesc.

Atunci, de ce spui ca te temi sa mergi la spovedanie?

Multi oameni au o asemenea teama, dar de ce si tu? Da-mi voie sa-ti lamuresc problema. Duhovnicul este pur si simplu martorul, Dumnezeu îti primeste marturisirea. El porunceste duhovnicului sa dea iertare celui care se marturiseste.

Dumnezeu este Cel Care este milostiv. El doar asteapta ca omul sa-si spovedeasca pacatele si, îndata ce o face, îl si iarta. Cum sa te temi de un asemenea Domn?

Aceasta neîncredere vine din faptul ca nu îti este clar ce trebuie sa spui la spovedanie. Dar atunci când faci totul asa cum ti s-a recomandat, totul va fi limpede, si nu va fi nimic de care sa te temi.

Neîncrederea vine si din faptul ca ne spovedim rareori. Daca ne-am spovedi mai des, nu ne-ar mai fi asa de frica. Dumnezeu sa te ajute de acum înainte sa vii la Cina Domnului mai des, si, prin urmare, sa mergi la spovedanie mai des.

Iata ce ar trebui sa faci între timp.

Scrie pe hârtie tot ce consideri ca trebuie sa spui la spovedanie, si atunci când mergi la preot, spune-i totul cu ajutorul însemnarilor tale.

O adevarata marturisire trebuie sa fie într-adevar a ta proprie; adica, omul care se spovedeste trebuie el însusi sa spuna tot ce a gresit fara sa astepte sa-l întrebe preotul. Asa trebuie sa ajunga spovedania pentru noi; rareori se desfasoara asa cum s-a intentionat.

Duhovnicul, din necesitate, pune mai multe întrebari care nu se potrivesc celui care se spovedeste, dar nu pune întrebari care sa i se potriveasca. Astfel, aceste lucruri ramân nespovedite.

Tu însati trebuie sa spui tot ceea ce îti apasa constiinta. Poti sa-ti amintesti totul fara sa-ti notezi; dar trebuie sa te asiguri ca spui totul. Dumnezeu sa te binecuvinteze sa te spovedesti cu duh de cainta si cu hotarârea ferma de a fi silitoare de acum încolo, fara nici o frica. Astfel de frica nu este necesara si stânjeneste lucrurile.

A trebuit sa las la o parte scrisoarea pentru putin timp si mi s-a întrerupt sirul gândurilor.

Când apare frica înainte de spovedanie, alung-o. Frica smerita fata de Dumnezeu este foarte importanta, dar frica copilaroasa pe care o ai este vatamatoare. Nu are nici o legatura cu problema: este ceva adus de vrajmas.

Mergi la Dumnezeu linistita, dar cu o inima plina de cainta; mergi asa cum a mers fiul risipitor din pilda la tatal sau. Tatal fiului întors nu l-a mustrat, nici nu l-a certat; mai degraba el l-a întâmpinat, îmbratisându-l si sarutându-l. Acelasi lucru te asteapta si pe tine.

Bratele Domnului sunt deja întinse spre tine. Tot ce-ti ramâne de facut este sa alergi spre ele. Fa-o cu iubire smerita.

Lucrul principal în pocainta este mâhnirea inimii, pentru ca ai gresit în fata lui Dumnezeu si hotarârea ferma de a fi silitoare în toate pe viitor. Ti-ai exprimat deja hotarârea de a împlini lucrarea bine-placuta lui Dumnezeu pentru Domnul, si Domnul, care vede totul, a primit aceasta, desigur. Dar te chinuie inima ca nu te poti îndrepta? Lucreaza putin ca sa stârnesti aceasta mâhnire.

Indiferent cât de putine pacate ai si cât de neînsemnate sunt, ele tot pacate se numesc si nu sunt placute lui Dumnezeu. Cât de rusinati ne simtim în fata altor oameni de vreun cuvânt sau fapta usuratica, negândita! Nu vorbim despre lucruri usuratice referitor la Dumnezeu, ci de pacate, învata din aceasta sa fii plina de pocainta în toate si sa plângi în fata lui Dumnezeu. Rodul acestei pocainte va fi ca o fortareata împotriva neajunsurilor.

