Aceasta înseamnă a se teme cineva de Dumnezeu

Din
COMENTARIILE SAU EXPLICAREA EPISTOLEI CATRA COLOSENI, I SI II THESALONICENI
A CELUI INTRU SFINTI PARINTELUI NOSTRU
IOAN CHRISOSTOM
ARCHIEPISCOPUL CONSTANTINOPOLEI

TRADUCERE DIN LIMBA ELINA, EDITIA DE OXONIA, 1855 DE
ARCHIM. THEODOSIE ATHANASIU

BUCURESTI
ATELIERELE GRAFICE I.V. SOCECU, 1905


Aceasta înseamnă a se teme cineva de Dumnezeu
, când chiar de nu vede nimeni, el totuşi face ceea ce este bine, iară nu  ceea ce este rău.  Dacă noi facem binele numai de ochii oamenilor,  atunci înseamnă că ne temem de oameni, şi nu de  Dumnezeu.

Ai văzut   cum  îi  pune   în   orânduială? „Tot ceea ce faceţi, zice, din suflet să faceţi, ca Domnului, iară nu ca oamenilor”.

El nu voeşte a-i scăpă numai de ipocrizie, ci şi de lene. Când ei nu au nevoie de privegherea stăpânilor, din servitori devin liberi, căci expresia „din suflet” aceea înseamnă, adică din dra¬goste,  nu din silă ca servitori,  ci din  libertate şi din propria voastră voinţă.

Şi  care este  plata?  „ştiind, zice, că de la Dumnezeu veţi luă răsplătirea moştenirii”, căci este sigur că de la Dânsul veţi lua plata.

Şi cum că Domnului slujiţi, dovadă din aceasta: „Iară cel ce face nedreptate,  va luă aceea ce a făcut cu nedreptate”.  Aici el  adevereşte vorba   dinainte. Pentru ca să nu se pară cuvintele acelea ca o linguşire, «va lua,  zice,  plata  nedreptăţii   ce a făcut,  adică  va primi pedeapsa meritată».

„Că   nu este alegere de faţă la Dumnezeu”.  «Şi ce este, dacă tu eşti slugă? Nu e nici o ruşine de aici». Aceasta ar fi trebuit sa o spună   stăpânilor,   după cum a făcut în epistola  cătră Efeseni.  Dar  mi se pare că aici face  aluzie la   stă¬pânii Elini. «Şi ce este dacă stăpânul  tău este Elin, şi tu Creştin? Nu se caută persoanele, ci faptele;  astfel că şi în asemenea caz trebuie a  sliji cu dragoste».

Se cuvine ca un creştin să strălucească nu numai prin cele ce a luat de la Dumnezeu, ci şi prin cele ce aduce el lui Dumnezeu

Din PSB 23, Omilii la Matei, Sf Ioan Gura de Aur, Omilia IV, partea morala Aşadar, pentru că am dobîndit acest dar atît de mare al iertării păcatelor, să facem totul ca să nu batjocorim o binefacere ca aceasta. Dacă şi înainte de primirea cinstei acesteia, păcatele erau vrednice de pedeapsă, cu atît mai mult după ce am primit această nespusă binefacere. Cele ce spun acum nu le spun la întîmplare, ci pentru că văd pe mulţi creştini că duc după botez o viaţă mai păcătoasă decît cei nebotezaţi, că nu se vede nici un semn în viaţa lor că sunt creştini. Continue reading Se cuvine ca un creştin să strălucească nu numai prin cele ce a luat de la Dumnezeu, ci şi prin cele ce aduce el lui Dumnezeu

Nicolae Steinhardt: Despre sfintenie

din “Monahul de la Rohia – Nicolae Steinhardt  raspunde la 365 intrebari puse de Zaharia Sangeorzan” 

336. Sfinţenia se naşte din momentul în care conştiinţa veghează in faţa morţii? Sau adevărata sfinţenie s-a pierdut cînd asceţii, profeţii au rostit întîia rugăciune şi Hristos nu i-a dat răspunsul aşteptat?

Ce este sfinţenia? Nu cred că stă în a-ţi face o chilioară strimtă pe un vîrf de munte şi a trăi acolo în deplină singurătate; sau a te zăvori într-o chilie, o cameră, o celulă pe viaţă; ori a-ţi lega piciorul cu un lanţ de un zid de piatră; ori a-ţi trăi viaţa toată pe un stîlp, cocoţat acolo sus. Acestea-s forme simple, relativ uşoare, brute ale sfinţeniei.

Adevărata, marea sfinţenie, de neînchipuit de grea este de a trăi într-o obşte şi a-ţi iubi aproapele (aşa cum e) ca pe tine însuţi; sau măcar (stadiu inferior, însă tot remarcabil şi sfînt) a te purta cu el ca şi cum l-ai iubi ca pe tine însuţi, ori mai mult ca pe tine însuţi.

Ăsta-i lucrul cel greu, cel sfînt, cel creştinesc, cel supraomenesc.
(Se întîmplă să vezi în biserică o canalie care-şi face neîncetat semnul crucii, bate sute de metanii şi aprinde nenumărate luminări. Cum se explică faptul? Luînd aminte că metaniile şi celelalte sînt treabă uşoară.) Celui ce se legase cu un lanţ de un zid, arhiepiscopul Meletie al Antiohiei îi porunceşte să se dezlege: nu cu lanţul se leagă creştinul, ci cu dragostea şi cu libertatea. Zăvorîrea, lanţul, stîlpul, coliba în vîrf de munte sînt rudimente, exerciţii. Ca şi postul. (V-am mai spus-o: v. Epistola către Coloseni 2, 20-23.)

Forma cu totul superioară şi cutremurător de grea a sfinţeniei este ca, liber fiind, într-o obşte închisă trăind, să-ţi iubeşti aproapele nu mai puţin ca pe tine, aşa cum Hristos şi-a iubit apostolii (Ioan 13, 34).

De aceea sfinţi îi consider pe acei care au trecut cu bine examenul cel teribil, cel de care n-ai cum trişa: al închisorii ori al mănăstirii (ori chiar al vieţii în lume), iubindu-şi aproapele deşi prea bine şi prea desluşit îl vede aşa cum este. Restul: milostivirea, privegherile, posturile, metaniile, flagelările… sînt doar treptele dintîi ale Scării, sînt simple gymnofisii yoghine.

