Despre necazuri si milostenie

din “Talcuiri la Epistola a doua catre Timotei, Tit, Filimon”

fragment Omilia I

PRECUM NU EXISTĂ OM NEMURITOR, TOT AŞA NU SE POATE GĂSI
VREUN OM LIPSIT DE SUPĂRARE ÎN ACEASTĂ VIAŢĂ, ŞI CĂ O SINGURĂ
SUPĂRARE ESTE FOLOSITOARE, ACEEA VENITĂ PRIN PĂCAT.
DESPRE MILOSTENIE

Deci, iubiţilor, să nu ne descurajăm (abatem) în faţa relelor ce cad asupra noastră, căci aceasta se întâmplă spre cuminţirea noastră. „Să nu te tulburi în timpul încercării”, zice înţeleptul Isus Sirah (2, 2). Mulţi au felurite necazuri în casele lor; toţi ne împărtăşim de necazuri şi de supărări, nu însă şi de cauzele lor; ci unul are supărare de la femeie, altul de la copil, un altul de la slugă, unul de la vreun prieten, altul de la vreun duşman, celălalt de la vecin, un altul de la vreo pagubă suferită, căci multe şi variate sunt cauzele necazurilor, şi nu vei găsi deloc pe cineva întru totul lipsit de necaz sau de supărare, ci unul o are mai mică, altul, mai mare.

Deci, să nu ne mâhnim şi nici să credem că numai noi suntem în necaz. Căci nu există om care să vieţuiască şi să fie scutit de necazuri în această viaţă trecătoare, ci unul astăzi, altul mâine, iar de nu mâine, după aceasta negreşit i se va întâmpla ceva care să-l supere. Că, după cum nu este cu putinţă ca plutind cineva, să nu fie în agonie, adică în frica morţii — vorbesc de cel ce pluteşte pe mare — tot aşa nu l-ar putea găsi cineva pe un om lipsit de supărare în viaţa aceasta.

Chiar de ai spune de bogat, totuşi, fiindcă este bogat, va avea mai multe motive de supărare; ba chiar de ar fi împărat, căci şi împăratul de multe este stăpânit şi nu face totul după placul său, ci trece cu vederea multe împotriva voinţei sale, şi mai cu seamă acesta este cel care mai mult decât toţi face de multe ori ceea ce nu voieşte. Şi de ce oare? Fiindcă are sub el pe mulţi din aceia care voiesc a răpi din drepturile sale.

Gândeşte-te în câtă supărare se găseşte el, când voieşte de pildă a face un lucru, dar nu poate, fie de frică, fie din cauza bănuielii, fie din cauza duşmanilor, fie din a prietenilor. De multe ori, chiar şi atunci când se ambiţionează a face un lucru din cele ce-i plac lui, totul dispare din acea faptă ce-l putea mulţumi, fiind mulţi din cei ce-l urăsc.

Dar ce? Crezi poate că aceia care duc un trai rară oboseală sunt lipsiţi de supărări în viaţă? Nicidecum, căci, precum nu este cu putinţă a fi cineva nemuritor, tot aşa nu este cu putinţă a fi fără de supărare. Câte neajunsuri nu suferă ei, pe care nu este cu putinţă a le reprezenta prin cuvinte, şi cu toate acestea le îndură în plăcere! Câţi poate, de mii de ori, nu s-au rugat să moară în acea bogăţie şi desfătare? Căci a se desfăta cineva nu este totdeauna lipsit şi de necaz; ba încă tocmai din a petrece în desfătare se nasc mii de necazuri, boli şi dezgusturi, şi chiar fără de acestea, adică şi fără să fie vreo cauză.

Când sufletul ajunge într-o astfel de deprindere, se întristează şi de la sine, adică fără vreo cauză anume; căci şi doctorii spun ca supărările pot veni de multe ori şi de la construcţia stomacului. Sau poate nu ni se întâmplă şi nouă de a ne întrista, de a ne mâhni şi să nu ştim cauza mâhnirii?

