Arată-mi postul tău prin lucruri

din “Omilii si cuvantari”

SFANTUL IOAN GURA DE AUR

Prin care, vei zice?

De vei vedea sărac, miluieşte-l; de vei avea vrăşmaş, împacă-te cu el ; de vei vedea pe prietenul tău sporind, nu-l zavistui ; de vei vedea femeie frumoasă, trece-o cu vederea.

Şi nu numai gura să postească, ci şi ochiul, şi auzul şi picioarele, şi mâinile şi toate mădularele trupului nostru.

Să postească mâinile curăţindu-se de răpire şi de lăcomie.

Să postească picioarele, depărtându-se din  căile  ce  duc la priveliştile  fărădelegii.

Să postească  ochii,  învăţându-se  să  nu  caute niciodată la feţe frumoase,  nici să iscodească cele străine.  Că hrană a ochilor este  privirea.  Dacă  privirea va fi păcătoasă, vatămă postul şi răstoarnă toată mântuirea sufletului, iar de va fi după lege, împodobeşte postul.

Foarte necuviincios este, ca prin post, să ne oprim de bucate şi chiar de cele îngăduite, iar cu ochii să ne înfruptăm  şi de cele oprite.

Nu mănânci carne ? Să nu mănânci nici, dar nici cu ochii să nu pofteşti.

Să postească şi auzul. Iar post al auzului este a nu primi grăiri de rău şi clevetiri, că zice: „Auz deşert să  nu primeşti”.

Să postească şi gura de cuvinte de ruşine şi de ocară. Că ce folos este când ne depărtăm  de carne  de pasăre şi  de peşte, iar pe fraţi îi mâncăm şi îi  muşcăm.

Cel ce grăieşte de rău a mâncat carnea fratelui şi  a  muşcat  trupul  vecinului.

Pentru  aceasta  şi Pavel a îngrozit, zicând : „Iar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi” (Galat 5,  15).

Nu ai înfipt dinţii în carne, dar ai înfipt grăirea de rău în  suflet,  stricând numele  cel bun al aproapelui.  Nenumărate rele ţi-ai pricinuit şi ţie şi aceluia,  şi multor altora. Că şi pe cel ce a auzit l-ai făcut mai rău, clevetind pe aproapele. Şi de va fi păcătos, se face mai trândav, aflându-te tovarăş al păcatului. Iar de va fi cu fapte bune se ridică spre mândrie şi se trufeşte, pentru căderea altora, nălucind lucruri mari pentru sine. Şi pe lângă toate acestea a vătămat obştea Bisericii, că cei ce aud nu clevetesc pe cel ce a greşit, ci ocările lor se îndreaptă asupra tuturor creştinilor.

Nu vei auzi pe cei necredincioşi  când zic : Cutare este desfrânat ! Ci lăsând pe ai lor, pe toţi creştinii îi clevetesc. Şi astfel ai adus pricină de a se huil numele lui Dumnezeu. Că precum de vom petrece lăudat, se slăveşte numele lui Dumnezeu, tot aşa de vom petrece în păcate se huleşte şi se ocărăşte numele Lui.

Apoi pe cel ce l-ai clevetit l-ai ruşinat, şi în acest chip mai neruşinat l-ai  făcut,  vrăşmaş  şi  pizmiaş făcându-ţi-l.  Iar pe tine  te-ai făcut vinovat pedepsei, căci ai vorbit lucruri care nu te privesc.

Şi să nu-mi spună cineva că atunci grăiesc de rău când spun minciuni, iar nu când grăiesc adevărul.

Chiar de vei spune adevărul prin clevetire,  vei  avea vină.  Că şi fariseul acela a clevetit pe vameş spunând adevărul,  dar aceasta nu l-a îndreptat. Spune-mi oare vameşul nu era vameş şi păcătos ? Arătat este tuturor că da. Dar pentru că fariseul l-a prihănit, a pierdut toate.

Voieşti să îndreptezi pe fratele tău ? Lăcrimează,  roagă-te lui  Dumnezeu    pentru el, ia-l deosebit şi  îndeamnă-l,  sfătuieşte-l,  roagă-l.

Aşa  şi  Pavel  făcea,  căci zice : „Mă tem ca nu cumva, venind iarăşi, să mă smerească Dumnezeul meu la voi şi să plâng pe mulţi care au păcătuit înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia şi de desfrânarea şi de necumpătarea pe care le-au făcut” (II Cor. 12, 21). Arată dragoste  către cel ce a greşit  încredinţează-l că,  aducându-i aminte de păcat, porţi grijă de el, iar nu-l vădeşti.