Maicuta Gavrilia: Limbile

300px-mothergabrielia.jpg

de AICI

Odată, pe când mă aflam unde mă aflam [în India, n.ed.], un misionar străin a venit la mine şi mi-a spus: “Sunteţi un om bun, dar nu sunteţi o bună creştină”.

I-am zis: “De ce?”

“Fiindcă sunteţi aici de atâta vreme şi vorbiţi doar în engleză. Ce limbi ale băştinaşilor aţi învăţat?”

I-am răspus: “N-am izbutit să învăţ nici o limbă a locului, fiindcă călătoresc foarte mult dintr-un loc în altul. De îndată ce învăţ un dialect, cei din jur încep să vorbească altul. Am învăţat să spun doar ‘Bună dimineaţa’ şi ‘Bună seara’. Nimic altceva”.

“Aaa, nu sunteţi creştină. Cum puteţi evangheliza? Toţi catolicii şi protestanţii învaţă dialectele locale ca să poate face asta…”

Atunci mi-am zis: “Doamne, dă-mi un răspuns pentru el”. Am cerut aceasta din toată inima, şi apoi i-am spus: “Ah, am uitat! Ştiu cinci limbi.”

“Cu adevărat? Care sunt acestea?”

“Cea dintâi limbă este zâmbetul; cea de-a doua, lacrimile. Cea de-a treia este a mângâia. Cea de-a patra este rugăciunea, iar cea de-a cincea este dragostea. Cu aceste cinci limbi mă plimb în toată lumea.”

Atunci el s-a oprit şi mi-a zis: “O clipă. Puteţi să repetaţi, ca să notez ce aţi spus?”

Cu aceste cinci limbi poţi călători în tot pământul, şi toată lumea va fi a ta. Iubeşte-i pe toţi ca pe tine însuţi – fără să-ţi pese de religie sau rasă, fără să-ţi pese de nimic.

Peste tot sunt oameni ai lui Dumnezeu (zidirea lui Dumnezeu, n.ed.). Nu poţi şti niciodată dacă cineva pe care-l vezi astăzi va ajunge mâine sfânt.

Cum arata, cum se desfasoara ziua dumneavoastra de meditatie, de ruga, de rememorari, de scris?

steinhardt4.jpg

din “Monahul de la Rohia – N. STEINHARDT raspunde la 365 intrebari”
Zaharia Sangeorzan


254. Cum arata, cum se desfasoara ziua dumneavoastra de meditatie, de ruga, de rememorari, de scris?

Viata monahala, spre deosebire de ce se crede, e tare activa. Aproape ca nu mai ramine timp pentru lectura si vis. Sintem constrinsi sa facem simultan cel putin doua lucrari, spre pilda sa citim si sa meditam, sa umblam (lucram, spalam) si sa ne rugam, sa vorbim si sa proiectam. (Ca Mozart care compunea o lucrare noua in vreme ce – mecanic – isi transcria muzica faurind in prealabil, tot mintal.)

Ma scol la 4 1/2, niciodata dupa 5. Sint maniac: fac gimnastica, ma spal – nu de mintuiala, imi aerisesc si potrivesc odaia (pentru nimic in lume nu as lasa-o, la plecare, in dezordine, vraiste, cu patul nefacut), ma rog pe scurt.

Apoi: liturghia. Inapoi in camera: scriu ori citesc.
Apoi la biblioteca, unde am neincetat de lucru. Dau carti cu imprumut. La 12 bat clopotul. Daca vin oaspeti straini, o fac pe ghidul, uneori si pentru romani. La 5 e vecernia, masa de seara: devreme. Nitica lectura, meditatie, odihna.

La 10 slujba de noapte (miezonoptica), slujba monahala specifica. Nu ajung sa ma culc inainte de 12, nu depasesc asadar decit cu aproximativ un ceas recomandarea monahala: cel mult 4 ore de somn.

Duminica si in zilele de sarbatoare stau la biroul manastirii si primesc pomelnicele credinciosilor, ascultindu-le pasurile si sfatuindu-i.

Timp mult imi ia si pregatirea predicilor (predic din cind in cind, cu mare placere si in stil cam neconformist!).

Oblojirea subredei mele sanatati (in frunte stau: o veche si vrajmasa colita si o destul de recenta, dar acuta angina pectorala, unde mai pui ca sint si specialist in accidente: arsuri, caderi, degete zdrobite…) e si ea tare cronofaga.

Mai primesc si o vasta corespondenta careia, fireste, va sa-i raspund. Mai sint si grijile gospodaresti, intretinerea curateniei si ordinii in camera, a curateniei trupesti… Dupa cum vedeti, viata calugareasca nu e totuna cu trindavia si toropeala.

Admiră pe Stăpânul tău de la făpturile Lui

Din “Predicile la statui”

Sfantul Ioan Gura de Aur

Ia şi tu, deci, cea mai bună pildă de hărnicie de la acest animal şi admiră pe Stăpânul tău nu numai pentru că a făcut cerul şi pământul, dar şi pentru că a făcut pe furnică. Căci aceasta deşi e mică, ne dă o mare dovadă de adâncimea înţelepciunii lui Dumnezeu. Gândeşte-te aşadară, cât e de isteaţă şi miră-te cum a putut Dumnezeu să pună într-un trup aşa de mic, atâta dar de muncă, de la ea să înveţi dragostea pentru muncă, iar de la albină frumuseţea, hărnicia şi dragostea de aproapele.

Căci ea nu lucrează atât pentru sine cât pentru noi şi se oboseşte în fiecare zi; lucru care se cade în deosebi creştinului adică să nu caute la ale sale ci la cele ce sunt ale altora.

