Nimic nu iubeşte mai mult Dumnezeu ca faptul…..

din “Omilii la Epistola catre Filipeni

Sfantul Ioan Gura de Aur
Dacă noi vom căuta să fim paşnici între noi si în noi înşine, şi Dumnezeu va fi cu noi; dar dacă ne vom ridica cu război unii împotriva altora, nici Dumnezeu nu va mai fi cu noi. Nimic nu este atât de vrăjmaş sufletului nostru ca răutatea, în timp ce virtutea şi pacea ţin sufletul în siguranţă.

Astfel deci noi trebuie să ne stăpânim pornirile şi atunci vom atrage la noi pe Dumnezeu. Dumnezeul nostru nu este Dumnezeul războiului şi al luptelor. De aceea alungă de la tine războiul şi lupta, atât către aproapele tău, cât şi către tine însuţi. Fii în pace cu toţi. Înţelege în ce fel ai fost tu şi Dumnezeu te-a mântuit. „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Mt 5, 9). Aceştia Îl imită întotdeauna pe Fiul lui Dumnezeu; imită-L, deci, şi tu. Fii în pace. Cu cât mai mult te va război fratele tău, cu atât mai mare va fi şi răsplata pe care o vei primi de vei rămâne în pace. Ascultă-l pe proorocul care zice: „Cu cei ce urau pacea, făcător de pace eram” (Ps 119, 7). Aceasta este cu adevărat virtute, aceasta este mai presus de judecata omenească, aceasta ne apropie de Dumnezeu.

Nimic nu iubeşte mai mult Dumnezeu ca faptul de a fi cineva fără răutate în inima sa. Aceasta îţi iartă toate păcatele, aceasta îţi dezleagă toate greşalele. Dacă însă ne războim şi ne lovim unii pe alţii, suntem departe de Dumnezeu. Din luptele noastre se nasc duşmăniile şi din duşmănii ajungem să fim răzbunători. Scoate, deci, răul din rădăcină si atunci nu va mai fi nici rodul. Astfel ne vom deprinde să dispreţuim pe cele trecătoare, în cele duhovniceşti nu este luptă, ci tot ce vezi că se petrece, fie lupte, fie invidii, fie orice altceva din acestea, toate provin din cele trecătoare.

Orice luptă îşi are începutul fie în lăcomie, fie în invidie, fie în slavă deşartă.

…n-ar fi putut oare Dumnezeu să-l hrănească pe Pavel?

din “Omilii la Epistola catre Filipeni” 

SFANTUL IOAN GURA DE AUR  

…n-ar fi putut oare Dumnezeu să-l hrănească pe Pavel? El, care chiar şi ţie, dispreţuitorului, îţi dă hrană, nu i-ar fi dat oare cu atât mai mult lui Pavel? El, care dădea mană evreilor în pustie, desfrânaţi fiind şi idolatri, oare nu cu atât mai mult i-ar fi putut da cu atât mai mult lui Petru, care a făcut totul pentru El?

El, Care îngăduie să existe şi bărbaţi necucernici, n-ar fi putut cu atât mai mult să dăruiască cele necesare lui Ioan, cel ce şi-a părăsit până şi tatăl pentru El?

Ar fi putut, dar n-a vrut, ci îi hrăneşte prin tine, pentru ca tu să te sfinţeşti. Şi priveşte mărimea iubirii Lui de oameni: Şi-a ales ucenici cu lipsuri, pentru ca tu să fii uşurat, căci dacă i-ar fi făcut fără de nici o lipsă ar fi fost cu mult mai miraculos, cu mult mai slăviţi, dar şi mântuirea ta ar fi fost pierdută!

Deci n-a vrut ca ei să fie miraculoşi iar tu, [care eşti plin de lipsuri], să nu te poţi mântui, ci a preferat ea şi ei să aibă lipsuri, pentru ca tu să te poţi mântui.

Grija lui Dumnezeu

din “Omilii la Epistola catre Filipeni” 

Sfantul Ioan Gura de Aur 

Precum un trup cuprins de fierbinţeală se alină şi cu cea mai mică adiere a vântului, la fel se întâmplă noaptea şi cu sufletul nostru: se predă somnului ca unui paradis cu multe izvoare, de la care îşi află mângâierea. Mai bine zis nu noaptea sau somnul alină sufletul, ci Dumnezeu, Care cunoscând slăbiciunea neamului omenesc, a hotărât astfel

Şi ia aminte la cât de mare este grija lui Dumnezeu: nu a lăsat somnul în puterea noastră şi nici trebuinţa lui la voia noastră, ci l-a legat de necesităţi fireşti, pentru ca şi fără voia noastră să primim binele, fiindcă a dormi este cerut de natură

Despre milostenie…


din “Margaritare”, Sfantul Ioan Gura de Aur

Nu suntem noi datori să miluim şi să cinstim numai pe cei ce sunt de-o credinţă cu noi, iar pe cei necredincioşi să nu-i socotim, ci când îi vei vedea şi pe aceştia la nevoie şi păţind rău nimic altceva să nu căutăm numai cum am putea să-i miluim că aşa vom dobândi plata milosteniei şi a ajutorului, că nu ştim de unde s-a luat acest obicei făţarnic, că de vedem un om plecat şi neputincios nimic nu întindem mîna să-i dăm, iar de vom vedea vreun călugăr venind de la pustie noi ne nevoim şi nesilim să-l ospătăm şi să-l cinstim adică ca şi cum ar fi sfânt, dar tu măcar elin de ai vedea sau evreu sau alt om fără de lege fiind în nevoie şi în primejdie ţi se cade să-i faci bine. Pentru că cel ce alege şi caută să facă bine numai călugărilor, mai pe urmă îi va certa şi pe aceştia şi-i va ocărî şi, sau că  nu sunt drepţi sau că nu fac minuni şi de vicleşug pe nimeni nu chivernisesc, deci iată că lipseşti ce este mai bun al milosteniei că pe încet va înceta şi acea milostenie puţină.

Că de vezi vreun măgar înecându-se tu îl scoţi şi nu mai întrebi al cui este, cu mult mai mult nu se cade să-l cercetezi pe om de unde este şi al cui este. A lui Dumnezeu zidire este, măcar elin de este, sau evreu, sau fără de lege, lui îi trebuieşte ajutor de la tine.

Deci de vom da totdeauna şi la cei nevrednici fără sminteală cu aceştia vor veni şi cei vrednici la mâinile noastre că de vom vrea să cercăm cinstea şi folosul slugilor noastre şi vom cerceta peste măsură aceea va face şi Dumnezeu cu noi. Că vrând cei ce sunt slugi lui Dumnezeu ca să dea răspuns ca şi noi, atunci noi ne vom scăpa de mila şi de iertarea lui Dumnezeu, că cel ce face milostenia şi primeşte străinii nu trebuie să caute lucrurile bune la sărac. Ci numai să ajute sărăcia lui şi să-i sature foamea, pentru aceea când vezi săracul nu fugi de dânsul nici nu-ţi întoarce ochii în altă parte, ci zi cu mintea ta cuvântul proorocului David ce zice: “Fericit cel ce socoteşte săracul şi nenorocitul, în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul” adică ca şi cum ţi-ar zice că de-aş fi ca acest orb sau şchiop sau ca cel ce are strâmbătate ce ar fi de mine ticălosul aşa aş cere şi eu şi m-ar mustra.

N-ai auzit că fecioara cea milostivă Tavita când a murit nu a înviat-o slugile cele ce-i slujeau, ci au înviat-o săracii, iar tu pe sluga lui Dumnezeu cea slobodă, adică săracul, nu o primeşti să fie măcar întocmai cu slugile tale, care sărac numai cu chipul poate să te facă să-ţi fie milă de dânsul.

Dar tu cum te rogi lui Dumnezeu ca să te audă şi să-ţi ajute când îţi vine vreo pagubă sau primejdie, că de vreme ce tu te faci a nu vedea pe cela ce ţi-a greşit nici nu te-a păgubit vreodată, care are osteneală şi durere şi se pedepseşte cu foame şi cu goliciune în gerul iernii, dar Dumnezeu Căruia Ii greşeşti în toate zilele cum te va lăsa nemuncit şi nepedepsit?

De ce există demoni?

Dumnezeu l-a lăsat să existe ca să te facă pe tine mai puternic, ca să te arăţi un luptător mai strălucit şi luptele tale să fie şi mai pline de vrednicie.

De te întreabă cineva de ce l-a lăsat Dumnezeu pe diavol (pe pământ), aşa să-i răspunzi: că pe cei treji şi veghetori nu numai că nu i-a vătămat vreodată, ba chiar le-a fost de folos, nu voind el, desigur, fiindcă e viclean, ci datorită curajului lor, pentru că s-au folosit cum trebuie de viclenia lui. Şi asupra lui Iov s-a năpustit, dar nu ca să-l facă mai plin de slavă, ci ca să-l biruie. E viclean, fiindcă viclene îi sunt planurile şi voia. Deloc nu l-a vătămat pe dreptul Iov, ba, dimpotrivă, lupta i-a fost de folos, precum am arătat mai înainte. Diavolul şi-a arătat viclenia, iar dreptul şi-a arătat bărbăţia şi vrednicia.

Pe mulţi, vei spune, îi biruie, îi biruie, desigur, dar numai din pricina propriei lor slăbiciuni şi nu prin puterea sa.

din  “Diavolul si magia”, Sfantul ioan Gura de Aur

Conferinta Parintele Rafail Noica

Conferinta: “Din ce moarte ne-a izbavit HRISTOS?”

15 decembrie 2005, Alba Iulia

Bine v-am gasit, iubiti frati si surori,

Inainte sa incep cu subiectul, as vrea sa profit de ocazie pentru a spune ca de cand sunt in Romania am primit sute de scrisori, dintre care multe sunt un strigat mare de deznadejde si la nici una n-am raspuns. Si as cere iertare de la toti cei la care n-am raspuns, dar as cere si sa ma intelegeti si sa fiti ingaduitori. Nu pot sa fac lucrul asta, nu pot sa raspund, nu fiindca durerile fratilor si surorilor mele de pretutindenea cad pe urechi moarte, dar pentru ca nu pot, cred ca nu e nici chemarea mea de la Dumnezeu.

Inca un lucru as fi vrut sa va impartasesc. De catava vreme a aparut o rugaciune cu numele meu. Rugaciunea nu este a mea, am adus-o cu mine din Franta si am impartasit-o cu unul sau doi, suflete in care aveam incredere. Rugaciunea are niste lucruri vrednice, tocmai pe linia bubei noastre postmoderne – deznadejdea. Si pentru aia am adus-o din Franta, cu gandul, eventual, sa o traduc, nu eu am tradus-o, dar este un motiv pentru care am zabavnicit sa o dau in public, si pentru care ma hotarasem sa n-o dau asa cum este: pot spune despre ea ca desi are foarte multe lucruri vrednice, nu are nimica concret, dar respira ce zice Sfantul Ignatie Briancianinov despre cartea “Urmarea lui Hristos”, respira un “subtire aer de ratacire”. Unde exact e ratacirea, n-am dibuit, si de aia am zabavnicit sa o imprastii. M-a mahnit foarte mult ca a fost data de altcineva, si data in numele meu, fara ma intrebe.Va rog foarte mult, nu faceti lucrul asta, fiindca nu e bine, nici pentru voi, nici pentru mine. Hai sa avem mai multa incredere unii in altii, dar avand incredere, sa fim si vrednici de increderea aproapelui. Cine o fi facut-o, daca ma aude, n-are nevoie sa-mi ceara iertare, ca iertarea e deja data, dar sa nu mai facem lucruri dintr-astea.

Repet, rugaciunea are multe lucruri vrednice, si m-as bucura sa stiu ca ii ajuta pe unii care ajung in ultimul grad al deznadejdii, insa nu stiu pe unde si in ce fel sa fim cu luare aminte. Repet cuvantul Sfantului Iganie, “respira un subtire aer de ratacire”, si ma rog Domnului ca nu acea ratacire sa afecteze pe nimeni.