Planuiai sa examinezi totul din nou, în amanunt, si sa faci îndreptari. Poate ca nu ai reusit sa faci totul, sau sa faci totul atât de complet cum ai planuit; sa nu te tulbure asta.

Cel mai important lucru pentru Dumnezeu este intentia si hotarârea ta de a fi staruitoare întru totul înaintea Lui. Pentru aceasta exista iertare de pacate si curatirea prin milostivire. Mergi la Dumnezeu cu intentia hotarâta de a fi silitoare, cu intentia de a avea discernamânt în locul tuturor acestor lipsuri si de a sti cum sa alegi. Du-I lui Dumnezeu intentia ferma de împlinire nestramutata a tot ceea ce constiinta ta considera ca este necesar pentru tine acum si orice altceva ce descopera aceasta mai târziu; nu te împotmoli în lucruri marginale.

Este cel mai bine sa mergi la spovedanie în seara dinaintea împartasaniei pentru ca sa-ti petreci noaptea si dimineata numai cu gândul de a-L primi pe Domnul, în timpul acestei perioade dinaintea împartasaniei, citeste omilii din cartea pe care ti-am dat-o. Stai si gândeste-te la Domnul, rugându-te în inima ta astfel: “Doamne, dupa cum vrei asa rânduieste cele dinlauntru ale mele si nu ma lipsi pe mine de împartasirea cu Sfintele Tale Taine”.

Roaga-te cu rugaciuni scurte ca aceasta si fa metanii. Daca lasi spovedania pâna dimineata, gândurile tale nu vor fi concentrate seara; în schimb, se vor vadi tulburate.

Când mergi sa te împartasesti cu Sfintele Taine, mergi cu simplitate în inima, cu credinta deplina ca vei primi pe Domnul întru tine si cu smerenie adânca fata de aceasta. Lasa în seama lui Dumnezeu Insusi starea de spirit care va fi dupa aceasta.

Multi au anumite asteptari de la Sfânta Impartasanie înainte de vreme, si atunci, fara sa vada ceea ce au dorit, se simt tulburati, si însasi credinta lor în puterea Tainei este zdruncinata. Slabiciunea nu se afla în Taina, ci în dorinta usuratica.

Nu-ti promit nimic. Lasa totul în seama lui Dumnezeu, cerându-I o singura milostivire – sa te întareasca în tot felul de fapte bune ca sa fii placuta înaintea Lui.

Cel mai adesea, rodul împartasirii are un gust de pace dulce în inima; uneori aduce luminarea gândului si darul evlaviei catre Domnul, alteori aproape nimic nu se vede, dar dupa aceea în problemele omului se observa o mare putere si hotarâre în sârguinta lui. Voi mai spune apoi ca nu vedem roade clare din Sfânta Impartasanie pentru ca luam Impartasania rareori. Fa-ti o regula din a lua Impartasania cât de des posibil si vei vedea roadele mângâietoare ale acestei Taine.

Ma rog tot timpul si voi continua sa ma rog ca Dumnezeu sa te ajute sa te apropii de cele doua Taine într-o totala înnoire a duhului tau. Doresc binele sufletului tau în toate lucrurile. Dumnezeu sa te ajute!

Cum să ne pregătim pentru o spovedanie adevărată

Este necesar să ne pregătim pe îndelete în vederea unei spovedanii mântuitoare. Cel ce a citit până aici cartea de faţă este pregătit să se apropie cu credinţă şi cu evlavie.

1) Ferm convins de necesitatea acestei Sfinte Taine, mergi şi te spovedeşte, dar nu ca şi când ar fi ceva inedit în viaţa ta sau o simplă tradiţie, ci susţinut de credinţa sinceră că pentru tine, păcătosul, este singura cale spre mântuire. Şovăiala te ţine încă printre cei osândiţi şi lipsiţi de milostivirea lui Dumnezeu. Dacă nu intri în acest spital, sufletul tău nu-şi va recăpăta sănătatea şi vei rămâne aşa cum eşti: bolnav şi tulburat. Nu vei intra în împărăţia cerurilor decât prin uşa pocăinţei.