După cum deci, aceea colindă în sbor toate livezile ca să pregătească altuia masa, tot aşa fă şi tu, omule: de strângi bani, cheltueşte-i pentru alţii de ai bogăţia învăţăturei, nu o îngropa, pune-o înaintea celor ce au nevoie de ea şi tot astfel, dacă ai vreun alt lucru deosebit, fii folositor acelora care au nevoie de roada ostenelilor tale. Nu vezi că de aceea e albina cel mai slăvit animal, nu pentru că lucrează, ci fiindcă lucrează pentru alţii! Pentru că şi păianjenul lucrează şi se trudeşte şi întinde pe pereţi urzeala lui subţire, care întrece orice meşteşug al femeii, dar este o lighioană josnică, pentru că lucrul lui nu este deloc folositor; aşa sunt acei care lucrează şi se ostenesc numai pentru sine.

Imită nevinovăţia porumbiţei! Ia-te după dragostea pentru stăpân a boului şi măgarului şi fă la fel cu pasările care nu-şi bat capul, ce va fi mâine; căci mult folos putem trage şi de la animale pentru îndreptarea moravurilor.

Prin pilda acestor animale ne învaţă şi Hristos, când zice: „Fiţi înţelepti ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii” [Biblia Matei 10:16] şi iarăşi: „Priviţi pasările cerului care nu seamănă şi nu seceră şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte pe ele” (Mat 6, 26).

Iar prorocul, ca să facă de ruşine pe nerecunoscătorii Iudei, zice: „Cunoaşte boul pe stăpânul său şi asinul ieslea stăpânului său, iar Israel nu m’a cunoscut pe mine” (Isaia, 1, 3).

Şi iarăşi: „Turtureaua şi rândunica ogorului, vrăbiile au cunoscut timpul venirii lor, iar poporul meu n-a cunoscut judecă’ile Domnului Dumnezeului Său” (Ierem. 8, 7).

De la aceste dobitoace şi altele asemănătoare învaţă să deprinzi virtutea, iar de la cele contrare, învaţă să fugi de răutate.

Căci precum albina e folositoare, tot astfel năpârca e vătămătoare; fereşte-te de răutatea ei, ca să nu ţi se spună: „Veninul năpârcilor sub buzele lor” (Ps. 139, 3).

Câinele e un animal neruşinat; să urăşti deci şi acest cusur.

Vulpea e şireată şi vicleană; să nu râvneşti la acest cusur al ei, ci precum albina, sburând peste livezi, nu culege orice, ci luând ceea ce-i e trebuincios, lasă pe celelalte, tot aşa să faci şi tu, când colinzi seminţia dobitoacelor. Ia de la ele ceea ce e folositor.

Şi însuşirile, prin care ele stau mai presus prin firea lor, tu împrumută-le şi îmbunătăţeşte-le (în tine) prin sloboda ta voinţă, căci şi în această privinţă tu ai fost cinstit de Dumnezeu, că, adică, ţi-a dat putinţa ca să desăvârşeşti (în tine) prin sloboda ta vrere însuşirile lor mai de seamă, aşa fel ca să poţi lua şi răsplata cuvenită.

Isprăvile, pe care le izbândesc acelea, nu le vin lor de la judecată sau sloboda lor voinţă, ci numai de la fire. Ce vreau să spun: Albina face miere, nu pentru că a învăţat aceasta prin mintea şi judecata ei, ci fiind învăţată de la fire; căci dacă munca aceasta n’ar fi fost firească şi n’ar fi fost hărăzită întregului neam al albinelor, ar fi trebuit ca unele din ele să fie necunoscătoare ale acestui meşteşug. Acuma însă, de când s-a făcut lumea şi până în ziua de azi, n-a văzut nimeni albine să trândăvească şi să nu facă miere. Căci însuşiri de felul acesta sunt sădite de fire întregului neam; cele ce vin însă din sloboda voinţă nu sunt obşteşti, (date la toate fiinţele), căci au nevoie de muncă şi osteneală spre a izbândi, cum trebuie.

3. Drept aceea, luând toate cele ce-s mai frumoase, înveşmântează-te cu ele, căci eşti regele necuvântătoarelor; regii, precum ştii, au din belşug şi stăpânesc tot ce-i mai de preţ la supuşii lor, ca: aur, argint, haine scumpe, pietre preţioase. Admiră pe Stăpânul tău de la făpturile Lui.

Dacă vreunul din lucrurile văzute întrece mintea ta şi nu-i poţi găsi rostul, slăveşte pentru aceea pe Ziditor, pentru că înţelepciunea lucrărilor Sale biruie cugetul tău. Nu zice: „De ce acest lucru? La ce bun celălalt?” căci toate sunt folositoare, chiar dacă noi nu le cunoaştem rostul.

Precum, dacă întri în casa unui doctor, şi vezi puse la iveală o mulţime de înstrumente, te miri de felurimea lor, măcar că nu le ştii întrebuinţarea, tot aşa fă şi faţă de zidirea (lui Dumnezeu): chiar dacă vezi multe lighioane, ierburi, buruieni şi alte lucruri al căror folos nu-l ştii, minunează-te de felurimea lor şi slăveşte pe Dumnezeu, făcătorul şi prea îndemânatecul lor făuritor, şi pentru aceea că nu le-a făcut nici pe toate cunoscute de tine, nici pe toate necunoscute.

Anume nu le-a făcut pe toate necunoscute de tine, ca să nu zici că în lume nu e o pronie; pe de altă parte nici n-a îngăduit să-ţi fie ţie toate cunoscute, ca nu cumva mulţimea ştiinţei tale să te ducă la sminteala semeţiei. Căci şi pe cel dintâi om, demonul cel rău l-a doborît, momindu-l prin nădejdea unei ştiinţe mai mari, şi sărăcindu-l de aceea pe care o avea mai înainte. De aceea şi un înţelept ne sfătueşte zicând: „Nu năzui spre cele ce întrec puterile tale şi nu cerceta cele ce sunt prea adânci pentru tine; cugetă la acelea ce ţi s-au poruncit” (Isus Sirah 3, 20—21).