Apucă-i picioarele şi sărută-i-le,  nu te ruşina  dacă voieşti  cu adevărat să-l vindeci. Asemenea şi doctorii fac, căci de multe ori roagă şi sărută pe bolnavi, ca să primească doctoria cea mântuitoare. Fă şi tu aşa. Arată preotului rana ; lucrul acesta este a celui ce poartă grijă, a celui ce are milă.

Şi nu numai pe cei ce grăiesc de rău, ci şi pe cei ce aud pe alţii grăind de rău, îi sfătuiesc să-şi astupe urechile şi să urmeze proorocului care zice : „Pe cel ce clevetea în ascuns pe vecinul său, pe acela l-am izgonit” (Ps. 100, 6).

Zi către vecinul tău : De ai pe cineva ca să-l lauzi şi să-l vorbeşti de bine, deschid urechile ca să primesc laudele, iar de voieşti să vorbeşti de rău, închid intrarea cuvintelor, căci nu sufăr să primesc gunoi şi noroi.

Ce dobândă primesc să ştiu că cutare este rău ?

Dimpotrivă, mare vătămare este lucrul acesta şi paguba cea mai de pe urmă.

Zi către vecinul tău : Să purtăm grijă de cele ale noastre, cum vom da seamă de greşalele noastre, iar iscodirea aceasta s-o folosim la viaţa noastră. Ce îndreptare şi iertare vom avea, când pe cele ale  noastre niciodată nu le luăm în minte, iar pe cele străine aşa cum de-adinsul le iscodim ? Şi dacă ar trece cineva şi s-ar uita în casa ta, cercetând cele dinlăuntru, face un lucru urât şi plin de ruşine, aşa şi cercetarea celor străine este un lucru al mojiciei celei mai de jos.

Şi lucru de râs este că astfel de viaţă având clevetitorul şi nepurtând grijă de ale sale, când spune cuiva ceva din cele ascunse, îl roagă pe acela şi îl jură ca nimănui să nu mai spună, prin aceasta arătând că a făcut un lucru vrednic de prihană. Şi dacă-l rogi şi-l juri pe acela căruia i-ai spus cuvântul, să nu-l mai spună la altul, dovedit este că nu ai încredere în el şi mai bine era să nu-l fi spus lui. De ţineai cuvântul erai în siguranţă. După ce l-ai vândut, de ce mai porţi de grijă să nu se răspândească. De voieşti să nu iasă cuvântul la altul, nu-l spune la nimeni. Iar după ce ai vândut altuia păzirea cuvântului, de prisos mai juri pe cel căruia i l-ai spus ca să-l păzească.

Dulce este a grăi de rău, vei zice. Cu adevărat dulce este a nu grăi de rău. Cel ce a grăit de rău, este îngrijorat, presupune, se teme, se căleşte, îşi muşcă limba şi tremură ca nu cumva să audă alţii cuvântul şi să-i vină vreo primejdie, pentru că a pricinuit vrajbă.

Iar cel ce ţine cuvântul, este fără de grijă şi cu multă dulceaţă trăieşte, căci zice : „Auzit-ai cuvânt? Să moară la tine” (Înţ. Is. Sirah 19, 10).

Ce înseamnă „să moară la tine” ? Să-l stingi, să-l bagi înlăuntru şi să nu-l laşi să iasă afară, nici puţin măcar. Iar mai bine este să te sileşti ca nici să superi pe cei ce grăiesc de rău pe alţii. Şi dacă vei primi cândva, bagă-l înlăuntru, omoară ceea ce ai auzit, dă uitării, ca să fii asemenea cu cei ce nu au auzit şi cu multă pace şi linişte vei petrece viaţa aceasta.

De vor vedea vorbitorii de rău că ne întoarcem de la ei, vor înceta şi ei acest obicei rău, îşi vor îndrepta greşala şi apoi vor petrece viaţă lăudată, iar pe noi ne vor avea ca pe nişte mântuitori ai lor şi ca pe nişte făcători  de bine.