Subiectul de astazi este o intrebare care am socotit-o minunata in ultima cuvantare pe care am tinut-o aicea. Intrebarea era:”Din ce moarte ne-a izbavit Hristos”? Si-am simtit ca n-am raspuns cum se cuvenea: cum se zice, mai popular asa, “n-am fost pe faza”. In doua cuvinte pe care as vrea sa le dezvolt astazi, putem spune asa – din moartea necunoasterii de Dumnezeu, care ne-a survenit tocmai din gustarea pomului cunoasterii. Cuvantul nu mie mi-a fost dat, altcineva mi l-a dat, dar asa cum m-a izbit intrebarea, ca fiind minunata, in sensul ca intrebari de astea as vrea sa purtam toti in inimile noastre pana cand vom ajunge sa cunoastem Invierea, tot asa imi vine sa zic ca m-a traznit si raspunsul. Ala era cel care as fi vrut sa-l fi dat, chit ca mai dezvoltam dupa aia, si ma bucur pentru persoana careia i-a venit de la Dumnezeu. “Moartea necunoasterii de Dumnezeu survenita venita tocmai din gustarea pomului cunoasterii”. Ma iertati! De acum incolo as vrea sa zic “lemnul cunoasterii”. Asta era traducerea mai veche. In vechime traducatorii nu-si permiteau sa parafrazeze atata cat in modernitate. Si mai drept faceau, in general. De ce lemnul cunoasterii? Nimeni nu vorbeste de pomul crucii, dar in greaca, in slavona, exista ecoul asta pe care il are lemnul crucii si lemnul vietii, si lemnul cunoasterii, si toate lemnele raiului. Limba noastra, care a cunoscut duhul dreptei slaviri, si-a insusit anumite formule si anumite expresii si un anumit vocabular, insusit insa nu deplin, si, cu navala modernitatii, le pierdem. E foarte important sa nu pierdem cuvantul si sensul cuvantului. E important ca Scriptura si tot ce este liturgic sa fie o traducere, si nu o tradare. Se tot citeaza, cel putin in Occident, expresia italiana “Traduttore, tradittore”, “Traducatorule, tradatorule”. Sa nu tradam, ci sa traducem, fiindca mai ales in cele bisericesti, cuvantul are o importanta deosebita. Cuvantul nu este doar un purtator de informatie, cuvantul are energie si energia asta este mantuitoare si daca nu, risca sa fie ucigasa. Cuvantul este unul din numele Lui Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu. Dar, sa nu o luam pe linia asta… sa vorbim despre moartea din care ne-a izbavit cuvantul lui Dumnezeu. “O, de-am trai noi toti ca moarte necunoasterea lui Dumnezeu!”. De-am trai noi asta ca o moarte, ne-ar fi mai putin confortabil sa traim in toate conforturile pe care ni le ofera viata, dar ar fi un zbucium foarte important, dar s-a pierdut cu caderea; cu dinamica necontenita a caderii lui Adam, s-a pierdut pana si simtamantul asta.

Compar ce am trait eu in viata mea cu ce traia Parintele Sofronie intre 20 si 30 de ani si mai tarziu. Spunea ca, socotea ca blestemul cel mai mare este a nu cunoaste pe Dumnezeu. Eu, si banuiesc ca multi din contemporanii nostri, traim bine mersi, fara Dumnezeu, poate ne e un pic dor de El, poate avem niste greutati si atuncea ne amintim ca mai este si Dumnezeu, si poate ca sa ne ajute El cand altii nu pot, insa nu ne dam seama – a murit ceva in sufletul nostru si nu ne dam seama, tocmai fiindca suntem morti, ce moarte inseamna faptul de a nu cunoaste pe Dumnezeu. Iata ca, pe de o parte, Adam putea vorbi cu Dumnezeu. Venea in gradina raiului Dumnezeu, vorbea cu Adam, ii spunea niste lucruri, si, dupa cate se intelege, pleca sau nu stiu ce se intampla, dar ramanea Adam singur, ca sa zicem asa, de capul lui. Dar desi vorbea fata catre fata cu Dumnezeu, vadit Adam nu a ajuns sa cunoasca pe Dumnezeu destul de deplin. Daca ar fi cunoscut Adam pe Dumnezeu destul de deplin, ar fi fost cu neputinta mincinosului sarpe sa insele pe Adam, respectiv pe Eva, dar putem, cand zicem Adam, s-o implicam pe Eva, si cand zicem Eva, sa-l avem pe Adam in gand, ca traiau ca unul, asa cum doreste Dumnezeu sa traim noi toti si asa cum trebuie sa ajungem sa traim noi toti. Sensul nevointei, telul nevointei, este acea dragoste care face dintr-o multime din miliarde de oameni, cati de la Adam si nu numai pana azi, cei care se nasc acum, si pana la cel mai de pe urma care va sa se zamisleasca din femeie in istoria asta – ca toti astia sa fim unu, asa cum Dumnezeu, nu Dumnezeii, dar Dumnezeu este trei Persoane, si zicem Dumnezeu, si ne-am invatat din vechime, cel putin de la Moisi incoace, ca Dumnezeu cel adevarat un Dumnezeu este si nu traim in duh de politeism. Greu a fost lui Hristos ca, fara sa darame in om chipul asta, al Dumnezeului unu, sa ne impartaseasca totusi ca Dumnezeu este Trei, si nu fac agramatism.

Unde s-a poticnit Adam? Necunoscand pe Dumnezeu, sarpele ii sugereaza lui Eva ca, atunci cand o iscodeste si scoate din ea informatia ca Dumnezeu a zis ca din toate lemnele raiului sa mancati, dar din acela al cunoasterii binelui si raului sa nu mancati ca veti muri, sarpele ii zice:”A, nu veti muri, ci ca stie Dumnezeu ca in ziua cand veti manca din el, nu veti muri, vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezei, cunoscand binele si raul.”

As vrea sa va arat o carte foarte importanta, “Caderea lui Adam”. Sunt niste predici ale Arhiepiscopului Odessei, Inochentie, publicata acum cativa ani, cu binecuvantarea Prea Sfintitului Calinic, la editura Pelerinul de la Iasi. E foarte importanta, fiindca in cartea asta, de cateva predici ale Arhiepiscopului Inochentie, din secolul XIX, Odessa, ne ia pas cu pas, de-a lungul Postului, si ne arata originea, si a noastra, si originea caderii. E foarte important sa stim de unde venim si incotro mergem, si foarte frumoase sunt predicile lui simple, dar arata ce bogatie de intelesuri se ascunde dupa fiecare cuvant. E o linie pe care am trait-o si eu intr-o masura, si m-am bucurat cand am primit cartea asta si am citit-o. Intre altele, zice Inalt Prea Sfintitul Inochentie, daca lui Dumnezeu i-ar fi fost frica ca Adam ar deveni ca Dumnezeu, era nevoie sa puna pomul ala in mijlocul raiului? Nu putea sa nu-l puna deloc? Sau nu putea sa nici nu-l faca pe Adam pana la urma? Ce logica simpla! Dar ale lui Dumnezeu toate sunt minunat de simple, si totusi de neajuns omului. Acum e drept ca in momentul ispitei, omul se impartaseste intrucatva de intunericul ispititorului si in momentul ala, greu vede sau poate deloc nu poate vedea.

Sunt momente nu de judecata si nici de contra-argumentare, sunt momentele cand suntem atacati de gandurile intunericului, de indoieli, si de asta sunt momente de rabdare. Sunt momente in care, ca marinarul pe puntea vaporului, cand in furtuna vin valurile si spala puntea, daca esti prins acolo, nu poti face nimic, ca te trezesti in mare, decat sa tii de parapet, tii de bara. Si daca a trecut valul, dupa aia poti sa fugi catre cabina, sa zicem. In momentul ala s-a intunecat Eva si a crezut sarpele, parea verosimil ce a zis ca: “A, ca da, ca Dumnezeu isi apara prerogativele, sa nu devenim si noi ca Dumnezei”. Dar noi vrem, totusi. Inca un lucru pe care il explica frumos IPS Inochentie: “Daca noi vrem sa devenim ca Dumnezeu, oare nu Dumnezeu a pus asta in sufletele noastre?

Neaparat este un pacat, neaparat este mandrie? De unde pana si ideea in noi, decat daca Dumnezeu ar fi pus-o? Nimic nu exista si omul nimica nu poate face decat daca Dumnezeu a facut sa existe si daca Dumnezeu a pus in inima omului. Uitati-va in natura. Exista oare o dorire, o pofta trupeasca, pentru care sa nu existe lucrul pentru care poftesti? Se naste vreun animal, mamifer, si nu cauta imediat la tâta mamei? De ce, de unde stie? Cum zicea un bun prieten al manastirii, un zidar pe care-l pomenesc tot mereu, zicea:”Universitatea n-a facut inca vitelul ala. De unde stie el unde este camara si ce-i trebuie lui?” Dar a pus Dumnezeu si pofta in nou-nascutul, si obiectul pentru care pofteste.

Asa si dorul de a se indumnezei, este un pacat numai in religiile pagane. Avem in mitologia antica greaca exemple ca Prometeu, care a vrut sa fure, sa rapeasca focul dumnezeiesc, si a fost pedepsit in iad, si vesnic un vultur ii mananca ficatul. Ha! Stiti de ce? Asa cum zice Psalmul: “Toti dumnezeii neamurilor draci sunt.” Acesti draci vor sa fie dumnezei in felul lor. Si ei au nevoie sa-si apere prerogativele lor, intre ghilimele dumnezeiesti, fiindca nu sunt dumnezei, ci sunt faptura. Si pofta lor de a fi dumnezei, daca ar fi facut-o in ascultare, Dumnezeu i-ar fi facut dumnezei, asa cum este El. Dar ei sunt dumnezei, as zice, amatori, si au nevoie sa se apere, fiindca sunt slabi. Dumnezeu adevarat nu numai n-n-are nevoie sa se apere- dintre toti intemeietorii de religii, singur Hristos a putut foarte bland, foarte simplu, imi vine sa zic foarte elegant, sa se lase pus pe cruce. Nu ii era frica nici de chin, nici de moarte, nici de rusine, rusinea crucii din toate punctele de vedere. In doua ceasuri au facut harcea-pacea din toata slujirea pe care a facut-o Hristos, toate minunile, toate cuvintele minunate …a, ca uite, ca l-am prins, ca de-acum daca vrea Dumnezeu, sa vina Ilie sa-l dea jos de pe cruce, si alte batai de joc, il aratau ca nu era Fiul lui Dumnezeu, ca fusese un inselator.. si n-a fost destul ca a murit pe cruce; si pe mormant au pus pecete, nu cumva sa iasa ceva viata de acolo. Ha…i-a fost frica de Hristos, Pazea, iadule! Cum zice un tropar de-al nostru cantat in Marele Post: “De-abia s-a infipt lemnul crucii pe Golgota si iadul a strigat: “Vai, cine a implantat o aschie de lemn in inima mea?!” Si moartea a fost facuta ea de doua paralele. Si Hristos tot mormantul nu l-a oprit si multumim vrajmasilor pentru acea pecete de pe piatra mormantului fiindca stim ca pecetea nestricata, si Hristos, s-a ivit ca cel intai nascut din morti, cum il numeste Sfantul Pavel, asa cum si in nasterea Lui s-a nascut fara sa strice pecetele fecioriei Maicii Sale.

Dumnezeu, tocmai fiindca este atotputernic, se manifesta intr-o gingasie de nedescris.

Gingasia, calitatea asta a iubirii dumnezeiesti, este ceea ce vadeste pe Dumnezeu si dumnezeirea adevarata, nu o putere de aia care poate interzice; poate de-aia Dumnezeu nici nu interzice pe om. Daca ar fi interzis pe omul asa zis oprit, nu s-ar fi putut apropia de El nimeni. Daca ar interzice Dumnezeu pacatul, lumea n-ar putea fi asa cum este acum, insa gandul lui Dumnezeu nu este gandul omului, asa cum gandim noi.

Gandul lui Dumnezeu este sa ne faca dumnezei cu adevarat, si aicea de cea mai mare importanta, mai presus de toate, este libertatea omului. Si Dumnezeu vrea sa ne invete sa intrebuintam acea libertate, o sabie, sa zicem, cu care sa ucidem vrajmasi, nu cu care sa ne sinucidem. Si pana la urma, ale lui Dumnezeu nu sunt sabie, si nu sunt de ucis, decat ca acuma noi avem sa ne luptam cu un vrajmas si unul singur, si acel vrajmas se numeste moartea. Ce numim noi moarte? Ne ingrozeste si ne intristeaza dincolo de orice masura chipul mortii.
Un trup care, pana odinioara, fiind in viata, avea cat de cat o infatisare, sa zicem o frumusete.. chiar si un om rau, un om imbatranit, uratit poate de ani si de cine stie prin ce trecuse viata lui, dar in comparatie cu trupul lui mort avea o frumusete. Frumusetea asta este viata. Trupul neinsufletit are un chip care ingrozeste pe om nu numai in sensul de frica, groaza, ingrozeste si in sensul de uraciune, ceva de nerabdat, ceva care omul nu poate sa suporte si nu va putea niciodata, fiindca Dumnezeu nu a vrut ca omul sa se impace cu moartea. Omul o tot face, ca nu stie altceva, dar Dumnezeu nu vrea sa ne impacam cu moartea. Ala este vrajmasul, si singurul. Si daca harul lui Dumnezeu il putem numi sabie pentru a lovi pe vrajmas, e sabie pentru moarte, si numai pentru moarte. Deci, pentru noi chipul mortii este trupul neinsufletit, dezbinarea intre trup si suflet… Dar, iubiti frati si surori, haideti sa incepem sa devenim crestini, asta nu e moartea inca, asta e chipul mortii, iar ca moarte, ca proces, ca procedeu din viata noastra, daca am trai mai crestineste, este o minune… sub aspectul asta tragic Dumnezeu omoara moartea, pe de o parte, adica, cum zice Sfantul Pavel, tot ce este pacat se sfarseste cu moartea. Pacatul nu este altceva decat energia mortii care lucreaza in noi… ar trebui multe definitii date, dar nadajduiesc ca, cu experienta vietii voastre, Domnul si harul lui Dumnezeu sa va explice, si experienta vietii, si carti pe care le cititi, ca n-avem timp sa explicam fiecare cuvant.