Căci cele mai multe din lucrările lui sunt tainice. Şi iarăşi: „Ţi s-au arătat lucruri mai mari decât înţelepciunea oamenilor” (Isus Sirah 3, 22). A spus acestea ca să mângâie pe cel întristat şi mâhnit, pentru că nu cunoştea toate, ci acelea — zice — pe care ţi s-a dat să le cunoşti, întrec cu mult înţelepciunea ta şi nu le-ai găsit tu singur, ci de la Dumnezeu le-ai învăţat. Mulţumeşte-te dară cu bogăţiile date şi nu căuta mai mult, ci mulţumeşte pentru acelea pe care le-ai căpătat; nu te mânia pentru cele ce nu le-ai căpătat. Slăveşte pe acelea pe care le ştii şi nu te răzvrăti pentru acelea pe care nu le cunoşti; Dumnezeu a făcut şi una şi alta spre folosul nostru; ascunzându-ne unele şi destăinuindu-le pe celelalte, s-a gândit la mântuirea ta.

Cum am spus, un fel de a cunoaşte pe Dumnezeu e cel ce porneşte de la cercetarea lumii, fel care el singur — pentru a fi cercetat — pretinde multe zile. Căci ca să cercetăm măcar numai alcătuirea omului cu luare aminte, vreau să zic, cu luarea aminte ce ne este nouă cu putinţă, nu cu acea desăvârşită luare aminte: (căci, deşi am pomenit multe temeiuri ale celor înfăptuite de Dumnezeu, mai sunt totuşi şi altele mai multe, învăluite în taina, pe care numai Dumnezeii, care le-a făcut, le cunoaşte, iar noi nu le ştim pe toate) aşadar, ca să luăm pe rând toată alcătuirea omului şi să găsim înţelepciunea din fiecare mădular, rânduirea şi aşezarea nervilor, a vinelor şi a arterelor şi alcătuirea tuturor celorlalte, nu ne-ar ajunge nici un an întreg ca să le lămurim.

ISTORIA CELOR DOUĂ PIETRICELE ALBASTRE

Introducere
Fiecare dintre noi este diferit. Fiecare este unic şi irepetabil. De aceea fiecare dintre noi are ceva de dăruit altora, ceva ce nimeni altcineva nu are. Fiecare are un loc şi o misiune ce i-au fost încredinţate şi de care va trebui să răspundă. Fiecare este un dar unic al lui Dumnezeu pentru omenire.
Un laureat al premiului Nobel a scris: Când vom muri şi vom merge în cer, ne vom întâlni cu Creatorul nostru. El nu ne va întreba: „De ce n-ai devenit Mesia? De ce n-ai descoperit un medicament împotriva cancerului? De ce n-ai devenit o personalitate a vieţii publice?”. El ne va întreba: „De ce nu ai fost tu însuţi?”.
Aceasta este responsabilitatea fiecărui om. Istoria celor două pietricele albastre ne ajută să descoperim tocmai acest adevăr atât de important.
Două pietricele, cam de mărimea unei castane, zăceau în prundişul unui vesel pârâu de munte. Se aflau laolaltă cu celelalte pietre de acolo, unele mai mici, altele mai mari, dar erau diferite de toate celelalte, pentru că erau albastre. Când bunul soare le dezmierda cu razele sale, ele străluceau de parcă ar fi fost două bucăţi de cer căzute pe pământ.
Cele două pietricele ştiau că sunt cele mai frumoase dintre toate celelalte aflate în pârâu şi să lăudau de dimineaţa până seara: Noi suntem copiii cerului! , strigau, când una, când cealaltă, pietrelor obişnuite aflate în preajmă. Păstraţi distanţa! Noi avem sângele albastru! Nu avem de-a face cu voi!
De fapt erau două pietricele insuportabile şi arogante, care îşi petreceau zilele gândindu-se numai la ceea ce s-ar fi întâmplat cu ele când cineva avea să le descopere. Desigur – îşi spuneau – vom fi puse într-un colier împreună cu alte pietre preţioase, aşa cum suntem şi noi. Şi visau împreună: Vom fi pe coroana reginei Olandei sau în inelul prinţului de Galia. Ne aşteaptă o viaţă frumoasă: case luxoase, baluri, petreceri. Vom ajunge până la capătul lumii.
Într-o bună dimineaţă, pe când razele soarelui se jucau pe luciul apei cristaline, un om s-a aplecat, şi-a întins mâna şi a cules cele două pietricele albastre.
Cele două pietricele erau nespus de fericite: Ura! – au strigat. Am plecat! Ce timpuri bune ne aşteaptă! S-au simţit cele mai norocoase pietre din lume. Nu aşteptau decât ca visurile lor să se transforme în realitate.
Au fost puse într-o cutie, împreună cu alte pietre colorate. Rămânem aici pentru puţin timp, şi-au spus, fiind sigure de frumuseţea şi valoarea lor neîndoielnică.
Totuşi lucurile au fost altfel decât bănuiseră. Cele două pietricele au fost zdruncinate încoace şi încolo. Mereu au schimbat cutiile, au fost puse pe cântar şi pipăite insistent de mâini aspre. Au rămas în cele din urmă singure, parcă uitate, într-o cutiuţă.
Mai târziu, însă, o mână le-a luat şi le-a aşezat cu necuviinţă pe un zid, în mijlocul altor pietre, pe o suprafaţă de ciment foarte lipicioasă. Hei, fii mai delicat, strigau cele două pietricele albastre, suntem pietre preţioase. Drept răspuns, câte o lovitură de ciocan le-a fixat definitiv.
Revoltate au început să strige: Neciopliţilor, nepricepuţilor, bădăranilor, voi nu înţelegeţi cât suntem de importante? Cele două pietricele albastre ameninţau, plângeau, implorau. Dar n-a fost de nici un folos. Tot prizoniere în zid au rămas. Dezamăgirea şi amărăciunea le-a întunecat cu reflexe viorii.
Timpul trecea încet iar cele două pietricele nutreau un singur gând: să fugă. Dar cimentul era tare şi imposibil de convins să le elibereze. Au zărit însă un firicel de apă ce se prelingea pe acolo şi l-au rugat: Strecoară-te sub noi, te rugăm, şi desprinde-ne de pe acest zid nenorocit!
Apa nu s-a lăsat mult rugată. Nu era nevoie de insistenţă căci era bucuria ei să se strecoare sub ziduri şi să distrugă cât mai mult. A trecut la lucru şi, uşor-uşor, a reuşit să se strecoare şi să fărâme câte puţin cimentul. După câteva luni de perseverenţă cele două pietricele au putut să se mişte. Într-o noapte umedă şi rece cele două pietricele au căzut pe pământ, eliberate în sfârşit din acea închisoare insuportabilă. Suntem libere – au strigat amândouă în culmea fericirii.
Însă, jos fiind, au putut vedea zidul în care fuseseră fixate, acea puşcărie înaltă în care şi-au petrecut atâta timp. Şi, privind spre acel zid, nu mică le-a fost mirarea: lumina lunii ce străbătea printr-o fereastră lumina un mozaic superb. Mii de pietricele viu colorate şi aurite formau chipul Sfintei Fecioare Maria. Era cea mai frumoasă imagine pe care cele două pietre o văzuseră vreodată. Dar ceva îi lipsea… Faţa, chipul blând şi dulce al Mariei, avea ceva neobişnuit. Părea oarbă, căci îi lipseau ochii.
Oh, nu, au exclamat amândouă, dânduşi seama de grozăvie. Ele fuseseră tocmai ochii Mariei. Îşi imaginau acum cât de bine se potriveau acolo, cât de frumos trebuie să fi strălucit şi cât de mult trebuie să fi fost admirate de oameni. Regretau acum fapta lor nesăbuită dându-şi seama ce nechibzuite au fost.
Dis de dimineaţă a ajuns acolo omul care făcea curăţenie în biserică şi, din neatenţie, a călcat pe cele două pietricele aflate la pământ. Supărat, le-a dat deoparte cu piciorul. Apoi, fiind încă întuneric, nu le-a deosebit bine şi le-a strâns cu mătura pentru a le arunca la gunoi împreună cu praful şi alte pietre neînsemnate.