2) Încredinţarea aceasta lăuntrică naşte dorinţa de a merge la spovedanie. Fii încredinţat că nu mergi la un abator, ci la un izvor de tămăduiri şi binecuvântări. Acela care-şi zugrăveşte cât mai viu roadele pe care le aduce spovedania, va arde de dorinţa unei cât mai dese mărturisiri. Mergem la ea acoperiţi de rănile păcatului din cap până-n picioare şi ieşim de la ea tămăduiţi, cu toate mădularele sănătoase, plini de viaţă, întăriţi, cu simţământul că de aici înainte nu ne vom mai molipsi iar. Mergem împovăraţi de jugul greu al tuturor păcatelor, care ne chinuie şi ne lipseşte de pacea sufletească. Ne întoarcem bucuroşi, având parcă aripi, cu sufletul împăcat şi încredinţat că a fost pe deplin iertat.

3) Vor apărea ruşinea şi teama – nu te pierde cu firea! Pentru aceasta a fost instituită Taina Pocăinţei, să trezească în noi teama şi ruşinea, şi cu cât sunt mai mari, cu atât sunt mai mântuitoare. Să doreşti a te spovedi înseamnă să doreşti ruşine multă şi frică mare, căci cel ce doreşte vindecarea nu ştie oare cât de dureros este tratamentul? De bună seamă că ştie, însă o dată cu hotărârea de a se vindeca a luat-o şi pe cea de a suporta durerile, în nădejdea însănătoşirii. Şi tu, când ai fost ros de sentimentul pocăinţei, n-ai alergat oare la Dumnezeu, spunându-I: „Sunt gata să sufăr oricât, dar miluieşte-mă şi iartă-mă!?” Ei bine, acum ţi se întâmplă după voia ta. Nu te scârbi din pricina ruşinii şi a fricii, pentru că sunt strâns legate de spovedanie spre binele tău. Arzând în ele, te vei întări duhovniceşte. Te-ai lămurit în cuptorul pocăinţei – mai căleşte-te un pic! Atunci ai ars de unul singur mărturisindu-te înaintea lui Dumnezeu şi a conştiinţei tale, acum treci ca prin foc înaintea unui martor rânduit de Dumnezeu, ca o dovadă a sincerităţii mărturisirii celei dintâi şi poate spre a o desăvârşi pe aceea. Va fi o judecată, la care ruşinea şi frica aduse de ea vor fi fără nici o nădejde. Ruşinea şi frica de la spovedanie le îndepărtează pe acelea de la judecată. Dacă nu vrei să le trăieşti pe acestea din urmă, atunci înghite paharul celor dintâi. Pe lângă acest aspect, se întâmplă întotdeauna ca, potrivit cu intensitatea trăirii lăuntrice a celui ce se pocăieşte. să se reverse peste el mângâierea la spovedanie. Acum Mântuitorul îşi îndeplineşte făgăduinţa, arătându-Se ca Cel ce mângâie şi odihneşte pe osteniţi şi împovăraţi! Pocăindu-ne din toată inima şi mărturisindu-ne curat, inima noastră va afla adevărul acestor cuvinte prin propria experienţă, nu numai prin credinţă.