Într -un cuvânt, nu se poate găsi cineva fără de supărare, şi dacă poate nu are atâta pricină de supărare ca noi, totuşi fiecare are pe atât pe cât şi-o închipuie. Pe cineva îl supără mai mult cele ale sale decât cele ale aproapelui. Precum cei ce suferă din cauza unor membre ale trupului cred că ei îi covârşesc cu durerile pe cei din jur — căci şi cel bolnav de ochi nu-şi poate închipui vreo altă boală mai rea decât a sa, şi iarăşi cel ce suferă de stomac zice că boala aceasta este mai grea decât toate bolile, şi, în fine, fiecare crede că boala ce-l stăpâneşte este mai greu de vindecat decât toate celelalte boli — tot aşa se petrece şi cu întristarea, căci aceea pe care o are cineva o consideră drept cea mai dureroasă, lucru pe care îl judecă din propria experienţă.

De pildă, cel ce nu are copii, nimic nu consideră atât de dureros, ca lipsa de copii, pe când cel ce are mulţi copii şi este sărac, nimic nu învinovăţeşte atât de mult ca facerea de copii mulţi, iar cel ce are numai unul, nu-şi poate închipui ceva mai rău, ca a avea numai un copil. Căci de aici, zice, copilul devine leneş, iar pe tatăl său îl aduce în supărare — fiindu-i pururea prea iubit — nevrând a se îndrepta. Cel ce are femeie frumoasă, iarăşi nimic nu crede a fi mai rău decât a avea cineva femeie frumoasă, fiindcă faptul acesta este încărcat de bănuieli şi de zavistii. Iar cel ce are femeie urâtă, nu-şi poate închipui ceva mai rău decât a avea femeie urâtă, fiindcă faptul acesta este încărcat de dezgust.

Cel fără nici o ocupaţie zice că nimic nu este mai netrebnic şi mai de dispreţuit ca viaţa aceasta. Ostaşul spune că nimic nu este mai greu şi mai primejdios ca oştirea, şi că mult mai bine este a mânca cineva pâine cu apă, decât a suferi atâtea greutăţi. Cel ce este în stăpânire zice că nimic nu este mai obositor ca a se ocupa cineva cu trebuinţele altora, în timp ce acela care e stăpânit zice că nimic nu este mai înjositor ca a fi cineva sub puterea altuia. Cel însurat zice că nici un rău nu poate fi mai mare decât a avea cineva grijă de femeie, pe când cel neînsurat spune că nimic nu este mai fără libertate ca a fi neînsurat şi a se vedea fără casă şi fără odihnă. Neguţătorul fericeşte siguranţa lucrătorului de pământ, în timp ce acesta îl fericeşte pe neguţător pentru bogăţia sa.

În fine, neamul nostru omenesc este întru totul nemulţumit şi veşnic cârtitor asupra soartei sale, şi posomorât. Când unul îi osândeşte şi îi pune pe toţi oamenii în aceeaşi cumpănă, atunci zice în general: „Bietul om este un animal nenorocit şi încărcat cu multe greutăţi”, numind astfel întreaga natură umană. Câţi nu admiră bătrâneţea? Câţi nu fericesc tinereţea? Tot aşa şi în vârstele omeneşti mare este tristeţea şi necazul. Când de pildă, ne vedem acuzaţi pentru vârstă, zicem: de ce nu suntem bătrâni? Iar când ne înălbeşte părul, spunem: unde este tinereţea? Şi, într-un cuvânt, avem mii de motive spre a fi scârbiţi şi întristaţi. Dar pentru scăparea din această anomalie nu este decât o singură cale: aceea a virtuţii, deşi chiar şi aceasta are necazurile şi nemulţumirile sale, însă, la drept vorbind, acele necazuri nu sunt fără de folos, ci au cu ele o mare folosinţă şi un mare câştig.

Căci, dacă cineva a păcătuit şi pe urmă prin întristare s-a umilit, s-a curăţit de păcat; sau de a compătimit cu fratele căzut în greşeală, şi atunci iarăşi are nu o mică plată. Căci a compătimi cu cei ce sunt în nenorociri, aceasta ne dă multă îndrăzneală fată de Dumnezeu. Gândeşte-te la cele ce Scriptura filosofează despre Iov, ascultă-l apoi şi pe Pavel, care spune: „Plângeţi cu cei ce plâng… lăsaţi-vă duşi spre cele smerite” (Romani 12, 15, 16), fiindcă împărtăşirea de nenorocirile celor întristaţi obişnuieşte a uşura greutatea cea mare a tristeţii.

Precum se întâmplă şi cu greutatea, că, dacă cineva susţine, uşurează povara celui ce o duce, tot aşa şi cu celelalte toate.