Concluzie

Istoria celor două pietricele albastre are un sfârşit trist, pentru că ele nu au înţeles un mare adevăr. Se înşelau văzând în sine ceea ce nu era adevărat, fugeau de realitate rătăcind prin visuri. Din această cauză nu au descoperit frumuseţea şi bogăţia pe care o primiseră de la Dumnezeu.
La fel ca şi ele, fiecare dintre noi are un loc al său în lume bine stabilit de Dumnezeu: unul poate fi ales pentru a fi un meşter bun, altul pentru a fi preot, iar o fată pentru a fi mamă a multor copii. Să nu uităm că fiecare dintre noi este aşezat de Dumnezeu acolo unde îi este locul şi că tocmai în acel loc, rânduit de Dumnezeu, este cel mai frumos şi mai potrivit să fie.
Traducere: Sr. Patrizia Kaiser

Omul sfinteste locul …si pe cei din jurul sau …

din “Omilii si cuvantari”

SFANTUL IOAN GURA DE AUR

Mare vistierie este mulţumirea, bogăţie nepreţuită, bunătate necheltuită, armă puternică. Hula măreşte paguba şi ne face să pierdem; mai multe decât am pierdut, pe când mulţumirea măreşte bogăţia ce a câştigat-o sufletul cel mulţumitor.

Ai pierdut banii ? De vei mulţumi, ţi-ai dobândit sufletul şi mai mare bogăţie ai câştigat, fiindcă ai tras la tine dragostea lui Dumnezeu. Iar de vei huli, pe lângă acelea ce le-ai pierdut, ai pierdut şi mântuirea ta; nici pe acelea nu ţi le-ai câştigat, ci şi sufletul l-ai omorât.

Cu toate că cuvântul nostru nu a fost pentru hulă, dar un lucru voiesc de la voi, referitor la cuvântul acesta. Să înţelepţiţi pe cei ce hulesc în cetatea aceasta.


De vei auzi pe cineva pe uliţă, sau în mijlocul târgului, hulind pe Dumnezeu, apropie-te şi ceartă-l, şi de va fi trebuinţă de a-l bate, nu te ruşina, loveşte-l peste obraz, sfărâmă-i gura, sfinţeşte-ţi mâna pălmuindu-l cu cuvântul. Iar de te vor pâra vreunii şi te vor duce la judecată, mergi şi de te va cerceta judecătorul, zi-i cu îndrăzneală că a hulit pe Împăratul îngerilor.

Măcar pe robul cel împreună cu tine, cel de aceiaşi cinste, îndreptează-l, şi de va trebui să mori, nu te lepăda de a înţelepţi pe fratele tău. Mucenicie îţi va fi ţie: aceasta.

Pentru că şi Ioan mucenic a fost. Cu toate că nu i s-a poruncit să jertfească idolilor, nici să se închine lor, ci pentru legile cele sfinte, care se defăimau şi-a pus capul. Şi tu dar te nevoieşti până ia moarte pentru adevăr, şi Domnul va purta război pentru ţine. Şi să nu-mi zici cuvântul cel rece şi. nefolositor: Şi ce-mi pasă mie! N-am nimic de împărţit cu el! Numai cu diavolul, n-am nimic de împărţit, iar către oameni, faţă de, toţi avem datorii şi legături. Că sunt părtaşi aceleiaşi; firi ca şi noi, locuiesc pe acelaşi pământ, se hrănesc cu aceiaşi hrană, avem toţi acelaşi Stăpân, au primit şi ei aceleaşi legi, la aceleaşi bunătăţi sunt îndemnaţi, ca şi noi.

Să nu zicem dar, că nu avem nimic comun cu ei. Satanicesc este cuvântul acesta şi diavolească este nemilostivirea.
Deci să nu zicem acestea, ci să arătăm purtarea de grijă cea cuviincioasă fraţilor noştri. Şi eu vă făgăduiesc cu toată tăria şi mă fac chezaş vouă tuturor, că dacă veţi voi, voi toţi care sunteţi de faţă, să vă împărţiţi şi să vă îngrijiţi de mântuirea celor ce locuiesc în cetate, degrab toată, cetatea noastră se va îndrepta.