Precum a grăit de bine şi a lăuda este începutul prieteniei, aşa şi vorbirea de rău şi cleveteala este începutul şi pricina vrajbei, a urâciunei şi a nenumărate rele. Nu din altă pricină am căzut în nepurtarea de grijă de cele ale noastre, ci din a iscodi şi a cerceta cele străine. Este cu neputinţă omului grăitor de rău şi iscoditor al vieţilor altora, să poarte grijă vreodată de petrecerea sa. Şi fiindcă toată osârdia lui o cheltuieşte la iscodirea altora, de nevoie este ca toate cele ale lui să rămână fără cercetare şi fără de nici o purtare de grijă.

Plăcut lucru este când toată stăruinţa noastră o cheltuim la purtarea de grijă de cele ale noastre şi la judecata păcatelor noastre. Şi numai astfel vom putea spori, Iar când totdeauna grijeşti de cele străine, când vei purta de grijă de răutăţile tale ?

Deci să fugim, iubiţilor, să fugim de vorbirile de rău, cunoscând că acestea sunt prăpastie diavolească şi pânditură a vicleşugului, diavolesc. Diavolul ne îndeamnă ca să nu purtăm griiă de cele ale noastre pentru ca să ne facem mai cumplite răspunsurile şi învinuirile la înfricoşata judecată. Şi nu numai lucru acesta este cel mai rău, că vom da seamă atunci pentru cele ce am vorbit, ci şi păcatele noastre în acest fel mai grele le facem, lipsindu-ne astfel de orice cuvânt de îndreptare.

Şi cel ce cercetează cu de-amănuntul cele străine, nu va dobândi niciodată iertare.

Nu pentru păcatele sale, numai pentru greşalele noastre ne va hotărâ Dumnezeu pedeapsă, ci şi pentru cele străine, adică când vorbim de rău pe fratele nostru. De aceea a sfătuit Dumnezeu, zicând : „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Mt. 7, 1).

Şi precum omul cel blând, iubitor de semeni şi iertător îşi micşorează păcatele sale, aşa cel mânios, crud şi neiertător îşi măreşte păcatele sale. Deci să izgonim din gura noastră toată grăirea de rău, ştiind că şi cenuşă de vom mânca, nici un folos nu vom dobândi din această aspră petrecere, dacă nu ne vom depărta de acest obicei.

Că nu cele ce intră în gură spurcă pe om, ci cele ce ies. De va mesteca cineva noroi, fiind tu de faţă, oare nu ocărăşti şi cerţi pe cel ce face unele ca acestea ? Fă la fel şi cu grăitorul de rău.

Că mirosul cel urât ce iese din mestecarea noroiului nu împunge aşa tare membrana creierului celor ce aud, precum împunge putoarea păcatelor străine şi viaţa necurată, mâhnind şi tulburând sufletul celor ce aud.

Să ne depărtăm dar, de grăirea de rău, de cuvintele de ocară, de hulă şi nici pe vecinul, nici pe Dumnezeu să nu-L vorbim de rău.

Că mulţi din vorbitorii de rău la atâta turbare au ajuns, încât de la clevetirea semenilor şi-au ridicat limba lor asupra Stăpânului. Şi cât de mare este răul acesta, vedem din lucrurile cele ce acum ne-au ajuns.

Despre necazuri si milostenie

din “Talcuiri la Epistola a doua catre Timotei, Tit, Filimon”

fragment Omilia I

PRECUM NU EXISTĂ OM NEMURITOR, TOT AŞA NU SE POATE GĂSI
VREUN OM LIPSIT DE SUPĂRARE ÎN ACEASTĂ VIAŢĂ, ŞI CĂ O SINGURĂ
SUPĂRARE ESTE FOLOSITOARE, ACEEA VENITĂ PRIN PĂCAT.
DESPRE MILOSTENIE

Deci, iubiţilor, să nu ne descurajăm (abatem) în faţa relelor ce cad asupra noastră, căci aceasta se întâmplă spre cuminţirea noastră. „Să nu te tulburi în timpul încercării”, zice înţeleptul Isus Sirah (2, 2). Mulţi au felurite necazuri în casele lor; toţi ne împărtăşim de necazuri şi de supărări, nu însă şi de cauzele lor; ci unul are supărare de la femeie, altul de la copil, un altul de la slugă, unul de la vreun prieten, altul de la vreun duşman, celălalt de la vecin, un altul de la vreo pagubă suferită, căci multe şi variate sunt cauzele necazurilor, şi nu vei găsi deloc pe cineva întru totul lipsit de necaz sau de supărare, ci unul o are mai mică, altul, mai mare.