Deci, pacatul, sa nu ne oprim la definitii morale, e prea putin morala, trebuie sa o depasim cat mai curand, nu in imoralitate, astasta este a cadea dincoace de morala, trebuie sa trecem dincolo de morala, in fiintialitate, ontologie daca vreti. Fiinta! Deci pacatul trebuie inteles ca lucrarea mortii in noi care inmulteste moartea, ne umple de moarte. Moartea este sfarsitul acelei lucrari in gandul lui Dumnezeu. Cititi-va Cartea Facerii, si sa cunoasteti, si ar fi bine sa cunoasteti bine Scriptura, si textele bisericesti, dar macar Scriptura. Fara asta nu ne putem numi culti, oricate vagoane de carti am fi inghitit in viata noastra. Ca Dumnezeu a zis:”Ca rautatea sa nu fie fara de moarte acuma sa indepartam pe Adam din Rai”, si a pus moartea, despartirea intre trup si suflet, ca o curatire a acestei lucrari, cum zice rugaciunea de iertare a arhiereului la inmormantare: “Ca sufletul sa se intoarca de unde fiinta si-a luat”. Asta moarte este?, iar trupul sa se dea celor dintre care a fost alcatuit. Este chipul mortii. Al carei morti este chip?

Despartirea sufletului de Dumnezeu, Facatorul lui. Aia este moartea, aia este pacatul, tot ce in viata asta desparte sufletul omului de Facatorul lui, de Dumnezeu, este moarte, si lucrarea acelui lucru, acelei energii, acelui gand, acelei fapte, este pacat, este lucrarea mortii. Tot ce aduce pe om catre Dumnezeu este viata si este stingerea lucrarii mortii, iar viata si libertatea ne sunt date pentru ceea ce numeste Biserica pocainta. Ca asta am mai facut-o in trecut, o sa fac si azi, s-o redefinesc, pocainta. Pocainta, intr-adevar incepe printr-o lupta impotriva pacatului, o lepadare a gresalelor, a pacatelor noastre, a ratacirilor noastre, o indreptare spre altceva, dar asta este numai, tot asa, un moment, sa zic, primitiv, al intelesului cuvantului pocainta. Daca vreti, in limbajul nostru mai modern, as zice ca pocainta este dinamica catre cele vecinice, dinamica spre a depasi biologia noastra plicticoasa, de toate zilele. Uitati-va la New Age-ul asta. New Age-ul nu e o miscare religioasa. New Age-ul este epoca in care traim, nu se mai numeste epoca moderna, acuma suntem post-moderni sau New Age, insa se caracterizeaza printr-o sumedenie de miscari religioase, intre altele, si toti in New Age, in miscarile astea ale noului veac, cauta sa se depaseasca, cauta sa-si implineasca potentialuri pe care le au, stiu eu, telepatie, sa zboare, sa ghiceasca, sa nu stiu ce… Ha! E omul care e plictisit de biologia asta al carei capat este bietul mormant. Tocmai dintre astea vrea sa ne izbaveasca Dumnezeu. Biologia, viata noastra trupeasca, de la zamislire si pana la mormant, asa cum este dupa caderea lui Adam, totusi, fie ea dupa cadere, dar Dumnezeu o gandeste ca un rastimp in care omul sa poata constientiza niste lucruri si sa poata sa-si depaseasca mortalitatea si sa ajunga in nemurire. O alta expresie a pocaintei, o fur de la filosofi care nu stiu daca constient sau inconstient n-au furat-o tocmai de la Biserica, este devenirea intru fiinta. Existenta, venirea noastra din vesnica noastra nefiinta, prin zamisilire si nastere, asta nu este viata, fratilor si surorilor, este o inainte gustare a vietii, este o experienta primitiva pe care ne-o da Dumnezeu, a vietii, biologia asta, comuna animalelor, in care omul, prin libertatea asta si cuvantul dumnezeiesc, daca vreti poruncile dumnezeiesti, este menit, deci omul este menit, sa isi depaseasca, e singurul animal care poata sa isi depaseasca biologia si sa ajunga in nemurire. Nemurirea se si numeste sfintenie. Sfintenia nu este privilegiul catorva, incepand cu Maica Domnului. Sfintenia este chemarea fiecarui suflet care se naste in chipul lui Dumnezeu, chip si asemanare.

Chipul lui Dumnezeu face ca acest animal, omul, spre diferenta de toate celelalte animale, are un potential de indumnezeire, chipul lui Dumnezeu. Asemanarea este ceea ce trebuie sa dobandim in devenirea noastra. Deci existenta noastra, incepand cu zamislirea, cu venirea din nefiinta noastra in aceasta experienta primitiva a lui a fi, dar nu suntem inca, iarasi zic: nu asta este viata noastra. Viata noastra, existenta noastra este o devenire. Trebuie sa intelegem ca totul aici este vremelnic, sa nu ne agatam de nimic, sa intrebuintam cu intelepciune tot ce ne da Dumnezeu, dar faptul ca parasim candva Pamantul, maine, poimaine, sau intr-o suta de ani, si o mie de ani sa fie, vremelnic este, daca se termina cu mormantul. Si, daca este vremelnic, uitati-va ca iarasi, dintre toate animalele, numai omul poate gandi vremea si vecinicia, numai in om este tanjirea spre a nu muri. Animalul nu se gandeste la asta, si vine moartea, il ia firesc, si s-a dus. Pentru om este tragedie si numai pentru om. Si asta este un semn ca moartea nu este fireasca, semn ca nu Dumnezeu a pus moartea ca parte a vietii omului. Dar trebuie sa intelegem, mai ales in sensul ca daca nu asta este viata, suntem chemati la altceva, iar existenta noastra, devenirea noastra, sa o facem o devenire. Si, poruncile lui Dumnezeu sa nu le intelegem cazon, adica in stil de armata, ca generalul spune ca sa faci asta si daca nu, apoi vai de tine…Poruncile lui Dumnezeu, multi ani m-am zbatut sa inteleg ce inseamna porunca, un Dumnezeu asa de iubitor cum incepeam sa inteleg ca este Dumnezeul adevarat, adica cum porunceste? Si mi-am dat seama ca traim gresit cuvantul porunca. Incep a spune ca porunca lui Dumnezeu este o descoperire, daca vreti un semnal a cum sa ne traim liberatatea, o descoperire a ce este vrednic ca omul, chipul lui Dumnezeu, sa doreasca, catre ce sa tanjeasca.. Este descoperire a ce trebuie sa lucreze omul, nu numai ca sa se scape de pacat. Dinamica pe care am numit-o a fi pocainta, este dincolo si de pacat. Si Adam trebuia sa faca o calatorie, care poate nu s-ar fi numit pocainta. Pocainta are si un sens de intoarcere, te caiesti, te razgandesti si faci altceva. Adam n-ar fi fost cazul, dar totusi calatorie avea de facut, calatoria pe care a facut-o al doilea Adam, Iisus, intrupandu-se, care a preluat calatoria caderii lui Adam, pacat n-a savarsit, dar a luat-o pe calea caderii care ne-am agonisit-o prin pacat, moartea cu chinurile ei, pogorarea in iad dar inviind din iad, fiindca cum spunea ucenicilor Lui ca: “Stapanitorul lumii asteia vine si nu are nimic in mine!”, iadul nu avea agatament de El, nu avea de ce sa se agate. Scaiul, cand il arunci, cel mai bine se prinde de un pulover de lana, mai putin de o pelerina de fas, si de un bloc de gheata deloc. Cam asa si iadul, n-a avut de ce sa se agate de Hristos si Hristos, ca om, ca era si om, si Dumnezeu, neamestecat, dar nedespartit, acelasi Hristos este, il putem vedea si ca Dumnezeu si ca om. Ca om, ca Dumnezeu nu moare, a murit, ca om s-a coborat in iad si a fost singurul om care a putut strabate iadul si iesi din el, si invia a treia zi, sa-si invie propriul sau trup, “Porunca am luat de la Tatal”, zicea El, si razbind intre astea a faurit o cale prin fundul iadului, asa cum odinioara despartise Marea Rosie pentru poporul Israil, pe care vroia sa-l mantuiasca de la robia Egiptului, si poporul lui Dumnezeu a trecut prin fundul Marii Rosii, ca pe uscat, dar prigonitorii egipteni n-au putut. Asa si ceea ce ne prigoneste pe noi, moartea, si cei ce se asociaza cu aceasta prigoana, nu pot trece Marea Rosie a mortii, sau pragul mortii, dar cei care traiesc dupa cuvantul lui Dumnezeu, prin harul si puterea lui Dumnezeu, vom trece, si cer Domnului sa faca lucrul asta cu noi, cu toti. Fiindca Hristos a faurit cale prin iad, prin moarte, prin chin si a sfintit calea asta, asa cum botezandu-se de la Ioan, nu El s-a curatit de catre apele Iordanului, ci El a sfintit apele Iordanului, aceasi sfintire o chemam astazi cand sfintim apa sfintita, agheasma, si cerem binecuvantarea Iordanului peste aceste ape. Asa a facut Hristos cu toate. Nu El s-a impartasit de o viata nascandu-se in viata asta, ci El a sfintit toate clipele vietii omului, inclusiv saracia, durerea, neputinta, chinul, moartea, iadul, nu insusi iadul, calea prin iad, si a fost primul Adam care, inviind din morti, a putut, nu stiu dupa ce legi, dar a 40-a zi sa se ridice la Ceruri si sa sada de-a dreapta Tatalui. Iesirea nedureroasa din lumea asta pana la sederea de-a dreapta Tatalui era menirea lui Adam in Rai. Daca el ar fi crezut lui Dumneze mai mult decat inselatorului, nu prin moarte, ci asa cum avem un chip in Enoh care s-a mutat, ca era cu Dumnezeu, si Dumnezeu l-a luat, si Enoh n-a murit, ci e cu Dumnezeu undeva, Ilie la fel, proorocul Ilie, a venit un car de foc si l-a luat si n-a murit. Avem o experienta a unei treceri din viata la nemurire fara durerea mortii in acesti doi, si banuiesc ca asa trebuia sa fie trecerea in cele vesnice, fiindca, moartea, ca sfarsitul, daca vreti, ca savarsitul existentei noastre pe pamant, savarsitul devenirii noastre pe pamant, nu este moarte, si prin puterea lui Dumnezeu, de la invierea lui Hristos, nu mai este moarte, ci este nastere. De ce? Prin neascultarea lui Adam, cand a venit in lume moartea, ca a zis Dumnezeu: “In ziua cand vei manca din aceea vei muri”, moartea a fost despartire de Dumnezeu. Sufletul nu i s-a despartit de trup, a mai trait nu stiu cate sute de ani in rai si pana la urma a murit trupeste. Moartea a fost despartirea de Dumnezeu. Dar de ce, ziceam, cand a venit aceasta moarte, despartirea de trup si suflet, in viata omului, in viata Adamului, de ce a suferit Eva blestemul asta al nasterii in dureri? Pentru ca nasterea omului in lumea asta ingana nasterea omului la sfarsitul vietii asteia.

Asa cum am facut gestatia in pantecele maicii, pentru a veni in viata asta, ne facem devenirea asta intre nastere si mormant, a doua gestatie, pentru a ne naste in cele vecinice. Si cand aceasta nastere a devenit dureroasa s-a inganat prin durere si in femeie, ca nasterea cum se face? In dureri. In dureri si poate cu plangere se face nasterea omului in lumea asta, mama boleste, pruncul se naste plangand, si in plansoare insotim trupul neinsufletit la mormant si cu plangere il inmormantam.

