Moise si pastorul

din “Scoala Rugaciunii“, Mitropolit Antonie de Suroj

În folclorul evreiesc legat de viaţa lui Moise există o întâmplare deosebită.

Moise întâlneşte în deşert un păstor. Petrece împreună cu el întreaga zi, îl ajută să-şi mulgă oile, iar la sfârşitul zilei îl vede pe păstor că toarnă laptele cel mai gras într-o strachină de lemn pe care o lasă pe o piatră turtită aflată la o oarecare distanţă.

Moise îl întreabă pentru ce a făcut aceasta, iar păstorul îi răspunde: „Acesta este laptele lui Dumnezeu”. Moise este nedumerit, aşa că îi cere să-i explice. Atunci păstorul îi răspunde: „întotdeauna pun deoparte laptele cel mai bun, pe care-l aduc ca o jertfa lui Dumnezeu”.

Moise, care este mult mai perspicace decât păstorul în credinţa lui naivă, îl întreabă: „Şi crezi că Dumnezeu îl bea?” „Da, răspunde păstorul, îl bea”. Atunci Moise se simte îndemnat să-l lumineze pe sărmanul păstor şi să-i explice că, întrucât Dumnezeu este o fiinţă absolut spirituală, El nu bea lapte, însă păstorul este foarte convins că Dumnezeu îl bea, aşa că s-au certat puţin pe tema asta, până când Moise îi propune păstorului să se ascundă după nişte tufişuri, pentru a vedea dacă într-adevăr Dumnezeu vine şi bea laptele.

În timp ce el se va duce în deşert ca să se roage. Păstorul se ascunde, noaptea vine, iar în lumina lunii vede o vulpe mică furişându-se prin deşert; vulpea se uită în dreapta, apoi în stânga, după care se repede la strachină, lipăie tot laptele şi dispare la loc în deşert.

În dimineaţa următoare, Moise îl găseşte pe pastor trist şi descurajat. Ţ,Cum a fost?!”, îl întreabă. Păstorul îi răspunde: „Ai avut dreptate, Dumnezeu este numai Duh şi nu voieşte laptele meu”. Moise este mirat că păstorul este atât de abătut, îi spune, deci: „Ar trebui să fii fericit. Acum ştii mai multe despre Dumnezeu decât ştiai înainte”.

„Aşa este, răspunde acesta, numai că singurul lucru pe care-l puteam face pentru a-mi exprima iubirea pentru El mi-a fost luat”. Moise pricepe. Se retrage în deşert şi se roagă fierbinte.

În plină noapte, are o vedenie în care Dumnezeu i se arată, spunându-i: „Moise, ai greşit. Este adevărat că Eu sunt Duh. Cu toate acestea, am primit întotdeauna cu bucurie laptele pe care mi-l dădea păstorul acela, ca semn al iubirii lui pentru Mine; dar pentru că sunt Duh, nu am trebuinţă de lapte, aşa că-l împărţeam cu acea vulpe micuţă căreia îi place laptele atât de mult“.

Ce înseamna smochinul din Evanghelie, care e blestemat sa se usuce fara nici un motiv întemeiat la aparenta?

Intrebarea 20: Ce înseamna smochinul din Evanghelie, care e blestemat sa se usuce fara nici un motiv întemeiat la aparenta?Si ce înseamna acea neînfrânata foame, care cere înainte de vreme roada. Ce rost are, în sfârsit, blestemul unui lucru fara simtire?

Raspuns: Dumnezeu Cuvântul, care toate le chiverniseste cu întelepciune în vederea mântuirii oamenilor, a povatuit mai înainte firea prin lege, întrucât aceasta încuvinta o slujire mai trupeasca a lui Dumnezeu. Caci nu putea firea sa primeasca atunci Adevarul gol, fara acoperamintele tipurilor, din pricina nestiintei si a înstrainarii ce s-a nascut în ea fata de originalul lucrurilor dumnezeiesti.