Să împărţiţi dar mântuirea fraţilor noştri.
Este de ajuns ca un singur om, aprins cu râvnă, să îndrepteze mult popor. Şi dacă nu unul, nici doi, ci mare va fi mulţimea celor ce pot să îndrepteze şi să poarte grijă de cei trândavi, căderea şi pieirea celor mai mulţi nu va fi din neputinţă, ci din lenevirea noastră. Căci cum este cu neputinţă, dacă vom vedea ceartă în târg, să mergem şi să împăcăm pe cei ce nu se înţeleg. Şi ce să zic, ceartă ? Că de vom vedea vreun măgar căzut, toţi ne silim să-i întindem mâna ca să-l sculăm, iar pe fraţii noştri îi lăsăm să se prăpădească.

Hulitorul este măgar care, nesuferind sarcina mâniei, a căzut. Apropie-te, ridică-l, folosind, cuvinte şi fapte, blândeţe sau iuţime de multe feluri să-ţi fie doctoria. Şi dacă aşa vom iconomisi cele ale noastre, şi vom purta grija şi de mântuirea vecinilor, acelora, care au dobândit îndreptate de la noi, le vom fi plăcuţi şi dragi, şi ceea ce este mai mult decât toate, ne vom învrednici cu toţii de bunătăţile care ne aşteaptă, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine slava, stăpânirea, cinstea acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Toate sunt curate pentru cei curaţi

Din “Talcuiri la epistola II catre Timotei, Tit, Filimon” 

Sfantul Ioan Gura de Aur 

Fragment Omilia III, Talcuire la Epistola catre Tit  

De aceea şi zice el: „Cu iudeii am fost ca un iudeu (…); cu cei de sub lege, ca unul de sub lege; cu cei ce n-au Legea, m-am făcut ca unul fără lege.” (I Corinteni 9, 20, 21)

Aceasta şi Dumnezeu o face; de pildă, pe magi, nu prin îngeri i-a atras, nici prin proroci, nici prin apostoli sau evanghelişti, ci printr-o stea, fiindcă ei se îndeletniceau cu acest meşteşug, şi deci prin aceasta i-a atras. La fel se întâmplă şi în cazul vitelor pentru purtarea chivotului Domnului, că, „dacă va pleca spre hotarele sale, atunci acest mare rău ni l-a făcut El”, după cum au spus vrăjitorii şi descântătorii . Aşadar, spun adevărul vrăjitorii? Nicidecum! Ci îi ceartă pe iudei şi-i biciuieşte tocmai cu ale celor dintre ei.

La fel şi cele petrecute cu aceea care avea duh pitonicesc. De ce, oare, a închis gura demonului, grăind către Pavel şi zicând: „Aceşti oameni sunt robi ai Dumnezeului celui Preaînalt, care vă vestesc vouă calea mântuirii”. (Faptele Apostolilor 16, 17)?

De ce oare şi Hristos împiedică pe demoni de a grăi? Cu drept cuvânt o face, căci şi minunile se făceau mai înainte, şi nu mai era acum acea stea ce i-a condus pe magi, ci El Însuşi propovăduia, şi demonii nu mai erau cinstiţi (slăviţi). Nu era idolul care grăia, ca astfel să fie împiedicat.

Chiar şi pe Valaam l-a lăsat să binecuvânteze şi nu l-a împiedicat. Astfel, dar, El pretutindeni face pogorământ în raportul Său cu omul. Şi de ce te minunezi? El Însuşi lasă să se ridice credinţe rele şi nedemne despre Dânsul, ca, de pildă, că mai înainte era trup, că a fost văzut de lume, drept care zice că „ Duh este Dumnezeu”. (Ioan 4, 24)

Şi iarăşi Îl vedem că se bucură de jertfe, ceea ce este străin de El, şi grăieşte cuvinte din acelea care nu I se potrivesc, şi multe altele din acestea. Că El nicăieri nu are în vedere demnitatea Sa, ci pretutindeni folosul nostru. Dacă tatăl nu are în vedere demnitatea sa, ci se alintă cu copiii în vorbe şi numeşte mâncarea şi bucatele, şi băutura nu cu numele lor elenice, ci cu nişte cuvinte copilăreşti şi barbare, apoi cu atât mai mult Dumnezeu. Ba şi cu oarecare concesie ia în derâdere, zicând: „Schimbatu-şi-a oare vreun popor dumnezeii săi?” (Ieremia 2, 11), şi, în fine, pretutindeni cele din Sfintele Scripturi sunt concesii sau îngăduinţe, atât în cuvinte cât şi în fapte.

„Pentru care pricină, zice, mustră-i cu asprime, ca să fie sănătoşi în credinţă”, (1, 13) „De aceea, zice, ceartă-i, căci au obiceiuri urâte şi desfrânate, şi, în fine, mii de rele au aceştia. Când ei mint cu uşurinţă, când sunt vicleni, mâncăcioşi şi leneşi, cuvântul trebuie să-ţi fie aspru şi biciuitor, căci blândeţea nu-l poate atrage pe unul ca acesta. „Mustră-i”, zice. Aici el nu vorbeşte de cei străini, ci de cei de un neam şi de o credinţă. „Cu asprime”, adică să faci rana cât de adâncă.

Nu cu toţi trebuie a ne purta la fel, ci variat şi în multe feluri, potrivit cu împrejurările. Aici el nu sfătuieşte nicăieri, ci numai porunceşte, căci, după cum pe cel de neam bun şi blând l-ai pierde înfruntându-l şi lovindu-l, tot aşa şi când l-ai linguşi pe unul care are nevoie de asprime, l-ai corupe, şi nu l-ai lăsa să se ridice. „Ca să fie sănătoşi, zice, în credinţă.” Prin urmare, aceasta este sănătatea: de a nu introduce în credinţă nimic fals, nimic străin.

Dar dacă cei ce se uită la mâncăruri nu sunt sănătoşi, ci sunt bolnavi şi slabi, „pe cel slab primiţi-l în credinţă, zice, fără să-i judecaţi gândurile” (Romani 14, 1), atunci ce am putea zice despre cei ce postesc la fel cu aceia, despre cei ce păzesc la fel sâmbetele, despre cei ce se duc spre închinare la locurile afierosite idolilor lor? Vorbesc de Templul cel din Dafne , de peştera numită a Matroanei, de locul zis al lui Chronos din Cilicia. Cum pot fi sănătoşi aceştia? De aceea trebuie a li se aplica rana cea mai adâncă.