Plangerea nu este nici pentru momentul gestatiei, cand se vede femeia insarcinata, in mod normal, daca nu intervin anomaliile care vin astazi, se bucura ca acuma un suflet va veni in lumea asta, ca o sa aiba si ea un prunc pe care sa-l tina in brate, si plangerea nu este nici pentru dupa moarte unde ar trebui sa fie fericirea ca sufletul si-a gasit calea, cum zice rugaciunea: “Ca sufletul sa se intoarca de unde fiinta si-a luat”, sa se intoarca la Facatorul, sa se intoarca unde nu a fost niciodata si totusi a fost, si recunoaste. Plangerea este numai pentru viata asta si face parte din dinamica pocaintei, nu atata parere de rau pentru rele facute, vorbesc… Noi intelegem foarte analitic, foarte primitiv lucrurile, obiectiv. Asta numesc eu primitiv duhovniceste, noi gandim obiectiv. Faptul ca am facut o greseala si-mi pare rau pentru ea, nu asta este inca pocainta, ar puteasa fie un inceput. Adica o parere de rau ca vedem ca am scrantit-o, asta e normal…Lacrimile adevarate sunt cand sufletul incepe sa traiasca faptul ca despartirea de Dumnezeu este un blestem si ca acel blestem este moarte, ca el, sufletul despartit de Dumnezeu, sufletul, persoana, nu ia analitic doar sufletul, impreuna cu trupul si cu tot ce alcatuieste persoana mului, cand isi da seama ca e despartit de Dumnezeu. Trebuie sa cunoastem cat de putin pe Dumnezeu macar, ca sa ne dam seama… Cand cunoaste sufletul, asta v-o spun din experienta parintelui Sofronie si a sfintilor, trebuie toti sa ajungem la experienta asta, cand incepe sufletul sa vada de ce Dumnezeu ne-am despartit de noi, de care dragoste ne lipsim noi, lacrimile vin din dragoste, nu din parere de rau obiectiva, ca am facut obiectiv, obiectul, ceva tampit sa zicem, ci ca prin acea prostie, prin acea rautate, de ce e rautate? Ca s-a ranit dragostea lui Dumnezeu. In ce fel s-a ranit? Prin despartirea noastra de dragostea asta. Si indraznesc sa mai spun un lucru. Dragostea, cand vorbesc despre Dragoste, vorbesc despre Dumnezeu, dragostea lui Dumnezeu. Este atotputernica, insa nimic nu este, paradoxal, mai vulnerabil decat dragostea. Daca Dumnezeu n-ar iubi, dragostea n-ar putea fi ranita si Domnul n-ar putea fi ranit. Paradoxal, dragostea adevarata, dumnezeiasca, este asa de intensa, foc mistuitor ii zice, care mistuieste nemistuit. De ce nemistuit? Pentru ca Dumnezeu e nemuritor, si totusi in acelasi timp e, ce numim noi cu limbajul nostru, de-al psihologiei, este vulnerabila. In ce sens vulnerabila? Subtire. Dumnezeu se mahneste. Si in ce fel se mahneste? Nu se ofenseaza, asta e erezie. Dumnezeu nu cunoaste manie, ofensa, nu-l poti ofensa pe Dumnezeu. Noi, prostii, ne ofensam ca cineva mi-a zis ca sunt un porc, si ma ofensez si ma supar pe el. Da, uita-te in oglinda, poate nu e chiar prea flatant ce vezi acolo, dar porc nu-i. Asa de tare ne ofensam. Avem slabiciune, avem moarte. Dumnezeu n-are nici slabiciune, nici moarte, si nu se supara. Dar se mahneste pentru mine, ca pacatuind, eu ma lipsesc de dragostea Lui si de tot ce vrea sa reverse in mine. Ce vrea sa reverse in mine? Exact inversul de ce spunea sarpele, ca Dumnezeu stie ca vom deveni ca Dumnezeu. Asta e ce vrea Dumnezeu? Sa devin ca un Dumnezeu, sa devin un dumnezeu.

Si nu pe calea asta, amatorista, ci pe cale, hai sa-i zicem, profesionista. Dumnezeu profesional ne invata cum sa ajungem la El, si daca ar putea sa ne dea mai mult decat ce este El, ne-ar da mai mult. Asta-i dragostea dumnezeiasca. De ce zic, indraznesc sa zic eu ca ne-ar da mai mult? Fiindca Hristos, in experienta lui de om, ne spune:”Caci cei care cred in Mine, zice Hristos, cele ce fac Eu si ei le vor face, si mai mari decat acestea, pentru ca Eu ma duc catre Tatal”. Poftim care este invidia lui Dumnezeu: ca nu cumva sa nu ajungem ca dumnezei. Cand El traieste ca om si cu limitari omenesti ne fagaduieste ca daca credem in El, vom face faptele Lui. Care-s faptele Lui? Pana la invierea din morti a lui Lazar. Cand zic morti, nu moarte clinica. Lazar, nu ca celelate invieri, care puteau fi inca o moarte clinica, Lazar putea, era de 4 zile in mormant, si in caldurile alea se descompune repede alcatuirea noastra firava. Pe acesta l-a inviat din morti. A dat aceaiasi putere. Sfinti, de-a lungul istoriei, au facut dintr-astea, au scos din morminte oameni morti de nu stiu cand. Si Hristos a fagaduit nu numai ca veti face ce fac Eu, ci si mai mari decat aceasta. Poftim ce invidie are Dumnezeu – niciuna. Dragostea se daruieste total si daca ar putea da mai mult decat total ar da mai mult, si cand a putut sa dea mai mult a dat mai mult, macar in conditiile astea limitate, pamantesti, noua ne-a dat sa trecem dincolo de, ca sa zicem asa, de ce facuse El, prin puterea Lui, ca omul de la sine n-are nimic. Ca ce este devenirea intru fiinta, ce este devenirea? Devenirea este nimicnicia de odinioara, in devenire intru fiinta. Ce este Fiinta? Fiinta este ce a zis Dumnezeu-Hristos lui Moisi. Cand Moisi a intrebat: “Cine sa sa spun fratilor mei ca m-a trimis ca sa-i scot din Egipt?”
Dumnezeu a zis “Eu sunt cel ce sunt”. Spune-le ca Eu sunt te-a trimis. Eu sunt, Eu sunt fiinta, Eu sunt a fi, pentru acel a fi noi trebuie sa devenim, ori pocainta este avantul, dinamica tocmai catre acel a fi, pocainta, in sensul ei adanc, in sensul ei mai adevarat, mai deplin, este miscarea care, incepand cu pareri de rau si alte lucruri mai primitive, sa zicem, este o calatorie deci a acestui avant, pana acolo unde omul devine ca Dumnezeu, chip si asemanare. Asemanare, pana unde? Parintele Sofronie ne spunea, si o sa gasiti in Maxim Marturisitorul, si in Sfantul Simeon Noul Teolog, si in alti sfinti ai Bisericii: pana la identitate totala. Zicea Parintele Sofronie: “daca vom ajunge sa fim identici cu Dumnezeu pana la totalitate, zice, asta mi-e destul, mai mult nu-mi trebuie”. Asta este ce dorea Dumnezeu pentru Adam si pentru noi, si noi, pacaliti fiind de necunosterea de Dumnezeu, ne lasam ademeniti ba de una, ba de alta si, in moartea necunoasterii de Dumnezeu, daca in nestire ratacim de la caile lui Dumnezeu, in nestire riscam sa ne trezim ca la sfarsitul calatoriei vietii noastre n-am ajuns intru a fi, si ce se intampla cu sufletul? Daca nu cunosc pe Dumnezeu, daca nu-l traiesc in viata asta pe Dumnezeu, cand mi se sfarseste sorocul meu pamantesc si ma despart de trup, prin trup traiesc, de bine de rau, si chinuri, dar si placeri, si nefericiri, si bucurii, si de bine de rau traiesc, cand ma despart de trup ori o sa ma apropiu de Dumnezeul pe care-l port ori o sa raman in intunericul in care sunt.

Sfantul Simeon zicea un lucru infricosator:”Cine n-a vazut pe Hristos in viata asta nu-L va vedea nici in cealalta”. Aici as aduce cuvantul Sfantului Siluan:”Tine-ti mintea in iad, dar nu deznadajdui”. Ca zice Sfantul Siluan:” Nu vom deznadajdui, ca milostiv este Dumnezeu”. Adica, noi nu trebuie sa ne ascundem indaratul unor inchipuiri sau dorinte de-ale noastre, las’ ca poate o sa mearga si asa si asa, trebuie sa stim: legea asta, ca lege cumplita: daca nu il port acuma pe Dumnezeu, daca nu-L vad acuma in viata mea pe Dumnezeu, nici dincolo de viata asta nu-L voi vedea. Insa asta, constiinta asta trebuie sa o purtam, nu spre a deznadajdui, ci ca inceput al avantului nostru catre Dumnezeu, stiind doua lucruri despre Dumnezeu, deocamdata despre, pana cand o sa-l cunoastem: ca Dumnezeu este atotputernic, si poate sa faca absolut tot, tot ce nu poti gandi, si mai mult, poate face Dumnezeu. Dar nu-i destul. O va face? Daca-l maniez pe mine fiindca am pacatuit, fiindca am facut asta si aia si ma simt cu musca pe caciula?

Dumnezeu nu e manios. Dumnezeu un singur lucru vrea. Sa ne deschidem inima. Stie ca suntem pacatosi, stie ca nu putem sa nu pacatuim, ca nu stim, ca n-avem viziunea, ca n-avem puterea daca avem si viziunea, incotro sa mergem. El este cel care ne curata de pacatele noastre, El este cel care, daca gaseste deschidere in noi, Isi pune acolo bunatatea Lui, dragostea lui Dumnezeu, dragoste atotputernica, in sensul ca de nimic biruita… Sunt multe lucruri care as vrea sa va impartasesc, si iertati-ma, nu-mi vine prea sistematic cuvantul, dar poate ca o sa ramaneti cu un chip a ce vreau sa va impartasesc. Uite, imi sare gandul acum la alt lucru. Cum ne curata de pacat Dumnezeu?

Cinstit sangele Lui. Daca si-a asumat trupul nostru, trup si sange, carne si sange, si-a asumat toate suferintele acestea, si rabdand el suferintele care sunt canonul nostru, pentru pacatul stramosului si ale noastre, pe care le continuam noi, ca noi nu suferim pentru pacatul lui Adam… prin el insa am mostenit o slabiciune si inainte sa constientizam, pacatuim fara sa vrem si iar ne trezim in ale mortii. Singurul suflet care n-a pacatuit niciodata, Maica Domnului. Dar noi toti pacatuim.. Si de pacatul nostru nu numai ca nu e ofensat Dumnezeu, cum zice erezia, ci impreuna patimeste cu noi; poti sa ai incredere in Dumnezeu ca-ti cunoaste si pacatosenia, dar si in pacat daca este si intotdeauna este o miscare dreapta, o stie Dumnezeu, poate nu o stii tu. Tu vezi musca pe caciula, Dumnezeu vede si altceva. Un mare pacat este a se indreptati omul inaintea lui Dumnezeu.

Ce a facut Adam? S-a indreptatit, a justificat. De ce-i pacat? Lasa-l pe Dumnezeu sa te indreptateasca, ca sa vezi dragostea Lui, tu osandeste-te si ai sa vezi ca cel care te indreptateste este dragostea lui Dumnezeu. Deci revin la asta. Ca Dumnezeu, departe de a se mania pe om ca pacatuieste asa cum noi ne maniem pe unul care nu face asa cum ii zicem noi, cu scump sangele Lui cand si L-a insusit si prin chinurile Lui ne spala de propriile noastre pacate, cum zice proorocia, Evanghelia lui Matei: “Vei da numele lui Iisus, care inseamna Mantuitor, pentru ca Acesta va mantui pre poporul Sau din pacatele sale”. Vedeti? Nu ne mantuieste Hristos de la un vrajmas, pe noi, nevinovatii, de la niste uraciosi de draci, de nu stiu ce, de moarte.. De la propriile noastre pacate ne mantuieste. Cu scump sangele Lui varsat pe cruce.

Ce este crucea? Crucea, sa stiti ca, nu este suferinta. Acolo ratacim rau. Multi ani mi-a trebuit sa inteleg lucrul asta. Uitati in imnologia Bisericii cum este cantata crucea – ca fiind de viata facatoare. Ce inseamna “Bucura-te, cruce de viata facatoare”? Ca pana si Datatorul de viata pe ea a murit. A murit ce putea muri, dar a inviat ceea nu poate muri niciodata. A inviat reunirea omului cu Dumnezeu, fie ca-i prin moarte acuma, dar moartea nu mai este ceea ce ne poate tine vecinic, ca Marea Rosie, daca inghitea in trup, acolo ramanea, asa si moartea, daca iadul inghite pe cineva, acolo ramane. Hristos, prin trecerea prin moarte si prin iad, si invierea, si inaltarea, sederea de-a dreapta, a facut ca reunirea cu Dumnezeu sa se poate faca de catre fiecare om, nu din puterea noastra.