4) Ţinând în minte toate păcatele pe care le-ai săvârşit şi întărindu-ţi hotărârea lăuntrică de a nu le mai repeta, adu-ţi aminte că stai înaintea Domnului însuşi, Care-ţi primeşte mărturisirea; şi spune tot ce îţi împovărează conştiinţa, fără a omite nimic. Dacă te-ai apropiat cu dorinţa de a te umple de ruşine, atunci cu siguranţă n-ai să te îndreptăţeşti, ci vei arăta cât mai clar toate josnicele înclinaţii şi pofte păcătoase, hrănindu-ţi astfel inima ta cea umilită. Să fii încredinţat că fiecare păcat mărturisit este dezrădăcinat din inimă, iar orice păcat tăinuit şi nespovedit rămâne ascuns în ea, spre îndoita ta osândă, pentru că ai venit cu o rană la Doctorul Care pe toate le vindecă şi-ai plecat netămăduit. Ascunzând păcatul de duhovnic, ai închis rana cu forţa, fără părerea de rău că îţi păgubeşti şi-ţi chinui sufletul, în viaţa Fericitei Teodora, care a trecut prin vămile văzduhului, este scris că întrebătorii cei groaznici n-au mai aflat scrise în zapisurile lor păcatele pe care Fericita le mărturisise la duhovnic, îngerii i-au spus după aceea că prin spovedanie se şterg nevăzut păcatele din toate cărţile şi zapisurile unde au fost scrise. Nu vom găsi nicăieri păcatele mărturisite curat, nici în hrisoavele propriei conştiinţe, nici în cartea celor vii, nici în zapisurile viclenilor vrăjmaşi ai mântuirii, fiindcă spovedania le-a şters pe toate. Aruncă de la tine povara cea grea, fără să tăinuieşti nimic.

Un alt rost al mărturisirii complete este ca părintele tău duhovnicesc să aibă o înţelegere cât mai limpede a celui pe care-l are la spovedit, să te vadă aşa cum eşti de fapt, şi rostind cuvintele de dezlegare, să te dezlege pe tine şi nu pe altcineva. Atunci când el rosteşte: „Domnul şi Dumnezeul nostru lisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule, şi să-ţi lase ţie toate păcatele.” [Molitfelnic, 1992, p. 67-68, n. tr. rom.], să nu rămână în tine nimic din cele la care se referă aceste cuvinte. Procedează înţelept acela care, dorind să se spovedească după o îndelungă zăcere în noroiul păcatului, găseşte un prilej de a vorbi cu părintele duhovnicesc şi de a-i istorisi întreaga sa viaţă dusă în pofte şi păcate. Toţi trebuie să ne îngrijim de o mărturisire completă a păcatelor, pentru că Domnul Hristos a dat puterea de a se ierta păcatele, dar nu în mod necondiţionat, ci cu condiţia să se facă pocăinţă pentru ele şi să fie mărturisite. Dacă acestea nu te însoţesc în drumul tău la duhovnic, atunci este posibil ca părintele să rostească: „Şi eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale.” [Molitfelnic, 1992, p. 67-68, n. tr. rom.], iar Dumnezeu să spună: „Eu te osândesc”.

5) Acum spovedania s-a terminat. Părintele duhovnicesc îşi ridică epitrahilul şi ţinându-l în mâini ţi-l aşează pe cap, rostind dezlegarea de toate păcatele şi făcând semnul crucii pe capul penitentului. Ce se petrece în această clipă în sufletul nostru este binecunoscut celor ce s-au spovedit curat. Harul inundă toată fiinţa noastră, şuvoaie revărsându-se dinspre creştet spre inimă şi umplând-o de bucurie. Aceasta nu este rodul strădaniilor omeneşti, nici ale penitentului, nici ale duhovnicului, ci este lucrarea tainică a Mântuitorului Hristos, Tămăduitorul şi Mângâietorul sufletelor. Unii aud rostindu-se în aceste clipe cuvinte dumnezeieşti în inima lor, menite să-i întărească şi să-i lumineze pe mai departe în nevoinţele lor. Aceasta este un fel de armă duhovnicească dăruită de Mântuitorul Hristos proaspătului venit între oştenii ce luptă în numele Său. Cine a auzit un asemenea cuvânt să-l păstreze bine, spre a afla mângâiere şi întărire – mângâiere pentru că de bună-seamă Domnul, cercetând astfel sufletul robului său, i-a primit mărturisirea; întărire pentru că în ceasul ispitei trebuie doar să-şi amintească cuvintele dumnezeieşti şi de undeva vine puterea de a birui ispita! Din ce le sporeşte curajul luptătorilor pe câmpul bătăliei? Dintr-un cuvânt rostit de comandantul lor, care îi îmbărbătează. La fel este şi în cazul spovedaniei.