De ce, oare, nu face aşa şi cu romanii? Fiindcă obiceiurile acestora nu erau de acest fel, ci cu mult mai nobile. „Şi să nu dea ascultare, zice, basmelor iudaiceşti.” Cele iudaice sunt un îndoit basm: şi când este o prefacere falsă, şi când lucrul este în legătură cu timpul; deci mituri sunt acestea. Când un lucru nu trebuie a se face, iar dacă făcându-se vatămă, este mit şi nefolositor, şi după cum nu trebuie a crede acelora, asemenea nu trebuie a crede nici acestora, căci altfel nu înseamnă a fi sănătoşi.

Căci, dacă tu crezi prin credinţa cea adevărată, de ce mai introduci altele, ca şi cum nu ar fi de ajuns să te îndrepte credinţa? De ce te robeşti pe tine însuţi şi te supui de bunăvoie legii? Nu te încrezi în lucru? Aceasta înseamnă că eşti bolnav şi nu crezi, căci datoria unei cugetări credincioase este de a nu se îndoi deloc. Dar credinciosul nu se îndoieşte niciodată.

Toate sunt curate pentru cei curaţi. (1, 15) Ai văzut pentru ce sunt spuse cele dinainte? Iar pentru cei întinaţi şi necredincioşi nimeni nu este curat, zice. Aşa că nu prin natura lor sunt curate şi necurate, ci prin intenţia celor ce le întrebuinţează. Ci li s-au întinat lor, zice, şi mintea, şi cugetul.

Ei mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc, urâcioşi fiind, nesupuşi şi, la orice lucru bun, netrebnici. (1, 16)

Prin urmare, şi porcul este curat, şi atunci de ce a oprit să fie mâncat, ca necurat? Nu este de la natură necurat, căci toate sunt curate, fiindcă nimic nu poate fi mai necurat decât peştele, de vreme ce mănâncă şi trupuri omeneşti, şi cu toate acestea s-a dat voie, şi se crede a fi curat.

Şi iarăşi, nimic nu este mai necurat ca pasărea, căci ea mănâncă viermi; sau nimic mai necurat ca barza, care mănâncă şerpi şi şopârle, şi cu toate acestea toate se mănâncă. Pentru ce, dar, a oprit a fi mâncată carnea de porc şi altele de acest fel? Nu le-a oprit ca necurate, ci ca să împiedice, aşa-zicând, prisosinţa desfătării. Dar, dacă el ar fi spus aşa, poate că n-ar fi fost ascultat; acum însă, cu frica de cele necurate, pe toţi i-a îngrozit.

Dar ce poate fi mai necurat ca vinul, dacă ar fi vorba să-l examinăm? Ce este mai necurat ca apa, cu care mai ales se curăţau? De morţi nu se atingeau, şi cu toate acestea cu mortul se sfinţeau, căci animalul mort sacrificat se curăţa cu vin. Dar aceasta era o învăţătură pentru copii. Căci, gândeşte-te bine: oare vinul nu-şi are fiinţa din pământ? Căci, după cum viţa de vie îşi trage umezeala din pământ, tot aşa şi-o trage şi din pământul cel de-alături.

Şi, în fine, dacă am voi a cerne lucrurile, am vedea că totul este necurat. Dar dacă nu cernem cu aşa amănunţime, nimic nu este necurat, ci toate sunt curate. Nimic necurat n-a făcut Dumnezeu, şi deci nimic nu este necurat, decât numai păcatul, care se atinge de suflet şi-l întinează.

Aşadar, la mijloc e mai mult prejudiciu omenesc. „Pentru cei întinaţi şi necredincioşi, zice, nimeni (nimic) nu este curat, ci li s-au întinat lor şi mintea, şi cugetul.” Căci, cum s-ar putea ca în cele curate să fie ceva necurat? Cel ce are sufletul slab, totul întinează. Dacă, de pildă, el în toate caută curatul şi necuratul, desigur că nu se va atinge de nimic, căci nici cele curate nu sunt precum se cred — vorbesc de peşte şi de toate celelalte de acest fel —, aşa că toate sunt întinate.

Dar apostolul n-a zis aşa; însă ce? „Li s-au întinat lor şi mintea, şi cugetul”, zice, aşa că totul au întors asupra lor. „Nimic nu este necurat, zice, ci ei sunt astfel, şi mintea, şi cugetul lor. Dintre lucrurile din lume, nimic nu este necurat — căci sunt lucrurile lui Dumnezeu —, ci numai intenţia cea rea este necurată. „Ei mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc, urâcioşi fiind, nesupuşi şi, la orice lucru bun, netrebnici.”

Aceasta este necurăţie, aceştia sunt necuraţi. Dar tu grăieşte cele ce se cuvin învăţăturii sănătoase (2, 1), adică „să nu cumva să faci ceva din acestea. Chiar de nu ar primi, tu însă fă cele ce se cuvine a face, chiar dacă nu se conving, tu însă îndeamnă şi sfătuieşte”.

Căci şi cei nebuni cred că nimic nu stă pe loc, dar acestea se petrec nu din cauza lucrurilor văzute, ci din cauza ochilor care văd, fiindcă, aflându-se nestatornici şi întunecaţi, cred că pământul se învârteşte cu dânşii, dar nu se învârteşte, ci stă nemişcat.

Astfel că numai bănuiala este patima lor, iar nu că ar fi vreo patimă în realitate. Tot aşa şi în cazul de faţă; adică, atunci când sufletul este necurat, pe toate le crede necurate. Prin urmare, nu în a observa curăţia stă adevărata curăţie, ci în a îndrăzni totul, căci cel curat de la natură pe toate le îndrăzneşte, iar cei necuraţi la nimic nu îndrăznesc. Aceasta se poate spune şi lui Marcion.

Ai văzut că dovada curăţiei este în a se găsi cineva mai presus de orice necurăţie, şi că a nu se atinge de nimic este dovadă de necurăţie? Tot aşa se poate zice şi despre Dumnezeu: că a luat trup, aceasta este dovada curăţiei, iar dacă, temându-se, nu ar fi luat, era dovada necurăţiei. Cel ce nu, mănâncă pe cele considerate ca necurate, acesta este necurat şi bolnav, pe când cel ce mănâncă nu este.