Noua ne este alegerea, puterea de a o savarsi este a lui Dumnezeu. Dar revin de unde incepusem. Te simti vinovat, te simti cu musca pe caciula, sa nu uiti niciodata ca pe langa faptul ca Dumnezeu poate sa faca orisice, dar oare o s-o faca, ziceam? Nu poate sa nu o faca, fiindca iubeste, si iubirea Lui nu poate fi biruita de nimic. Asta este, pe de o parte, taina pe care ne-a aratat-o Hristos. De ce a fost biruitor? Uite ca, tu ai rabdare, poate te stii ca esti un om rabdator, dar vine o ispita si te tranteste, pe aia n-ai putut sa o rabzi. Hristos a propovaduit dragostea toata viata Lui si a aratat dragostea nelimitata, din pacate n-avem timp sa intram in amanunte, si oamenii i-au aratat ura si moartea. Stia ca oamenii sunt asa. Zice Evanghelia Sfantului Ioan ca Hristos, pe la inceputul Evangheliei, Hristos nu se incredinta omului, ca stia ce era in om si nu era nevoie ca cineva sa-i spuna ce este in om, si nu s-a incredintat omului. Insa cand a venit vremea, mai ales dupa Schimbarea la Fata, cand in istorie au ramas trei martori ca Acesta nu a fost doar un prooroc, ca era insusi Dumnezeu intrupat, l-au vazut in lumina Lui cea dumnezeiasca, pe Tavor, schimbat la fata, dupa aia s-a incredintat omului. 40 de zile mai tarziu, calatorind catre Ierusalim, s-a incredintat omului si in mai putin de 24 de ore omul L-a pus pe cruce.

Ce faci tu cand tu faci cum zice o zicala:”Fa binele si asteapta raul”? E o zicala care se zice cu amar, cu intristare. De multe ori, noi, daca facem un bine si primim raul, ne ofensam, ne scarbim, nu ne place. Stiti ce este? Dragostea noastra este biruita de rau. Hristos, nicaieri, sub nici o forma, de nici un fel de aspect al urei si al ucigasiei noastre sau a dracilor, nu a fost niciodata biruit. Nu observati, dar intr-una din scrierile parintelui Sofronie, unde vorbeste ca Hristos si in pustie, cu ispititorul, a fost nobil, dumnezeieste nobil. Ii raspunde, as zice, nu politicos, asta este a injosi pe Hristos, politetea noastra, dar cum sa spun, cinstitor, il cinsteste pe diavol, cand la intalnire ii spune:”A, dar este si asa…”, “A, dar este si asa..”, nu se supara nici pe el, nu se supara nici pe oamenii care-l prigoneau, nu se supara nici cand Il intelegeau gresit, ca vroiau sa-l faca imparat sau mai stiu eu ce, nu este suparat nici pe cruce, Il ridica pe cruce si ce zice?”Parinte, iarta-le ca nu stiu ce fac”. Noi cu inversunare bateam cuie in trupul celui singur prietenul nostru care ne iubeste pana la moarte, moartea pe care noi I-o dam, si care o mosteneste, ca sa zic asa, de la noi, insusindu-si trupul in care a venit. Si cand ii batem cuiele cu ura, El zice: “Iarta-i, ca nu stiu ce fac”. Ce inseamna ca nu stiu ce fac? Inseamna ca impreuna patimeste cu ignoranta noastra, stie ca nu intelegem nimic si pentru noi se caieste, si pentru noi Il doare, si daca s-a ivit si cineva care sa se indurereze pentru suferintele Lui, femeile, mironositele care urmau crucii si plangeau, se opreste si se intoarce catre ele si zice:” Nu pentru mine sa plangeti!”Zice el acuma, insangerat, cu cununa de spini, cu cruce in spinare si stiind ce-L asteapta:”Nu pentru mine sa plangeti! Plangeti pentru voi si pentru fiii vostri!”. Ce inseamna “voi” si ‘fiii vostri”? Cateva minute inainte, cand Pilat se ciorovaia cu fariseii si mai-marii bisericii, si spunea ca: “Ce, sa rastignesc pe imparatul vostru?” Si la un moment dat izbucnesc: “Fie sangele Lui peste noi si peste fiii nostri”. Ce zice Hristos? “Pentru voi plangeti si pentru fiii vostri”. Cu cuvantul asta ne arata cum sa scapam din blestemul pe care noi insine l-am aruncat asupra noastra. Ca si cum ar zice: “Sangele meu pe care Il vars este spre mantuirea voastra, nu ca blestem pe capul vostru”.

Nici un blestem nu exista si nu poate exista in Dumnezeu, ca nu asta este voia lui Dumnezeu. Dragostea lui Dumnezeu deci, zic, este de nebiruit. Si reluandu-mi cuvantul de adineauri, crucea nu este suferinta, ecuatia este gresita, si ne da rezultat gresit. Crucea, si de-aia o numeste Biserica “de viata facatoare”, crucea este dragostea, dragostea care, in lumea asta salbatica, indracita, fiindca prin drac, cel care primul a cazut de la Dumnezeu din propria lui voie, ne-am ispitit si noi, si prin ispitirea si slabiciunea noastra, pacatosenia de acum a noastra, a intrat si tot intra dracul in lumea noastra si in viata noastra si in istoria pamantului, dar crucea in lumea asta salbatica nu poate decat sa fie suferinta.

Adica prin cruce vreau sa zic ca dragostea dumnezeiasca in viata asta nu poate sa fie decat suferinta si asta este crucea. Crucea trebuie sa o intelegem ca dragostea, dragostea jertfelnica a lui Dumnezeu, care, cum zice Sfantul Ioan Evanghelistul, “daca a iubit pe ai Sai, pana in sfarsit i-a iubit”. Care sfarsit? Insasi moartea prin chin, prin rusine, rusinea ca l-au facut de doua parale si ca si-a pierdut tot ce propovaduise, tot ce spusese a fost facut acuma de doua parale. Nici asta nu i-a biruit dragostea, dragoste jertfelnica pana la capat. Si acuma, continui sa infatisez ceva din dragostea lui Hristos. Zice la Cina cea de taina: “Luati, mancati, acesta este trupul Meu carele pentru voi se frange spre iertarea pacatelor, Beti dintru acestea toti, acesta este sangele Meu, care pentru voi se varsa, spre iertarea pacatelor.” Cum s-a frant trupul ala, cum s-a varsat sangele ala? Mainile noastre ucigase l-au varsat. De ce zic mainile noastre? Noi nici nu eram pe lume pe vremea aia…Suntem partasi prin pacat a acelei energii de Dumnezeu ucigase. Si atuncea, suntem identic cu cei vinovati de a fi omorat pe Fiul lui Dumnezeu cu mainile lor. Deci acelasi pacat il purtam si noi. Deci, cum se frange trupul asta? De mainile noastre se frange. Si Hristos profita ca trupul frant sa ni-l dea noua, sub forma de paine, ca stie ca nu suntem canibali sa mancam carne vie, dar este real trupul Lui si ni se da noua, spre iertarea pacatelor noastre. Care pacate? De a frange trupul lui Hristos, de exemplu. Sangele Lui, cine l-a varsat? Mainile astea ucigase l-au varsat. Si el profita de pacatul meu, si isi varsa de bunavoie sangele si mi-l da sub forma de vin, trupeste vin, real sangele Lui, spre iertarea pacatelor mele. Care pacate? Ucigasia asta, de Dumnezeu ucigasa si de aproapele, de fratele meu. Se poate dragoste mai mult decat asta? Va mai inchipuiti un Dumnezeu manios, un Dumnezeu care, de cate ori am trait si eu asta, si o aud de la atatia, si prin scrisori, si in conversatii, “ca poate ca am pacatuit si s-a maniat Dumnezeu si nu mai vrea sa mai auda de mine”…Erezie. Incepusem prin a spune ca e important sa tineti minte lucrul asta…

In momentele grele, cand, tinandu-ne mintea in iad, nu ca Siluan, nu cunoastem, n-avem experienta aia deplina, dar cand ma simt cu musca pe caciula, cand imi simt pacatul meu cat de de putin, reiau ce vroiam sa zic atuncea, nu e cazul sa ma ascund indaratul unei inchipuiri de-ale mele sau sa fug dupa tufisuri ca Adam sau asa ceva.. E vorba sa asum ceea ce sunt, oricat de urat, oricat de rau, pentru ca, din ceea ce sunt, real, pacatosul ala, pacatosenia aia, din aia ma scoate Dumnezeu, si incepeam sa zic, pe de o parte e atotputernic si poate sa ma scoata de orisiunde, nu exista nici o limita puterii lui Dumnezeu, pe de alta parte dragostea Lui, deci, in rezumat, este nebiruita de oricata pacatosenie. Ba, paradoxal, cu cat sunt mai pacatos, cu atat mai stralucit se arata dragostea atotputerii lui Dumnezeu, sau atotputerea dragostei lui Dumnezeu, ca tocmai dintr-aia ne scoate, prin mijloacele pe care pacatosenia mea le “ofera”, ca sa zicem asa, lui Dumnezeu. Si-mi vine sa zic, daca va uitati la dragostea lui Dumnezeu, este cu putinta omului sa piara? Pierzania este cu neputinta, fiindca Dumnezeu este atotputernic si dragostea Lui de nimic biruita, de orice pacat as fi facut. Atuncea de ce se vorbeste despre pierzanie? E vorba de libertatea omului.

Ca si ingerul, dintre care unii au cazut si altii au ramas cu Dumnezeu, libertate care este poate punctul numarul unu al acestui chip al lui Dumnezeu si asemanarea cu Dumnezeu. Daca prin silire – vrand, nevrand, de bine, de rau-, m-ar mantui Dumnezeu, n-as fi un dumnezeu, fiindca am fost silit. Este vorba ca libertatea mea poate sa zica nu si atotputerii si dragostei lui Dumnezeu si totusi sa piara. Si asta este, in negativ, o masura a libertatii omului si a dragostei lui Dumnezeu in care a facut pe om sa fie ca Dumnezeu, ca aceiasi libertate care imi poate, in ciuda tuturor lucrurilor, dobandi pierzania si moartea, bineinteles ca libertatea asta este ce mi-a dat Dumnezeu ca, in ciuda tuturor lucrurilor, sa ma mantuiesc. Si Dumnezeu nu stie decat una – sa mantuiasca, fiindca iubeste. Avem un chip a ceea ce vreau sa zic in Cina cea de taina mai ales, cu Iuda. Iuda isi pusese in gand, un gand al pierzaniei; nu stiu din care motive exact, dar s-au speculat diferite idei. Realitatea este ca Iuda a hotarat sa-l vanda arhiereilor pe Hristos, si de aceasta vanzare ei aveau sa profite ca sa-L rastigneasca. Hristos stia. Ca om isi cunostea Scripturile mai bine decat orice om si stia, intelegea cuvantul proorocesc din fiecare stih al Bibliei. Si ce a facut Hristos? Daca va uitati pe de o parte, in cele patru Evanghelii, pe de alta parte cititi din Triod, slujba din Sfanta Joi, ma refer la primele antifoane, care se canta dupa prima Evanghelie, de la Sfantul Ioan, antifoane care, fiecare tropar se sfarseste prin cuvantul: “Dar Iuda, nelegiuitul nu a voit sa inteleaga.” Ce sa inteleaga? Prin toate faptele Lui Hristos, El a incercat sa-l faca pe Iuda sa se intoarca, sa se razgandeasca de la fapta Lui. Hristos, desi era scris in proorocie ca asa avea sa piara Mesia, a incercat sa-l salveze pe Iuda de la aceasta napasta. El n-avea nevoie de aceasta implinire a proorociei pentru a savarsi mantuirea. Daca Hristos ar fi avut nevoie de pierzania lui Iuda ca sa ne mantuiasca, apoi nu El, ci mai mult Iuda ar fi fost jertfa ispasitoare, pentru ca pe spinarea lui ne-a mantuit. Proorocia n-a fost un lucru care trebuia implinit, asa cum nici proorocia impotriva Ninivei, pe vremea lui Iona proorocul. Dumnezeu a trimis pe proorocul Iona sa prooroceasca ninivitilor ca “veti pieri daca nu va pocaiti”. S-au pocait ninivitenii, s-a razgandit si Dumnezeu, si n-au mai pierit. Asa ar fi vrut Hristos sa faca, sa se zadarniceasca proorocia pentru Iuda. Zicem de Hristos in Post, in troparul ceasului al saselea: “Rupe zapisul gresealelor noastre”. Hristos este rupatorul zapiselor celor impotriva noastra, ale pacatelor noastre si vrea sa rupa zapisul lui Iuda, dar nelegiuitul Iuda nu a voit sa inteleaga iarasi, pentru ca pe Dumnezeu nu-l cunoastea si gandul lui Dumnezeu ii era strain, dar undeva ne descopera, ne dezvaluie constiinta Bisericii, cand zice “Iuda nelegiuitul nu a voit sa inteleaga”. Undeva in Iuda era si o alegere, o voire, evit cuvantul vointa care a luat alt inteles in modernitate. Deci a fost si o voire straina in Iuda.

