din “Monahul de la Rohia – Nicolae Steinhardt  raspunde la 365 intrebari puse de Zaharia Sangeorzan”

 363. Tot din jurnalul lui Cesare Pavese: „Singura regulă eroică: să fii singur singur singur. Cînd vei petrece o singură zi fără să presimţi sau să implici în vreun gest sau în vreun gînd de-al tău prezenţa altora poţi să te numeşti eroic. Sau, altfel, să fii Crist — adică să te anihilezi, Dar ai spus-o ieri — nimeni nu renunţă la ceea ce ştie — şi tu cunoşti prea multe lucruri. ” Să fii Crist? In secolul XX? Nu-i un orgoliu prea mare?

Da, da, da; de trei ori da: singurătatea este eroică şi fapta cea mai grea.

Ne este frică să fim singuri cu noi înşine. Ne trebuie continuu un zgomot de fond.

Singurătatea e o pedeapsă. (Amiralul Horia Măcelaru — cinci ani singur în celulă la Rîmnicul Sărat şi Harry Brauner — doisprezece ani de singurătate en savent quelque chose.) Monahul este omul care poate sta singur cu el însuşi.

Marea şcoală a monahismului e singurătatea. Să trăieşti ca şi cum pe acest pămînt ai fi numai tu şi Dumnezeu. Ceilalţi şi lucrurile toate să nu te intereseze. Nu-i nevoie să fii Hristos… (care, de altfel, nu trăia în singurătate, ci numai printre oameni, participatoriu). E însă nevoie să înveţi a răbda singurătatea, ba a o şi iubi, a face abstracţie de toate: tu singur în prezenţa lui Dumnezeu. De aceea nici nu avem voie să invocăm drept scuză: împrejurările. Nu există „împrejurări”, exişti numai tu, în deplina ta singuratică şi responsabilă unicitate.