Deci, pe aceştia să nu-i numim curaţi, căci tocmai ei sunt necuraţi, în timp ce acela care pe toate le îndrăzneşte este curat. O astfel de băgare de seamă trebuie a avea şi pentru cei necuraţi cu sufletul. Aceea este necurăţie, pe când aceasta este curăţie. Fiindcă şi cei ce au gura stricată cred că bucatele ce li se dau spre mâncare sunt necurate, dar aceasta vine de la patima ce o au. Deci, ce? Trebuie negreşit a avea cea mai mare băgare de seamă asupra naturii celor curate şi necurate.

nimic nu poate împiedica pe cineva de la virtute…

DIN “”OMILII LA EPISTOLA CATRE FILIPENI”” 

SFANTUL IOAN GURA DE AUR

Nu ai învăţător virtuos? Dar ai pe adevăratul Învăţător, pe singurul care trebuie să fie numit învăţător, învaţă de la Acela, căci a zis: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Mt. 11, 29).

Nu da deci atenţie învăţătorului tău, ci priveşte către Hristos, adevăratul învăţător, şi fii ascultător poruncilor Lui. De acolo ia model de purtare, căci ai în El un model excelent şi după Acesta orânduieşte-ţi viaţa. Se află în scripturi mii de modele de viaţă virtuoasă. Ia pe care vei voi, şi după Învăţător intră în vorbă şi cu ucenicii Lui.

De exemplu: unul a strălucit prin sărăcie, un altul prin bogăţie, precum Ilie prin sărăcie, iar Avraam prin bogăţie; ia deci ca exemplu una din aceste vieţi, care ţi se va părea mai uşoară şi mai la îndemână.

Unul a strălucit prin căsătorie, un altul prin feciorie Avraam a strălucit prin căsătorie, Ilie prin feciorie; ia ca exemplu pe care vrei şi mergi pe calea unuia sau a altuia, căci ambele căi duc la ceruri.

Unul a strălucit prin post, altul prin lipsa postului. Ioan de exemplu, a strălucit prin post, iar Iov prin lipsa lui. În afară de aceasta Iov mai avea şi femeie, fii şi fiice, case de care se îngrijea.

Însă este cu putinţă a se lucra virtutea chiar fiind cineva în scaunul împărătesc, deşi palatul împărătesc e împovărat cu mai multe afaceri decât orice casă particulară. David a strălucit pe tron, dar porfira împărătească şi diadema întru nimic nu l-au moleşit.

Lui Moise i s-a încredinţat însă grija întregii comunităţi, ceea ce e cu mult mai greu. Aici puterea era cu mult mai mare, de unde rezultă că şi greutatea era mai mare.

Ai văzut cum unii au progresat în fapte bune fiind bogaţi, iar alţii fiind săraci?

Ai văzut pe unii progresând fiind căsătoriţi, iar pe alţii păstrându-şi fecioria?

Acum priveşte şi contrariul, adică priveşte pe aceia care s-au pierdut fiind în căsătorie sau în feciorie, în bogăţie sau în sărăcie, în căsătorie mulţi oameni s-au pierdut, precum Samson şi alţii, şi nu atât din cauza căsătoriei, cât din cauza voinţei lor.

În feciorie ia seama la acele cinci fecioare nebune, în bogăţie la acel bogat care trecea cu vederea pe Lazăr, iar în sărăcie ia seama cum şi astăzi se pierd mii de oameni. Iar în tronurile împărăteşti si printre mai marii lumii vă pot arăta mult pierduţi.

Vrei să vezi apoi pe cei mântuiţi din rândul ostaşilor? Iată-l pe sutaşul Corneliu (FA cap.  10). Vrei să vezi pe cei mântuiţi care se aflau sub stăpânirea altora? Priveşte la eunucul împărătesei etiopienilor.

În concluzie, dacă noi întrebuinţăm averea în scopuri bune, oricare-ar fi ele, averea noastră nu ne va pierde, iar de nu, nici un folos nu vom avea, pentru că şi bogăţia, şi împărăţia, şi sărăcia, şi căsătoria si fecioria ne pot duce la pierzanie prin voinţa noastră.

Pe cel care priveghează şi este sobru nimic nu-l poate vătăma.

Spune-mi, te rog, cu ce a vătămat robia? Cu nimic, închipuie-ţi, de exemplu, pe Iosif devenit rob şi totuşi păstrând virtutea; pe Daniel şi pe cei trei tineri deveniţi robi şi cu toate acestea strălucind cu mult mai mult decât alţii.

Pretutindeni virtutea străluceşte şi e neînvinsă şi nimic nu o poate împiedica.

Dar ce zic eu de sărăcie şi de sclavie?

Nici foamea, nici rănile cele învechite şi nici chiar boala cea mai grea nu o poate împiedica.

Astfel a fost Lazăr, astfel a fost Iov şi astfel a fost şi Timotei cel adeseori bântuit de boală.

Ai văzut că nimic nu poate împiedica pe cineva de la virtute?

Nici bogăţia, nici sărăcia, nici puterea, nici dorul de a stăpâni, nici boala, nici înjosirea, nici dispreţul, căci pe toate acestea virtutea le lasă jos, pe pământ, şi se urcă la ceruri. Doar sufletul să fie curajos şi nimic nu-l poate împiedica pe omul care lucrează virtutea.

Când lucrătorul e sănătos şi puternic, nimic din cele exterioare nu-l poate împiedica.

Când meşterul are experienţă şi stăruinţă şi îşi cunoaşte perfect meseria, chiar bolnav fiind, el posedă această meserie şi chiar de ar fi sărac, de ar avea sau nu uneltele în mâinile sale, chiar de ar lucra sau nu, cu nimic nu poate fi mai prejos, deoarece cunoaşterea meşteşugului său este cu el.

La fel să întâmplă şi cu omul virtuos şi iubitor de Dumnezeu: chiar de l-ai îmbogăţi el îţi va arăta meşteşugul (virtutea), şi chiar de l-ai aduce la sărăcia cea mai neagră, de ar fi bolnav sau sănătos, de ar fi în slavă sau în necinste, el acelaşi va fi, adică stăruitor în virtute.