Si ce face dragostea lui Dumnezeu daca in nici un fel nu a putut, intai incepand cu cuvantul:”Amin, amin, graiesc voua, unul din voi ma va vinde”. Si arata lui Iuda ca “Stiu ce faci”, arata lui Iuda ca “Stiu Eu cine este”, si in acest “Stiu Eu”, stia si Iuda, ceilalti nu stiau, toti aveau musca pe caciula, toti au zis:”Oare eu, Doamne, oare eu, Doamne?”. Nu zice nimic Hristos, dar cel care o facuse stia. Dar vedea ca era un Hristos care stie, dar nu se manie. Nu s-a imblanzit de dragostea acestui Hristos, nu s-a razgandit, nu si-a schimbat orientarea, si atuncea incearca Hristos sa-l zgaltaie cu frica, si zice:”Cu adevarat Fiul Omului va pieri asa cum este scris, dar vai celui prin care se va face aceasta. Mai bine ar fi fost lui sa nu se fi nascut acel suflet”. Dar Iuda, nelegiuitul, nu a voit sa inteleaga, si a ramas impietrit in ale lui, si simtindu-l impietrit, Hristos pana la urma inmoaie bucata de paine si i-o da si zice:”Ce vrei sa faci, fa indegrab”, si-l dezleaga.

Sa nu intelegem prin asta o binecuvantare, binecuvantarea de a face asta, dar e o dezlegare. Hristos, fiind Cuvantul Lui Dumnezeu, daca nu El ar fi dezlegat, orice ar face faptura, inclusiv Iuda, inclusiv stapanitorul lumii asteia, ingerul rautatilor, cel cazut, n-ar putea face nimic. Pana cand Cuvantul lui Dumnezeu nu a dezlegat lui Iuda:” Ce vrei sa faci, fa indegrab”, pana atunci Iuda n-ar fi putut face nimic, si daca n-ar fi vrut Hristos,
pana astazi n-ar fi putut face nimic. Noi nu ne dam seama: noi avem tot felul de planuri, si facem, si dregem, uneori nu ne merg, da de multe ori ne merg, si nu ne dam seama ca daca nu ar fi cu binecuvantare sau cu dezlegare de la Dumnezeu, doua lucruri, cele bune, ne binecuvanteaza Dumnezeu sa le facem, cele rele, daca suntem incapatanati, pana la urma dezleaga Dumnezeu si le facem, doara, doara, prin boacana noastra ne vine mintea inapoi si vom intelege ca fiul risipitor care s-a intors inapoi la Tatal. Deci daca n-a putut Hristos nici cu bunatatea, nici cu ingrozirea sa schimbe pe Iuda, pana la urma ii zice: “Ce ai de facut, fa indegrab”.

Si imi aminteste de un cuvant, l-am mai pomenit, nu mai stiu cine l-a zis, dar zice ca la Judecata de apoi vor fi cei care in viata vor lor fi spus candva lui Dumnezeu:”Faca-se voia ta”, si vor fi cei carora Dumnezeu le va spune:”Faca-se voia ta”. Cel de-al doilea este Iuda si Dumnezeu dezleaga. De ce? Asta-i paradoxul iubirii lui Dumnezeu care, ca sa zic asa, nu indrazneste sa silniceasca chipul dumnezeiesc pe care l-a pus in libertatea omului, precum il pusese si in libertatea ingerului, ca daca nu in deplina libertate vom urma lui Hristos si ne vom indumnezei, pana la identitate, n-are rost, nu poti. Dumnezeu nu este silit de nimic si de nimeni sa fie ceea ce este. Si sa intelegem bine. Daca zic ca Dumnezeu nu poate din dragostea Lui sa nu ne ajute, sa nu ne miluiasca, nu fiindca nu poate… bineinteles, atotputerea ar putea. Acest “nu poate” este o imposibilitate care tine de alegerea libera a lui Dumnezeu. Bineinteles ca poate cu un cuvant si cu mai putin sa ne trazneasca si sa faca orisice…Dumnezeu nu poate sa faca asta, nu fiindca nu poate, fiindca alegerea Lui este libera si vecinica.Vrea si ca faptura Lui sa ajunga la puterea asta, ca alegerea noastra, in libertatea noastra deplina, sa fie aceiasi cu a Lui, si atunci vom avea partasie cu El, si in veci.
Moartea din care ne-a izbavit Hristos, moartea necunoasterii lui Dumnezeu, mai bine sa zic izbavirea din acea moarte a inceput sa se arate in istorie cu Schimbarea la Fata, imi vine sa zic. Daca, iata ca mai tarziu, ceva asemanator s-a intamplat in viata Sfantului Serafim de Sarov, si aia e o viata care ar trebui s-o stiti toti. Vorbind cu ucenicul lui, Motovilov, care vroia sa stie care este sensul si telul vietii crestine, si Sfantul Serafim a vrut sa-i arate ca este dobandirea Duhului Sfant, ce inseamna dobandirea Duhului Sfant, Sfantul Serafim s-a rugat si Dumnezeu i-a aratat pe viu, pe pielea lui, ce inseamna dobandirea Duhului Sfant. Si intre altele, la un moment dat il vede pe Sfantul Serafim, nu mai putea sa se uite la el, si Sfantul Serafim zice:”De ce nu te uiti la mine? “Parinte, te vad ca un soare, si in mijlocul soarelui fata ta si nu ma pot uita”. Dar zice:”Indrazneste, ca acum si tu esti ca mine, ca altfel nu m-ai vedea”. A vedea pe Hristos schimbat la fata pe Tavor nu e faptul unor spectatori care se uita la o priveliste, desi au fost trazniti de maretia asta, de au cazut jos apostolii, ca nu au putut rabda maretia frumusetii asteia, dar totusi ei erau in aceiasi slava si aceiasi lumina, ca altfel nu L-ar vedea. A fi ca Dumnezeu nu este faptul unui spectator care se uita si se zgaie, ca sa zic asa, la priveliste,; este faptul de a deveni asemenea Lui, si devenind asemenea, il vezi precum este. Asa cum ati observat poate toti, si exista destule zicale in toate popoarele, ca, zicale care ne invata ca daca judeci pe cineva, uite, nu-mi amintesc de nici o zicala ca sa va dau acuma ca pilda, dar daca spui despre cineva inseamna ca si tu esti ca ala. Asa ca, pazea! ca daca tu vezi ca asta este un hot, sau asa ceva, inseamna ca tu esti hot, daca crezi ca ii mincinos, inseamna ca tu esti mincinos.

Da! Uite, Sfantul Dorotei al Gazei da o pilda, ca trec mai multi si vad pe cineva care sta pe strada. Si unul zice: “A, asta asteapta sa se duca cu o curva”, altul zice”Asta asteapta pe cineva sa mearga la biserica”, si cred ca mai este si o a treia versiune pe care ne-o da Sfantul Dorotei si el ne arata ca fiecare judeca dupa continutul vietii lui. Dusa mai departe starea asta, ne duce la faptul ca a fi ca Dumnezeu este a putea vedea pe Dumnezeu asa cum este, in slava Lui. A fi altcumva, in acel intuneric, vedem altcumva decat realitatea dumnezeiasca, fie pe Dumnezeu, fie pe aproapele. Aici este, pe linia asta putem intelege ceva din, hai sa-i zicem, mecanica mantuirii. Noi, undeva, am vrea totusi sa-l cunoastem pe Dumnezeu, zic am vrea totusi, in sensul ca nu constientizam despre ce moarte este a nu cunoaste pe Dumnezeu, dar undeva vrem sa-L cunoastem. Dumnezeu ne da ce numim porunci. Ce sunt poruncile? Pana la urma Dumnezeu, cand ziceam ca vrea sa ne invete ce este vrednic a dori, vrea sa ne invete cum sa ne intrebuintam libertatea, in ce directie sa o luam. Si ce ne arata? Cand zice Dumnezeu, de exemplu, hai sa zicem si porunca asta:”Nu judecati ca sa nu fiti judecati”, inseamna ca Dumnezeu, care este ultimul nostru judecator cu adevarat, nu ne judeca. Si intr-adevar, Hristos zice ca”Eu n-am venit sa judec lumea, ci ca lumea prin Mine sa se mantuiasca”. Daca cugetul asta este in noi, in acea masura devenim asemanatori lui Dumnezeu. Tot ce este porunca dumnezeiasca, si ma duc la cele mai importante, cele doua porunci, ne-a aratat Hristos, sunt a iubi pe Dumnezeu din tot avem si tot ce suntem, si a iubi pe aproapele ca pe eu insumi, ca pe noi insine. Daca astea sunt cele mai importante porunci, inseamna ca, si Sfantul Ioan ne spune verde in fata, ca sa zicem asa, inseamna ca Dumnezeu este dragoste, si Sfantul Ioan ne spune ca Dumnezeu este dragoste, si tot ce ne spune Hristos, in toate amanuntele, poruncile in genul “Fericiti cei saraci cu duhul, fericiti cei ce plang, si asa mai departe, unde ne arata trepte catre ceva, toate astea sub o forma mai vadita sau mai tainuita, sunt ceva din ce este Dumnezeu. Forma mai vadita, vorbim deci de dragoste, Dumnezeu este dragoste, forma mai tainuita, de exemplu, ce inseamna cei saraci cu duhul? Dumnezeu nu-i sarac cu duhul. Aicea este un inceput al mantuirii unde omul isi constientizeaza saracia duhovniceasca, moartea in care se afla si tanjeste nestavilit de a depasi aceasta moarte si incepe sa se smereasca. Ce este smerenia in cazul asta? De unde omul traieste intr-o inchipuire, ca eu sunt ceva, ori ca vreau sa fiu ceva desi sunt un gaga, ori ca, intr-adevar, sunt singurul om din clasa care aveam zece pe linie, intr-adevar, sunt un pic mai nu stiu ce decat colegii mei, sa zicem, si pe baza lucrurilor astea el se crede si traieste in lume ca si cand ar fi nu stiu ce – mandrie; cand isi vede saracia adevarata in fata imparatiei lui Dumnezeu, se smereste.

Ce inseamna smerenia?

Inceputul smereniei este un realism duhovnicesc, adica la nivel duhovnicesc, nu se mai vede nici injosit de chipul pe care i-l da complexul de inferioritate, sa zicem, nu se mai vede nici infrumusetat peste masura de inchipuirile lui, cum ar vrea sa se cunoasca, incepe sa se vada cu ochiul lui Dumnezeu, realismul duhovnicesc, si omul se smereste, pentru ca se vede pacatos, pentru ca se vede neputincios, pentru ca incepe sa vada ca nimicnicia din care a fost scos este inca firea lui. Noi purtam in carca acea nimicnicie din care venim iar devenirea noastra este putin cate putin sa iesim din nimic si sa devenim acest a fi, daca urmam cuvintele lui Dumnezeu. Si omul se smereste. Unde este asemanarea cu Dumnezeu? Dumnezeu nu se smereste, este smerit. Dragostea dumnezeiasca inseamna smerenie. Parintele Sofronie definea smerenia ca fiind acea calitate a iubirii dumnezeiesti care se da celui iubit fara nici o intoarcere asupra-si. Uitati pe Hristos ducandu-se cu crucea in spate si cand plang pentru el mironositele, El nu se induioseaza:”In sfarsit cineva care ma iubeste!” Si zice: “Plangeti pentru voi. Mantuiti-va. Sangele meu il vars pentru voi, nu ca blestem, ci ca binecuvantare, voua”. La ele se gandea, la fiii lor. Si, in rugaciunea din capitolul 17, din Sfantul Ioan, la toti cei care vor urma cuvintul apostolilor.

Nu se gandea la El. El, pe cruce, nu importa, doar, doar ca frangerea trupului si varsarea sangelui sa devina hrana spre mantuire, merinde spre viata vecinica pentru acesti iubiti. Smerenia lui Dumnezeu este acea calitate a iubirii dumnezeiesti care se da celui iubit fara intoarcere asupra-si. Ce face omul? Se smereste ca-i pacatos. Smerindu-se, devine ca Dumnezeu. Si se trezeste in alt plan, in alt domeniu, se trezeste in Imparatia Cerurilor. La fel si cu toate celelalte fericiri si toate celelalte porunci. Pana la urma poruncile lui Dumnezeu stiti ce sunt?