Deci, să nu ne mâhnim şi nici să credem că numai noi suntem în necaz. Căci nu există om care să vieţuiască şi să fie scutit de necazuri în această viaţă trecătoare, ci unul astăzi, altul mâine, iar de nu mâine, după aceasta negreşit i se va întâmpla ceva care să-l supere. Că, după cum nu este cu putinţă ca plutind cineva, să nu fie în agonie, adică în frica morţii — vorbesc de cel ce pluteşte pe mare — tot aşa nu l-ar putea găsi cineva pe un om lipsit de supărare în viaţa aceasta.

Chiar de ai spune de bogat, totuşi, fiindcă este bogat, va avea mai multe motive de supărare; ba chiar de ar fi împărat, căci şi împăratul de multe este stăpânit şi nu face totul după placul său, ci trece cu vederea multe împotriva voinţei sale, şi mai cu seamă acesta este cel care mai mult decât toţi face de multe ori ceea ce nu voieşte. Şi de ce oare? Fiindcă are sub el pe mulţi din aceia care voiesc a răpi din drepturile sale.

Gândeşte-te în câtă supărare se găseşte el, când voieşte de pildă a face un lucru, dar nu poate, fie de frică, fie din cauza bănuielii, fie din cauza duşmanilor, fie din a prietenilor. De multe ori, chiar şi atunci când se ambiţionează a face un lucru din cele ce-i plac lui, totul dispare din acea faptă ce-l putea mulţumi, fiind mulţi din cei ce-l urăsc.

Dar ce? Crezi poate că aceia care duc un trai rară oboseală sunt lipsiţi de supărări în viaţă? Nicidecum, căci, precum nu este cu putinţă a fi cineva nemuritor, tot aşa nu este cu putinţă a fi fără de supărare. Câte neajunsuri nu suferă ei, pe care nu este cu putinţă a le reprezenta prin cuvinte, şi cu toate acestea le îndură în plăcere! Câţi poate, de mii de ori, nu s-au rugat să moară în acea bogăţie şi desfătare? Căci a se desfăta cineva nu este totdeauna lipsit şi de necaz; ba încă tocmai din a petrece în desfătare se nasc mii de necazuri, boli şi dezgusturi, şi chiar fără de acestea, adică şi fără să fie vreo cauză.

Când sufletul ajunge într-o astfel de deprindere, se întristează şi de la sine, adică fără vreo cauză anume; căci şi doctorii spun ca supărările pot veni de multe ori şi de la construcţia stomacului. Sau poate nu ni se întâmplă şi nouă de a ne întrista, de a ne mâhni şi să nu ştim cauza mâhnirii?

Într -un cuvânt, nu se poate găsi cineva fără de supărare, şi dacă poate nu are atâta pricină de supărare ca noi, totuşi fiecare are pe atât pe cât şi-o închipuie. Pe cineva îl supără mai mult cele ale sale decât cele ale aproapelui. Precum cei ce suferă din cauza unor membre ale trupului cred că ei îi covârşesc cu durerile pe cei din jur — căci şi cel bolnav de ochi nu-şi poate închipui vreo altă boală mai rea decât a sa, şi iarăşi cel ce suferă de stomac zice că boala aceasta este mai grea decât toate bolile, şi, în fine, fiecare crede că boala ce-l stăpâneşte este mai greu de vindecat decât toate celelalte boli — tot aşa se petrece şi cu întristarea, căci aceea pe care o are cineva o consideră drept cea mai dureroasă, lucru pe care îl judecă din propria experienţă.

De pildă, cel ce nu are copii, nimic nu consideră atât de dureros, ca lipsa de copii, pe când cel ce are mulţi copii şi este sărac, nimic nu învinovăţeşte atât de mult ca facerea de copii mulţi, iar cel ce are numai unul, nu-şi poate închipui ceva mai rău, ca a avea numai un copil. Căci de aici, zice, copilul devine leneş, iar pe tatăl său îl aduce în supărare — fiindu-i pururea prea iubit — nevrând a se îndrepta. Cel ce are femeie frumoasă, iarăşi nimic nu crede a fi mai rău decât a avea cineva femeie frumoasă, fiindcă faptul acesta este încărcat de bănuieli şi de zavistii. Iar cel ce are femeie urâtă, nu-şi poate închipui ceva mai rău decât a avea femeie urâtă, fiindcă faptul acesta este încărcat de dezgust.