Atunci când cineva dintre ai noştri moare, mulţi sunt cei care stau pe lângă noi, mulţi care ne mângâie — ba de multe ori chiar şi pe un măgar căzut îl ridicăm —, în timp ce sufletele cele căzute ale fraţilor noştri le trecem cu vederea mai mult decât pe un măgar.

Dacă îl vedem intrând fără sfială în crâşmă, noi nu-l oprim, iar de-l vedem beat, nu îl împiedicăm — sau de face orice faptă absurdă —, ci încă ne purtăm bine cu ei.

De aceea zicea Pavel: „Nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac”. (Romani 1, 32) Ba încă mulţi fac şi societăţi de beţie şi de băutură. Fă, omule, societăţi pentru a depărta mania (nebunia) beţiei, iar ospeţele sau mesele tale fă-le pentru cei legaţi, pentru cei ce sunt în necazuri. Aşa ceva a poruncit Pavel şi corintenilor, zicând: „ca să nu se facă strângerea abia atunci când voi veni”. (I Corinteni 16, 2)

Acum, pentru petreceri şi desfătări toate le facem, şi masă comună, şi pat comun, şi vin comun, şi cheltuială comună, însă milostenie nimeni n-a făcut în comun. Astfel erau cele ale dragostei pe timpul apostolilor, când toate averile se puneau la mijloc. Dar eu nu poruncesc a le pune pe toate, ci o parte din ele, după cum şi Pavel zice: „Fiecare din voi, într-una din sâmbete, să pună de la sine ce se va îndura”, adică, strângând ca o dare oarecare pentru cele şapte zile şi depozitând-o, ca astfel să avem de unde face milostenie, fie mare, fie mică. „Să nu te înfăţişezi înaintea Mea cu mâna goală (deşert)” (Ieşirea 23, 15), zice Moise, şi băgaţi de seamă că el spunea acestea iudeilor.

Dar cu cât mai vârtos nu ni s-ar putea spune nouă! De aceea stau săracii înaintea uşilor bisericii, ca astfel nimeni să nu intre înaintea Domnului deşert, ca să intre o dată cu milostenia.

Intri ca să fii miluit; miluieşte tu mai întâi.

Cel ce vine după aceea, trebuie să dea mai mult; căci, când începem noi, cel de-al doilea dă mai mult. Fă-ţi mai întâi datornic pe Dumnezeu, şi după aceea cere şi tu; împrumută-L, şi după aceea cere, ca să iei înapoi împrumutul cu procente. Dumnezeu o voieşte aceasta şi nu se dă în lături.

Dacă tu ceri împreună cu milostenia, vei dobândi; dacă vei cere, zic, astfel, vei primi şi procente. Aşa, vă rog, să faceţi.

Nu prin ridicarea mâinilor suntem auziţi. Întinde-ţi mâinile tale nu spre cer, ci spre mâinile săracilor.

De vei întinde mâna ta în mâinile săracilor, vei atinge cu ea bolta cerului, şi Cel ce sade acolo va primi milostenia ta; iar de ai întins-o rară roadă, nimic n-ai câştigat.

Căci spune-mi, te rog: dacă împăratul s-ar apropia de tine cu porfira pe trup şi ar cere ceva de la tine, oare n-ai da cu plăcere tot ce ai? Nu prin întinderea mâinilor suntem auziţi, nici în mulţimea vorbelor, ci în fapte, căci ascultă pe prorocul, care zice: „Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu îmi întorc ochii aiurea, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult” (Isaia 1, 15), căci trebuie a tăcea şi nici măcar de a căuta spre cer, cerând milă — pe când cel ce are curaj, multe spune.

Dar ce spune Scriptura? „Ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!” (Isaia 1, 17) Astfel vom putea fi auziţi, chiar de am avea mâinile în jos, chiar de n-am grăi nimic, chiar de n-am cere. Acestea deci să le facem, ca să ne învrednicim de bunurile făgăduite nouă, prin Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Testamentul Staretului Gavriil

ANEXA  1
TESTAMENTUL STARETULUI GAVRIIL
CATRE FIII SAI DUHOVNICESTI

Pesemne ca, în curând, voi muri. Va las o mostenire cu bogatii mari si inepuizabile. Ajunge pentru fiecare, trebuie doar ca sa va folositi de ea, nu sa va îndoiti. Cel ce va fi îndeajuns de întelept sa se foloseasca de aceasta mostenire, va trai fara lipsuri.