Daca Dumnezeu se arata ca ceea ce este, este pentru ca sa ne dea noua, omului, un program intru mantuire, ca sa stim dupa ce chip sa ne asemanam noi, ca sa stim ce calatorie, in ce directie s-o urmam. Poruncile lui Dumnezeu nu sunt decat spovedania lui Dumnezeu. Se spovedeste Dumnezeu omului, adica se marturiseste. Poate Dumnezeu sa marturiseasca pacat? Ar fi un Dumnezeu mincinos. Hristos o spune:” Daca as zice ca am pacat, as fi un mincinos ca voi”. El nu putea decat sa-si marturiseasca nevinovatia si dreptatea. N-o facea badaran, dar daca era nevoie, pentru ca omul sa stie ceva, si singur Hristos stia cine era El insusi pana cand apostolii au inceput sa inteleaga, a marturisit, modest, cat a fost nevoie sa marturiseasca. Dar in poruncile Lui, deci Dumnezeu pe sine se spovedeste si ne pune un chip inainte, si acest chip este, daca vreti, programul mantuirii noastre. Ca noi, asemanandu-ne cu acel chip pe care il vedem, mai ales cand vorbesc de poruncile lui Dumnezeu,si cele din Vechiul Testament, cele zece porunci, si altele, prin prisma lui Hristos sa le vedem. Deci, cercetand aceste porunci si observand ca pilda in viata lui Hristos cum se traiesc poruncile astea, si nevoindu-ne in toate felurile pe care ni le da Biserica pentru a le insusi, ne asemanam cu acel chip care este Dumnezeu si aceasta asemanare, aceasta dinamica a pocaintei ne aduce la asemanarea cu insusi Dumnezeu, si deci, la indumnezeire.

In masura in care ne asemanam cu ce era Hristos in lumea asta, prin cuvintele Lui si prin pilda vietii Lui, Parintele Sofronie si nu numai el, spunea “in aceasi masura vom fi asemanatori cu Dumnezeu in vecinicie”. De-acuma, moartea … uite doua cuvinte importante. Hristos ne spune, tot in Evanghelia Sfantului Ioan:”Cei ce cred in Mine nu vor cunoaste judecata ci vor trece de la moarte la viata”. Parintele Sofronie spunea, pentru ca credinta, daca credem cuvantului lui Hristos, ne vom lasa judecati de acel cuvant si toata viata omului va fi fost o judecata intre el si Dumnezeu, iar la moarte nu mai e ce sa se judece. Judecata de Apoi, oarecum, s-a facut acum, si omul trece de la moarte la viata, viata asta fiind socotita ca o moarte si trecerea in viata…Asta o avem ca pilda in sfintii care traiesc lui Dumnezeu si pot sa-ti raspunda, sa faca minuni trasnitoare. Te rogi la unul din sfinti si face ca Dumnezeu, minuni trasnitoare. Ba si mai mult, fiindca Dumnezeu vrea sa-i proslaveasca pe sfinti. Si atuncea ne instiinteaza. Uite, Sfantul Nectarie, de-abia murise si s-a facut prima minune a Sfantului Nectarie al Eghinei. Era in spital si, ca sa-l imbrace de inmormantare cu hainele arhieresti a luat hainele de pe el si le-a pus pe patul de alaturi si bolnavul, atunci, care avea o boala graba, s-a ridicat insanatosit. Si Sfantul Nectarie a facut nenumarate minuni. Si spunea Parintele Sofronie ca pe sfintii cei noi, ei de multe ori lucreaza poate mai mult decat sfintii din vechime, fiindca Dumnezeu se grabeste sa-i proslaveasca mai repede, ca sa stim, spre mangaierea noastra si spre nadejdea noastra, ca s-au sfintit. Nu mai e judecata pentru ei, trec de la moarte la viata. Dar sfintenia nu e o prerogativa a Sfantului Nectarie si catorva. Toti suntem chemati la asta. Si de-acum, atentie, cum ne intrebuintam libertatea. Sunt multe linii pe care le putem lua, dar timpul ne grabeste.

As vrea sa vorbesc despre Biserica. Biserica este, nu stiu s-o definesc, dar zic deocamdata, acolo unde se intalneste Dumnezeu cu faptura Lui. Zicem ca daca Biserica este …Cand vorbim de Biserica, noi in general sau mass-media, vorbeste mai ales despre “noi, astia, in negru”. Dar Biserica suntem toti. Noi, mai ales astazi, si poate mass-media si cu duhul care este in lume, vede in Biserica numai o institutie. Asta-i ceva omenesc. Daca era omenesc, apoi ar fi institutie si n-ar fi Biserica.
Atunci ce-i Biserica? Este ceva dumnezeiesc?! Daca ar fi dumnezeiesc ar fi Dumnezeu si n-ar fi biserica. Biserica este acolo unde glasul chemarii lui Dumnezeu se intampina cu vreun Amin al omului, sau un “iata, eu”, al omului, Adame, unde esti? Daca Adam ar fi zis:”Iata eu”, cum zice altcineva in Scriptura, acolo ar fi fost biserica. El s-a indreptatit, “A, m-am ascuns, pentru ca asa si pe dincolo”, si dezbinare. Acolo n-a mai fost biserica. Biserica este o taina pana la urma, care nu se poate defini. De-aia incerc sa o exprim intr-un chip cat mai vag posibil, dar cat mai cuprinzator. As vrea sa va atrag atentia la alta carte. S-a publicat aici la Alba-Iulia, Editura Reintregirea, “Biserica este una”, a unui, indraznesc sa zic, mare sfant rus, Alexei Homiakov. Nu e proslavit intre sfinti, dar avem cateva crampeie din viata lui in introducere. A fost un om al nobilimii Rusiei, casatorit, un om care, multi au vazut, stia sa traiasca prin petrecerile nobililor, si asa mai departe, care putea sa rada si sa se desfete, dar noptile lui erau pline de rugaciune si toata viata lui, si transpare rugaciunea lui si sfintenia lui in tot ceea ce scrie si in toate intelesurile lui.
Imi pare rau ca numai atata a aparut in romana, are multe scrieri, a fost un om de mare cultura, stia multe limbi, cunostea foarte bine istoria si tot felul de lucruri, un om al culturii, dar toata orientarea lui a fost cu adevarat crestina. Si eu socotesc ca el ne da chipul cel mai bun al bisericii in articolul asta, “Biserica este una”. Nu cred ca pe baza acestui articol s-ar putea face in mod direct, sa zicem, stiu eu, doctorate s.a.m.d., ca n-are un sistem, si spre mahnirea mea adanca aud ca multi n-o inteleg cartea asta. Daca n-o intelegeti, nu-i nimic. Cititi-o odata, poate ca dupa cativa ani o mai cititi odata, nu-i mare. E o viziune, in orice caz, adevarata. De multe ori citesti, nu intelegi cu mintea, dar undeva parca te impaca. In orice caz, este o viziune sfanta si este adevarata si bine ar fi sa se inmulteasca in Romania nu numai cartea asta a lui Homiakov, dar de s-ar gasi si sa se traduca toata, bine, toata opera lui, dar macar ce-am citit eu, articole de-ale lui, raspuns la o polemica impotriva ortodoxiei de catre niste fete bisericesti din Apus care barfeau. Si raspunde frumos, aproape ca nu-i poti zice polemica, fiindca el le raspunde nobil, nobil duhovniceste, ca Hristos in pustie, cu Satan, nu in batjocura, nu cu ieftinatati si cu argumente doar pentru argumente.

Biserica este, intre altele, daca vreti, dialogul intre Dumnezeu si om. Rezultatul acestui dialog este, cand a gasit Dumnezeu cu cine vorbi printre oameni, cu Fecioara Maria, dialogul asta a rezultat in intruparea lui Dumnezeu prin acel suflet ales, ales fiindca ea a ales cum trebuie. Si, prin Hristos, o lucrare care, e drept, in istorie, a adoptat si un aspect institutional, care astazi, in conditiile postmoderne, de multe ori ne impovareaza in multe feluri, dar totusi fara o institutie ar fi fost imposibil ca gandul lui Dumnezeu, ca lucrarea, ca duhul lui Hristos sa se transmita din generatii de pacatosi in alte generatii de pacatosi si a adoptat si forma asta institutionala, daca vreti, cu un public, cu cadre, cu reguli, cu tot felul de chestii, multe dintre care nu sunt decat o treapta catre ceva care, iarasi, ca moralitate, trebuie depasita, nu cazut dincoace, ci trecut dincolo, ca omul sa-si savarseasca acea calatorie care se numeste pocainta sau mantuirea. In Biserica…Iertati-ma, am pierdut un fir. Vroiam sa spun de doua cuvinte despre judecata. Hristos zice ca “cel care crede in Mine, nu va mai trece prin judecata, ci va trece de la moarte la viata.” Al doilea cuvant era din Apocalipsa unde vorbeste ca sunt doua morti. Undeva zice: “Fericit cel care va avea parte de prima inviere, ca acela nu va mai fi nedreptatit de a doua moarte.” Asa cum omul este o alcatuire de trup si suflet, asa sunt si doua morti: moartea sufletului si moartea trupului. Adam avea sa moara trupeste dupa cateva sute de ani, cum traiau atuncea oamenii, dar asta a fost urmarea primei morti, a sufletului. Moartea sufletului a fost cand a lepadat sfatul lui Dumnezeu, porunca lui Dumnezeu, si a luat un sfat gresit. Dumnezeu a incercat imediat sa stinga pacatul asta si daca observati, cu cata blandete lucreaza Dumnezeu, ca nu imediat… Unde era Dumnezeu cand socoteau rodul ispitei sau ispititor?

Unde era Dumnezeu sa opreasca pe Adam sa faca boacana? Face boacana si zice Dumnezeu catre seara, vine, si se plimba prin gradina Raiului, si Adam ii aude glasul, cum merge, cum se plimba prin gradina raiului. De ce catre seara? In primul rand, si o zice frumos Inochentie, n-a vrut sa-l sperie pe Adam, imediat cazand in carca lui. De ce catre seara? Pai si Hristos, 5000 de ani dupa povestea asta, vine si ne spune:”Sa nu apuna soarele pe mania voastra”. Si El a dat primul pilda. Inainte de apusul soarelui vine sa se impace cu Adam. Sa se impace. Avea El, Dumnezeu, vreo vina? Nu, vroia sa ispaseasca vina lui Adam. Si zice: “Adame, unde esti?” Nu stie Dumnezeu unde era Adam? Astazi, si omul, prin calculatoare, si sateliti si altele, te poate urmari orisiunde.

Dumnezeu sa nu stie unde era Adam? Ca se ascunsese, tusti, dupa tufisuri? Nu vrea sa-l sperie pe Adam. Si umbla cu gingasie, face zgomote in rai, ca sa auda Adam ca vine Dumnezeu. Tusti, Adam, dupa tufisuri. Da. E atotstiutor, nu te vad, nu stiu, Adame, unde esti? Si nu zice: Iata, eu.” Ci zice:”Apoi, ca, mi-era rusine, ca eram gol.” Si Dumnezeu incepe si il imbie pe Adam sa-si faca spovedania. Si-l ajuta, i-o face El. Interesant, s-a tradus gresit in multe limbi. In greaca este:”Cine ti-a vestit ca erai gol? Au doara cumva ai mancat din lemnul din care singur am zis sa nu mananci. Cine ti-a vestit ca erai gol?”. De neinteles pentru gandirea moderna, dar era o veste de altundeva. A dibuit Dumnezeu si se arata, ca si cu Iuda, mai tarziu, nesuparacios. Daca ar fi zis Adam:” Drept graiesti, Doamne, am mancat din rodul lemnului din care mi-ai zis sa nu mananc si mi s-au deschis ochii si in loc sa vad taine dumnezeiesti cum credeam, cum nadajduiam, m-am vazut gol si m-am rusinat, si de femeia mea, si de tine”. Si daca ar fi zis, in loc sa raspunda obraznic lui Dumnezeu:”Pai, femeia pe care Tu mi-ai dat-o”. Adica femeia e de vina, si, hm, Tu. Bineinteles ca doar, ma rog, Tu mi-ai dat porunca, nu-i asa?” Si noi avem tendinta sa invinuim pe mai-marele nostru daca facem ceva si nu ne iese la socoteala si stim ca o sa ne certe mai-marele, spunem:”Daca tu ai zis ca asa si pe dincolo, am facut cum ai zis tu, si uite mi-a iesit gresit”. Deci, noi suntem acelasi Adam ca si acum 7000 de ani. In loc sa fi zis asa Adam, daca ar fi zis:”Si din pricina mea si femeia pe care Tu mi-ai dat-o a pacatuit”, adica Tu mie mi-ai zis sa nu mananc din acel rod inainte sa fi scos pe femeie din coasta mea, cu mine ai vorbit. Eu trebuia sa fac ceva ca ea sa nu faca pacatul asta”. Si daca si-ar fi asumat pacatul, si ar fi facut spovedania, Dumnezeu a incercat sa i-o faca, Adam a refuzat, si rezultatul a fost ceea ce se numeste blestemul si moartea. Prima moarte a fost dezbinarea intre voia lui Adam si voia Dumnezeu. N-a fost cum a fost caderea ingerului, din proprie voie; Adam a fost ispitit de altul, de cel care primul a cazut din propria sa voire. Pentru Adam mai ramanea cu putinta si pocainta, ca vazand acuma ca o scrantise, a putut sa se pocaiasca, si pocainta, cu timpul, ne-a adus in lume pe acelasi Dumnezeu, Mantuitorul, prin care ne putem reintoarce la viata. Moartea adevarata este moartea cea dintai a sufletului. Invierea, care este invierea cea dintai? Sunt multe momente din Sfintele Scripturi, dar vedeti e zice Sfantul Pavel, galatenilor si altora:”Oare prin faptele legii v-ati mantuit? Oare facand tot ceea ce trebuie ati ajuns la viziunea lui Dumnezeu si la dobandirea harului?, imi vine sa zic. Cand ti-a venit har, pentru vreo dreptate de-a ta? Primul har pe care-l primeste omul nici nu stie de ce, si nici nu stie sa-l poarte si-l pierde. Si harul v-a venit, parafrazez pe Pavel, prin auzul Cuvantului, si ca voi, s-a zis, Cuvantul, noi trebuie, apostolii, trebuie sa-l propovaduim, si credinta si auzul Cuvantului v-au adus la harul de a cunoaste acum pe Hristos pe care nu l-ati vazut. Vedeti, sunt cuvinte care, dintr-o data, parca va invie, parca dintr-o data te trezesti in alta lume, alta intelegere, o lumina, ca sa zic asa, aicea este ceva din prima inviere, e sufletul care incepe sa invie, cuvantul care acuma este perceput ca viu si nu doar informatie moarta, asta e energia Cuvantului, cuvantul viu si care te invie si inviat fiind de vreun cuvant oarecare sau, in fine, ce-a pus Dumnezeu in sufletul tau…