Cel fără nici o ocupaţie zice că nimic nu este mai netrebnic şi mai de dispreţuit ca viaţa aceasta. Ostaşul spune că nimic nu este mai greu şi mai primejdios ca oştirea, şi că mult mai bine este a mânca cineva pâine cu apă, decât a suferi atâtea greutăţi. Cel ce este în stăpânire zice că nimic nu este mai obositor ca a se ocupa cineva cu trebuinţele altora, în timp ce acela care e stăpânit zice că nimic nu este mai înjositor ca a fi cineva sub puterea altuia. Cel însurat zice că nici un rău nu poate fi mai mare decât a avea cineva grijă de femeie, pe când cel neînsurat spune că nimic nu este mai fără libertate ca a fi neînsurat şi a se vedea fără casă şi fără odihnă. Neguţătorul fericeşte siguranţa lucrătorului de pământ, în timp ce acesta îl fericeşte pe neguţător pentru bogăţia sa.

În fine, neamul nostru omenesc este întru totul nemulţumit şi veşnic cârtitor asupra soartei sale, şi posomorât. Când unul îi osândeşte şi îi pune pe toţi oamenii în aceeaşi cumpănă, atunci zice în general: „Bietul om este un animal nenorocit şi încărcat cu multe greutăţi”, numind astfel întreaga natură umană. Câţi nu admiră bătrâneţea? Câţi nu fericesc tinereţea? Tot aşa şi în vârstele omeneşti mare este tristeţea şi necazul. Când de pildă, ne vedem acuzaţi pentru vârstă, zicem: de ce nu suntem bătrâni? Iar când ne înălbeşte părul, spunem: unde este tinereţea? Şi, într-un cuvânt, avem mii de motive spre a fi scârbiţi şi întristaţi. Dar pentru scăparea din această anomalie nu este decât o singură cale: aceea a virtuţii, deşi chiar şi aceasta are necazurile şi nemulţumirile sale, însă, la drept vorbind, acele necazuri nu sunt fără de folos, ci au cu ele o mare folosinţă şi un mare câştig.

Căci, dacă cineva a păcătuit şi pe urmă prin întristare s-a umilit, s-a curăţit de păcat; sau de a compătimit cu fratele căzut în greşeală, şi atunci iarăşi are nu o mică plată. Căci a compătimi cu cei ce sunt în nenorociri, aceasta ne dă multă îndrăzneală fată de Dumnezeu. Gândeşte-te la cele ce Scriptura filosofează despre Iov, ascultă-l apoi şi pe Pavel, care spune: „Plângeţi cu cei ce plâng… lăsaţi-vă duşi spre cele smerite” (Romani 12, 15, 16), fiindcă împărtăşirea de nenorocirile celor întristaţi obişnuieşte a uşura greutatea cea mare a tristeţii.

Precum se întâmplă şi cu greutatea, că, dacă cineva susţine, uşurează povara celui ce o duce, tot aşa şi cu celelalte toate.

Atunci când cineva dintre ai noştri moare, mulţi sunt cei care stau pe lângă noi, mulţi care ne mângâie — ba de multe ori chiar şi pe un măgar căzut îl ridicăm —, în timp ce sufletele cele căzute ale fraţilor noştri le trecem cu vederea mai mult decât pe un măgar.

Dacă îl vedem intrând fără sfială în crâşmă, noi nu-l oprim, iar de-l vedem beat, nu îl împiedicăm — sau de face orice faptă absurdă —, ci încă ne purtăm bine cu ei.

De aceea zicea Pavel: „Nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac”. (Romani 1, 32) Ba încă mulţi fac şi societăţi de beţie şi de băutură. Fă, omule, societăţi pentru a depărta mania (nebunia) beţiei, iar ospeţele sau mesele tale fă-le pentru cei legaţi, pentru cei ce sunt în necazuri. Aşa ceva a poruncit Pavel şi corintenilor, zicând: „ca să nu se facă strângerea abia atunci când voi veni”. (I Corinteni 16, 2)

Acum, pentru petreceri şi desfătări toate le facem, şi masă comună, şi pat comun, şi vin comun, şi cheltuială comună, însă milostenie nimeni n-a făcut în comun. Astfel erau cele ale dragostei pe timpul apostolilor, când toate averile se puneau la mijloc. Dar eu nu poruncesc a le pune pe toate, ci o parte din ele, după cum şi Pavel zice: „Fiecare din voi, într-una din sâmbete, să pună de la sine ce se va îndura”, adică, strângând ca o dare oarecare pentru cele şapte zile şi depozitând-o, ca astfel să avem de unde face milostenie, fie mare, fie mică. „Să nu te înfăţişezi înaintea Mea cu mâna goală (deşert)” (Ieşirea 23, 15), zice Moise, şi băgaţi de seamă că el spunea acestea iudeilor.