Unu: când cineva simte ca e pacatos si nu poate gasi nici o iesire, sa se închida singur în chilia sa si sa citeasca Acatistul Preadulcelui Iisus Hristos si Canonul de pocainta catre Mântuitorul; lacrimile îi vor fi leac de alinare.

Doi: când cineva se afla într-un necaz oarecare, de orice fel ar fi, sa citeasca “Paraclisul Maicii Domnului”, si toate necazurile lui vor trece nebagate în seama pe lânga dânsul, spre rusinarea celor care îl asaltau.

Trei: când cineva simte nevoia de limpezire a sufletului, sa citeasca a 17-a Catisma cu atentie, si ochii launtrici i se vor deschide. Va urma întelegerea a ceea ce sta scris acolo. Va creste nevoia de a-si curati constiinta mult mai des prin spovedanie si de a se împartasi cu Sfintele Taine ale Trupului si Sângelui lui Hristos. Se naste si virtutea împreuna-patimirii cu ceilalti, asa ca nu îi vom mai batjocori, ci mai curând, vom suferi si ne vom ruga pentru dânsii. Apoi se va arata si frica launtrica de Dumnezeu, care va descoperi ochiului duhovnicesc al sufletului faptele Mântuitorului – cum ne-a iubit si a rabdat pentru noi. Cu puterea Sfântului Duh se va naste si iubirea duhovniceasca desavârsita pentru Hristos, putere cu care ne va povatui în orice nevointa ascetica si ne va învata cum sa-I împlinim voia Sa pentru noi si cum sa rabdam. Caci în rabdarea noastra, vom întelege si vom simti în noi însine împaratia lui Dumnezeu venind cu putere multa, si vom împarati cu Hristos si vom deveni sfinti.

Lumea aceasta nu o vom mai vedea asa cum o vedem acum; totusi, nu noi o vom judeca, ci Mântuitorul Hristos. Vom vedea pacatul si minciuna din lume, dar numai prin ochii Mântuitorului, si ne vom împartasi din Adevar, numai prin El.

Minciuna! O vedem si totusi nu o vedem. Lumea aceasta, cu toate înselatoriile ei, va trece pentru totdeauna, caci este o minciuna. Adevarul lui Hristos va ramâne în vecii vecilor. Amin.

Schim-Arhimandrit Gavriil.

din “Unul din cei de demult, staretul Gavriil”, Sf. Simeon Kholmogorov

Despre calea ingusta si sarcina usoara

Ceea ce zice Domnul in Evanghelie: “Cat de stramta este (poarta) si ingusta este calea care duce la viata, si putini sunt cei care o strabat”, trebuie inteles mai intai ca se refera la virtutea cea sublima, datorita naturii sale de a impune stramtorare, pentru ca fiecare o castiga nevoindu-se si luptandu-se.

Si tot asa ingusta este pentru cei care nu voiesc sa calatoreasca pe ea, este ingusta pentru dusmanii Sai (ai Domnului), pentru cei care nu pot sa calatoreasca pe ea, dupa cum sta scris: “Cat de aspru este jugul pentru cei neinvatati, iar cei fara de inima nu vor sub el”. Caci trebuie multa constiinta si intelepciune, supunere si credinta, ca sa poti sa atingi sigur fara risc, fericita si divina cale a dreptatii.

Calea lui Dumnezeu este ingusta pentru oamenii acestei lumi, care nu se impartasesc din Duhul lui Dumnezeu. Acestora le este cu neputinta sa mearga vreunul pe ea, adica nu pot s-o gaseasca decat cei care se supun fara vreo greseala poruncilor Evangheliei; ceilalti n-au agonisit aripile Duhului.

(Cei care le-au dobandit insa), ajunsi usurei prin Sfantul Duh pot parcurge usor calea cea dreapta a Evangheliei spre a fi judecati vrednici sa intre in viata, precum a grait Domnul: “Jugul Meu este bun si sarcina Mea usoara”.

Ei atunci vor cunoaste ca poruncile lui lisus nu sunt grele, cand, zburand ei prin Duhul Sfant, vor parcurge calea stramta pentru ceilalti oameni cu multa usurinta si bucurie. Caci fara sfintele aripi ale Duhului este cu neputinta cuiva sa parcurga acest drum – adica sa implineasca poruncile Domnului in mod curat, desavarsit si fara vreun repros – si astfel sa se invredniceasca sa ajunga la poarta imparatiei cerurilor.

Sfantul Macarie Egipteanul – 21 Cuvantari despre mantuire