6) Cu acestea totul ia sfârşit. Nu-ţi rămâne decât să cazi la picioarele lui Dumnezeu cu simţământul mulţumirii pentru negrăita Lui milostivire şi să săruţi Crucea şi Evanghelia ca semn al făgăduinţei tale. Păşeşte cu bărbăţie pe calea arătată în Evanghelie, decis să îi urmezi lui Hristos Mântuitorul; să porţi jugul şi povara Lui pe umerii tăi. Mergi în pace, deşteptându-ţi râvna lăuntrică de a trăi după făgăduinţă şi aducându-ţi aminte că de acum încolo vei fi judecat din cuvintele tale. Ai făcut o făgăduinţă – ţine-o! Ea a fost pecetluită prin această Sfântă Taină şi de aceea străduinţa ta a o împlini trebuie să crească şi mai mult, ca să nu cazi iar în rândurile celor osândiţi, care au stins şi alungat risipit harul.

7)  Dacă duhovnicul tău îţi rânduieşte vreun canon, primeşte să-l împlineşti cu bucurie şi cere-i tu să-ţi rânduiască unul în caz că el nu o face. Canonul îţi aprinde râvna trebuincioasă oricărui călător pe calea mântuirii şi este totodată scut şi zid de apărare împotriva vrăjmaşului ce caută să surpe temelia noii tale vieţi. Iată ce a răspuns Patriarhul de Constantinopol luteranilor: „Însoţim dezlegarea păcatelor cu rânduirea canonului din numeroase motive întemeiate şi vrednice de crezare, în primul rând, printr-o pătimire rea asumată de bunăvoie, penitentul va scăpa aici de pedepsele înfricoşătoare de acolo, din viaţa viitoare, pentru că nimic nu înmoaie mai mult milostivirea lui Dumnezeu decât suferinţa, dar mai ales cea de bunăvoie. De aceea spune Sfântul Grigorie că dragostea lui Dumnezeu se dobândeşte prin lacrimi. În al doilea rând, canonul nimiceşte poftele trupeşti, care odrăslesc atâtea păcate, pentru că ştim că pornirile păcătoase se tămăduiesc prin lucrarea celor opuse lor. În al treilea rând, prin canon se pune frâu sufletului, neîngăduindu-i a se nârăvi iarăşi spre patimile de care tocmai s-a curăţit, în al patrulea rând, prin canon îl obişnuim pe creştin să se nevoiască şi să-şi dobândească răbdarea, căci toată virtutea este rodul nevoinţelor în conlucrare cu Harul, în al cincilea rând, prin canon vedem şi cunoaştem dacă cel ce se pocăieşte a ajuns la ura sinceră faţă de păcat.” 14
{Nota 14 Lecturi creştineşti, 1842, vol. l, p. 244 (în limba rusă)}

Cel ce trece prin toată această şcoală de tămăduire sufletească şi – ceea ce este esenţial – îşi mărturiseşte păcatele fără a ascunde nimic se întoarce din casa lui Dumnezeu în acelaşi mod în care criminalii, care au primit în loc de sentinţa pedepsei cu moartea graţierea şi achitarea de toată vina, se întorc de la tribunal. Se întoarce cu un adânc simţământ de mulţumire şi recunoştinţă faţă de Mântuitorul sufletelor noastre, cu hotărârea nestrămutată de a se afierosi pe sine lui Dumnezeu şi împlinirii poruncilor Lui pentru tot restul vieţii, scârbit de toate relele pe care le-a lucrat până atunci şi arzând de dorinţa de a şterge toate urmele adânci lăsate de păcatele sale. Cine a primit dezlegarea de păcate, din încredinţare lăuntrică simte că viaţa lui are un rost, că a fost cercetat de o putere mai presus de fire. Harul lui Dumnezeu, care până acum a lucrat din afară, ajutându-l în strădaniile sale de a se birui pe sine însuşi, pătrunde în fiinţa lui prin cuvintele „Te iert şi te dezleg”, se uneşte cu duhul lui şi deşteaptă în el dorinţa arzătoare, care îl însufleţeşte şi-l îndeamnă să iasă la lucrul său şi la lucrarea sa până în seara vieţii sale.

din “Calea spre mantuire”, Sfantul Teofan Zavoratul