Pe urma a venit la noi în chip descoperit El Insusi facându-se om prin imbracarea trupului strabatut de suflet mintal si rational, si a stramutat firea la slujirea imateriala prin cunostinta în duh. Aratându-se deci Adevarul în viata, Dumnezeu Cuvântul n-a mai voit sa aiba stapânire umbra, al carei chip era smochinul. De aceea zice: “Venind iarasi din Betania la Ierusalim”, adica dupa ce-si daruise lumii prezenta ascunsa în chipul si umbra legii, a venit înca o data la firea omeneasca prin trup. Asa trebuie înteles cuvântul: “venind iarasi, a vazut un smochin în cale, neavând decât frunze”. Adica a vazut slujirea trupeasca a legii, cea în umbre si chipuri, sustinuta de o predanie nestatatoare si vremelnica, asezata asa zicând “în cale”, constând numai din chipuri si rânduieli trecatoare.

Si vazând-o pe aceasta Cuvântul, împodobita pompos si stralucitor de învelisurile din afara ale formelor trupesti ale legii, ca un smochin de frunzele sale, si neaflând roada dreptatii care sa hraneasca Cuvântul, a blestemat-o. Mai bine zis a rânduit sa nu mai acopere adevarul, înabusindu-l cu chipurile legii. Iar ceea ce-a urmat s-a aratat în fapt, uscându-se cu totul frumusetea legalista ce-si avea fiinta numai în chipuri si prin aceasta stingându-se fala Iudeilor în legatura cu ea. Caci nu era lucru îndreptatit, nici potrivit, ca, dupa ce s-a” aratat pe fata Adevarul roadelor dreptatii, sa mai fie atrasi în chip amagitor de frunze cei ce trec prin aceasta viata ca pe un drum, încât sa lase roada cea buna a Cuvântului.

De aceea zice: “Nu era vremea smochinelor”, adica timpul în care a stapânit peste firea omeneasca legea nu era vremea roadelor dreptatii, ci vremea în care se preînchipuiau roadele dreptatii. Era vremea care prevestea harul dumnezeiesc si negrait ce avea sa vina în viitor ca sa-i mântuiasca pe toti, har la care neajungând poporul cel vechi s-a pierdut prin necredinta. Caci “Israel zice dumnezeiescul Apostol, urmarind legea dreptatii, adica pe cea în umbre si chipuri, n-a ajuns la legea da îndreptare, adica la cea desavârsita în duh dupa Hristos”.

Sau alt înteles: deoarece multimea preotilor si a carturarilor, a legiuitorilor si a fariseilor, care patimea de slava desarta prin pazirea pentru vazul lumii a unor moravuri plasmuite, zice-se, în duh de evlavie, dând aparenta ca împlineste dreptatea, hranea trufia parerii de sine, Cuvântul declara aceasta parere de sine a celor pomeniti smochin neroditor, împodobit numai cu frunze.

Si aceasta parere de sine, Doritorul mântuirii tuturor oamenilor, care flamânzeste dupa îndumnezeirea lor, o usuca blestemând-o întrucât, este neroditoare. Iar aceasta o face pentru ca oamenii, în loc sa dea aparenta ca sunt drepti, sa caute mai bine sa fie drepti cu adevarat, dezbracând camasa moralitatii fatarnice si îmbracând fara prefacatorie pe cea virtuoasa cum, vrea Cuvântul dumnezeiesc, ca în felul acesta sa petreaca viata în evlavie, aratând mai bine lui Dumnezeu dragostea sufletului lor, decât oamenilor fatarnica înfatisare din afara a purtarii morale.

Iar daca suntem si vreunii dintre crestini astfel, prefacându-ne evlaviosi în purtarile noastre, fara ca sa fim drepti cu adevarat, sa asteptam Cuvântul ca pe un iubitor de oameni, ca aceasta, flamânzind dupa mântuirea noastra, sa ne usuce parerea de sine a sufletului, care e samânta pacatului, ca sa nu mai duca drept roada dorinta de a placea oamenilor. Aceasta este tâlcuirea locului dupa putina mea putere. Tâlcuirea data arata pe Domnul flamânzind spre binele nostru, blestemând smochinul cu folos si uscându-l la vreme, ca pe unul ce împiedica Adevarul, fie ca se întelege prin el predania veche a legii formelor materiale, fie parerea de sine a fariseilor care se mândreau cu pazirea moravurilor.

( Din Filocalia 3 )