Dar cu cât mai vârtos nu ni s-ar putea spune nouă! De aceea stau săracii înaintea uşilor bisericii, ca astfel nimeni să nu intre înaintea Domnului deşert, ca să intre o dată cu milostenia.

Intri ca să fii miluit; miluieşte tu mai întâi.

Cel ce vine după aceea, trebuie să dea mai mult; căci, când începem noi, cel de-al doilea dă mai mult. Fă-ţi mai întâi datornic pe Dumnezeu, şi după aceea cere şi tu; împrumută-L, şi după aceea cere, ca să iei înapoi împrumutul cu procente. Dumnezeu o voieşte aceasta şi nu se dă în lături.

Dacă tu ceri împreună cu milostenia, vei dobândi; dacă vei cere, zic, astfel, vei primi şi procente. Aşa, vă rog, să faceţi.

Nu prin ridicarea mâinilor suntem auziţi. Întinde-ţi mâinile tale nu spre cer, ci spre mâinile săracilor.

De vei întinde mâna ta în mâinile săracilor, vei atinge cu ea bolta cerului, şi Cel ce sade acolo va primi milostenia ta; iar de ai întins-o rară roadă, nimic n-ai câştigat.

Căci spune-mi, te rog: dacă împăratul s-ar apropia de tine cu porfira pe trup şi ar cere ceva de la tine, oare n-ai da cu plăcere tot ce ai? Nu prin întinderea mâinilor suntem auziţi, nici în mulţimea vorbelor, ci în fapte, căci ascultă pe prorocul, care zice: „Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu îmi întorc ochii aiurea, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult” (Isaia 1, 15), căci trebuie a tăcea şi nici măcar de a căuta spre cer, cerând milă — pe când cel ce are curaj, multe spune.

Dar ce spune Scriptura? „Ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!” (Isaia 1, 17) Astfel vom putea fi auziţi, chiar de am avea mâinile în jos, chiar de n-am grăi nimic, chiar de n-am cere. Acestea deci să le facem, ca să ne învrednicim de bunurile făgăduite nouă, prin Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Ce se intelege prin cuvantul “lume”

Prin „lume” se înţelege tot ceea ce e pătimaş, deşart sau întinat de păcat şi care pătrunde în viaţa socială, familială şi personală, sălăşluindu-se acolo sub formă de obicei şi lege. Iată de ce a părăsi lumea nu înseamnă câtuşi de puţin a ne rupe de societate sau de familie, ci a părăsi toate năravurile, obiceiurile, îndeletnicirile, deprinderile şi cerinţele care sunt cu totul potrivnice Duhului lui Hristos, pe Care l-am primit şi Care creşte în noi.

Societatea şi familia sunt binecuvântate de Dumnezeu, de aceea nu trebuie să le respingem sau să le dispreţuim, nici pe ele şi nici pe cele ce ţin de temelia şi de buna lor întocmire; ci trebuie să dispreţuim şi să fugim de tot ce este patimă şi poftă, căci acestea se prind de acelea ca o tumoare malignă, vătămându-le şi stricându-le.

A fugi de lume înseamnă a te stabili în adevărata familie şi societate.

Iar toate celelalte să le faci ca şi cum ţi-ar fi străine, ca şi cum n-ar fi treaba ta: „Şi cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi deplin de ea” (1 Corinteni 7, 31).

din “Calea spre mantuire”, Sfantul Teofan Zavoratul

„Nu suntem chiar aşa de răi”

Nu suntem chiar aşa de răi: din câte se vede nu facem nici un lucru de ruşine şi nici alţii nu ne socotesc chiar aşa de răi şi nu ne lipsesc de respectul şi consideraţia lor. Şi pe lânga asta, nu sunt chiar oameni de rând, ci persoane însemnate.

Cel mai gros şi mai întunecat văl al orbirii este tocmai aparenta bună-cuviinţă a purtării din afară şi legăturilor cu cei din jur! Să-ţi fie cât mai limpede că cele din afară nu au nici o însemnătate fără cele din lăuntru. Buna purtare în afară e frunza, în vreme ce bunătatea dinlăuntru e roadă. Frunzele smochinului făgăduiau roadă, dar Mântuitorul, neaflând nici una, l-a blestemat.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu orice om cu o bună rânduială exterioară, dar care stă înaintea feţei lui Dumnezeu fără o inimă cu adevărat bună şi temătoare de El. „Dă-mi. fiule, mie inima ta” (Pilde 23, 26) i-a spus Domnul celui înţelept [lui Solomon]. Din inimă iese tot binele şi tot răul. După cum ţi-e inima, aşa eşti şi tu înaintea Domnului. Dacă inima ţi-e mândră, atunci oricât de smerit te-ai arăta în afară, Domnul tot mândru te va socoti. Aşa e şi cu orice altceva.

Şi judecarea altora e înşelătoare. Ceilalţi nu ne cunosc, dar se poartă bine cu noi, fie pentru că ne socotesc buni, fie pentru că respectă regulile de politeţe. Oare nu se mai întâmplă că cei dimprejurul nostru ne văd răutatea, dar nu ne-o vădesc din cine ştie ce socoteli ale lor? Şi nu se mai întâmplă că unii, văzând răul din alţii, îi laudă pentru aceasta, dând astfel oarecare sare şi piper necuviinţei lor? Iar nebunii care-i ascultă continuă fără să se oprească, scufundându-se din ce în ce mai adânc în nebunie şi răutate; căci, atunci când cineva vede pe cei din jur zâmbind cu plăcere la faptele sale, înaintează în căile cele rele cu o anumită mulţumire de sine. Oare nu tot aşa am face şi noi dacă am sta să ascultăm cu atâta grijă cum ne socotesc şi ne judecă alţii?!

din “Calea spre mantuire”, Sfantul Teofan Zavoratul

“La urma urmei, nu suntem noi cei mai răi”

“La urma urmei, nu suntem noi cei mai răi”, mai ştim cutare sau cutare lucru şi dacă ne gândim la cele pe care le urmărim, vom fi în stare să judecăm corect. Ne vedem de treburile noastre nu fără de chibzuială sau pricepere, aşa cum fac alţii. Aşa se înşeală unii prin propria lor apreciere psihologică. Alţii, dimpotrivă, sunt înşelaţi de înfăţişarea trupească – putere, frumuseţe şi formă. Atât unii, cât şi ceilalţi sunt cu atât mai orbiţi cu cât se înalţă mai presus de cei din jur. Trebuie să te asiguri că:

1) Înzestrările firii oricum nu au nici o valoare morală, căci nu sunt o facere a mâinilor noastre, ci ne sunt dăruite de Dumnezeu; toate cele ale firii au încă şi mai puţină valoare în creştinism, pentru că firea a fost pervertită prin păcatul strămoşesc. Sfinţeşte toate bunele tale înzestrări prin credinţa în Hristos Mântuitorul şi printr-o viaţă pe măsura acestei credinţe şi abia după aceea socoteşte-le bune.

2) Iarăşi – ai făcut tot ceea ce poţi şi trebuie să faci după măsura darurilor tale? Ţi se va cere mai mult cu cât ţi s-a dat mai mult. Grija să-ţi fie nu la talente, ci la punerea lor în lucrare. Ai ceva să arăţi pentru ele? E câştigul pe măsura cheltuielii?

3) Cât despre cine ştie ce daruri trupeşti sau întâmplătoare, nu e nimic de zis. Undeva Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre un om care laudă pe un altul pentru înfăţişarea deosebită, maiestatea sa, avuţiile, palatul, caii de rasă şi celelalte; dar apoi, îl întreabă pe acela: „Dar de ce nu-mi spui nimic despre omul însuşi? Tot ce mi-ai înfăţişat nu e el.”

4) N-avem însă nici o pricină să ne uităm la alţii – mai bine să ne îngrijim de noi înşine. Fiecare va răspunde pentru sine însuşi. Priveşte-te pe tine, şi separându-te de ceilalţi, judecă-te numai pe tine fără a te raporta la ei. Dar dacă chiar vrei să te pui alături de alţii, atunci compară-te cu sfinţii cei bineplăcuţi lui Dumnezeu. Ei sunt legea creştină cea vie şi pildă pentru cei ce vor să se mântuiască. Dacă te vei judeca prin asemuire cu ei, nu vei mai greşi.

din “Calea spre mantuire”, Sfantul Teofan Zavoratul