Dupa aia incep sa-ti devina vii si cuvintele Scripturii si sa te insufle…asta e sufletul care incepe sa invie, si cand, contrar acestora, citesti niste lucruri, minciuni de-astea, de-ale omului, care se balaceste in minciuni si te simti, asa improvarat, si parca-i o otrava ce vezi acolo. Nu stii daca-i adevarat sau nu, dar te simti asa, impovarat – energia mortala a cuvantului, minciuna. Minciuna si moartea sunt aceleasi lucruri, minciunea nefiind doar a zice un neadevar, iti zic ca ploua, dar e soare afara. Minciuna, in esenta ei, este ceva mult mai adanc, este tot ce nu este dumnezeiesc. Poti sa spui lucruri foarte bune, dar daca nu sunt in duhul lui Dumnezeu, sunt minciuna. Rezultatul lor este acea otrava, acea moarte a sufletului unde ti se tampeste sufletul, pici iar in deznadejde, pici iar in indoielnicie, in necredinta, frica, si toate lucrurile astea care sunt ale intunericului. Intre altele, astea sunt pentru cel care are duhul deosebirii, pe linia asta deosebeste – intre altele, prin efectul cuvantului pe care-l are in sufletul tau. Daca dintr-o data ti se invie sufletul si parca, in ciuda tuturor lucrurilor, simti ca e pace, ca Dumnezeu e bun, ca-i atotputernic, uite ca, asta este ceva din acea inviere. Invierea prin cuvant, si asta este lucrarea Bisericii, Cuvantul, cuvantul care, bineinteles, alta energie are daca este trait de persoana care-l da, nu cuvant teoretic, c-am citit de la pagina 60 pana la 120 si acum va repet ce scrie acolo, ci cuvant cat de cat trait, cuvant cercat, spune Parintele Sofronie lucruri minunate despre puterea cuvantului pe care o avea Sfantul Siluan, dar observ din aceiasi carte ca nu toti il percepeau la fel. Deci, suflete mai sensibile, mai vii, suflete mai moarte, mai insensibile, cadavrul e insensibil. Asta este prima inviere si cei care au parte de aceasta inviere nu se vor mai nedreptati de a doua moarte. A doua moarte, pana la urma, nu este moartea trupului, ci despartirea finala a sufletului de Dumnezeu, fereasca Dumnezeu de lucrul asta pe tot sufletul viu. Prin urmare, a doua moarte este ce va fi dupa Judecata lui Hristos, unde vedeti, dupa cuvantul lui Hristos, este o ultima incercare. Separa, ca si pastorul, oile de capre, si incepe cu ceea ce iubeste Dumnezeu. Se intoarce catre cei de-a dreapta si zice:”Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu!”. Pentru asta a lucrat Dumnezeu, ca sa spuna: “Veniti, mosteniti Imparatia gatita voua de la intemeierea lumii!”; adica pentru asta am intemeiat eu, Dumnezeu, lumea, ca ati facut asta, si asta, si asta. Si ii incearca. Si ei zic:”Doamne, cand Te-am vazut si am facut noi ceva bine?” Parafrazez: “Prin viata prin care m-am invatat in Biserica eu vad limpede ca sunt un pacatos, niciodata n-am facut ceva bine”. Si nu se indreptatesc. Cine-i indreptateste? Judecatorul. Zice:”Atunci cand ati facut unuia din cei mai mici, Mie mi-ati facut-o”. Si Judecatorul indreptateste pe pacatos pe care in judecata vietii asteia, acelasi Judecator ne-a invatat sa ne judecam ca pacatosi. El mi-a aratat mie pacatul meu.

Asta nu-i momentul sa deznadajduiesc, asta-i momentul sa incep nadejdea, inseamna ca Dumnezeu vorbeste cu mine, inseamna ca Dumnezeu lucreaza deja mantuire in mine, acum, aparent in negativ, dar de unde sa porneasca mantuirea lui Dumnezeu, decat dezvaluindu-mi realitatea mea? Care-i realitatea mea? Pacatul si nefiinta. Ce altceva sa-mi arate Dumnezeu, daca… si El este Dumnezeu adevarat si nu-mi vorbeste lingusiri sau minciuni. Dar asta imi arata nu ca sa deznadajduiesc, ci ca inceput al mantuirii mele.

Tanjind dupa viata, urand ale mortii, acuma pot sa zic:”Doamne, miluieste!”, si cuvantul miluieste incepe sa aiba viata, fiindca sufletul meu incepe sa aiba viata. Dureroasa, deocamdata, ca si nasterea. Nasterea doare. Acuma, in durerea mea, imi devin mama mie insumi si ma nasc intru dureri, dar ma nasc, si vine vremea cand femeia uita de durerea ei de bucuria ca om s-a nascut in lume, zice Hristos. Si si mai mult, cand noi ne nastem, fie si prin dureri, prin cuvantul lui Dumnezeu, intru Dumnezeu. Si, celor de-a stanga se intoarce Imparatul, si zice: “Departati-va de la mine, blestemati, in focul gatit diavolului si ingerilor lui, ca, asta si asta, si voi nu ati facut!” M-ati vazut gol si nu m-ati imbracat, flamand si nu m-ati saturat! Si ei zic, aparent ca si ceilalti: “Noi cand te-am vazut si n-am facut nimica, sau n-am facut ceva bun?” Da observati ca, desi cuvantul este aproape identic, El zice ca “M-ati vazut si n-ati facut, si ei zic cand, ca si ceilalti: cand te-am vazut si am facut ceva bine?” Astia, in realitate, trairea lor este total opusa, ei n-au constiinta pacatului: dar ce-i obraznicia asta, sa spui noua ca te-am vazut si nu ti-am facut vreun bine? Si El zice: “Uite, cand celui mai mic nu i-ati facut, mie nu mi-ati facut-o”. Cel mai mic, as vrea sa intelegeti in asta iarasi un chip al dragostei dumnezeiesti. Hristos insusi sufera din mahnirea cuiva pe care l-am mahnit. Hristos insusi se bucura si se mangaie din mangaierea cuiva pe care l-am mangaiat. El se implica total in viata noastra, in dragostea Lui. Si as vrea sa vedeti si diferenta intre cele doua, in cuvantul lui Hristos:”Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu”, “Departati-va de la mine, blestemati”. Nu ai Tatalui Meu. Tatal nu blesteama. Unde-i blestemul? Alegerea pe care o facem noi, cea rea, daca o facem, Doamne fereste, pana la capat, ca Iuda.” Acelora le zice “Mosteniti imparatia gatita voua de la intemeierea lumii”. Astora nu le zice “mosteniti”. Zice: “Departati-va in focul gatit diavolului si ingerilor lui.” La intemeierea lumii Dumnezeu n-a intemeiat un iad, n-a intemeiat un foc vesnic. Cine a gatit acel foc vesnic? Diavolul si ingerii lui, si noi, pacatuind. Pocainta este constientizarea asta si iesirea din acel foc si intoarcerea catre Dumnezeu si ale lui Dumnezeu si atunci, ceea ce ar trebui, pe drept, sa suferim, Dumnezeu insusi, prin lucrarea Lui, ne izbaveste de asta. Dar vedeti, observati ca nu este identica conversatia. Blestemul nu este dat de Dumnezeu, si focul gatit diavolului nu este de la intemeierea lumii, si nu este o mostenire, ci, scrantirea asta a fapturii, cand o ia nu pe linia lui Dumnezeu, ci dupa inchipuirea sa. Pana la urma, scranteala asta a fapturii, cand in loc sa zica “Doamne, faca-se voia Ta”, ne facem voia proprie. Moartea a doua este asta, este despartirea finala de Dumnezeu la judecata, ca adevarata moarte nu este despartirea intre suflet si trup, care iarasi zic, este chipul mortii, si a lasat Dumnezeu uraciunea mortii, groaza mortii, pentru ca noi sa constientizam ce este moartea, si urandu-o, sa ne departam de ea, si eventual, urandu-o cu ura dreapta, sa se trezeasca in noi dragostea de Dumnezeu, dragostea de Viata, si sa tanjim catre ea, si incepe ceea ce a numit dinamica pocaintei, care pocainta, zicea parintele Sofronie, dar cred si Maxim Marturisitorul, nu se termina cu viata asta.

In viata asta putem sa infaptuim o oarecare desavarsire, dar limitata. Zice ca, pocainta ca dobandirea deplina a identitatii cu Dumnezeu, nu se poate desavarsi decat dincolo, ca aicea suntem inca stramtorati de legile materiei si vremelniciei. Si iarasi chip avem in gestatie si nastere. Pruncul, cel mai bine iese daca sta in pantecele maicii noua luni, pana s-a copt bine, si este desavarsit, si desavarsit fiind, se poate naste si trai in mediul asta. Dar, ca prunc nu e desavarsit, ci se desavarseste aicea, crescand, maturizandu-se, devenind om in toata firea. Cred ca ceva asemanator este si cu pocainta inteleasa adevarat. Este o lucrare care se termina dincolo. Insa e o lucrare care incepe aici si duce la ce numeste Hristos desavarsirea, cata se poate in veacul acesta, ca acum, omul, ca sa zicem, insusindu-si, traind cuvantul lui Hristos, insusindu-l, ajungand la o constientizare si la o desavarsire a acestei constientizari, cat se poate in lumea asta si cat poate fiecare persoana, fiindca vedem din pilda talantilor, unora le da cinci talanti, el aduce zece, altuia doi talanti, el aduce patru, dar amandoua au primit un cuvant identic:”Bine, sluga buna si credincioasa, peste putine ai fost stapan, peste multe te voi pune”. Si nu se uita la faptul ca unul a avut cinci, si altul a avut doi, se uita la faptul ca amandoi au dublat darul pe care l-au primit. Deci, desavarsind omul gandul lui Dumnezeu in viata lui, pe de o parte, cat este cu putinta in vremelnicia asta, pe de alta parte cat este cu putinta persoanei lui, ca unul daca a primit doua, altul daca a primit cinci, si de la cel cu unu ar fi asteptat sa primeasca, macar acel unu cu dobanda. Deci desavarsind lucrul asta de-acuma omul, impacat cu Dumnezeu, prin dumnezeiasca lucrare, avem marturia asta de la toti sfintii, eu ma gandesc iar la Parintele Sofronie, prin care am invatat toate lucrurile astea, are constiinta ca moartea nu exista, ca omul nu poate muri. Ne-o spunea Parintele Sofronie, in cuvantarile lui, in fiecare saptamana, in ultimii patru ani ai vietii lui, in ultimii doi ani ajunsese asa ca de-abia mergea, carat de doi dintre noi, slab, garbov, dar o privire limpede, ca de copil mic, as zice, doar ca, cu coacerea aia, a sfinteniei, si el, iertati-mi cuvantul, hodorog fiind acuma, neputincios, vorbea cateodata ca un om beat, bolmojind cuvantul, si nu ajungea sa-l pronunte drept, de slab si de obosit ce era, cate nopti intregi nedormite din slabiciunea batranetilor, avea si cancer, asta la 95-96 de ani, si spunea:”Moartea nu exista! Omul nu poate muri, ca asa l-a facut Dumnezeu! Daca voi credeti ceeea ce spuneti in Crez, astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie, prin credinta, aceste cuvinte vor fi voua!” Si noi, sa ne dea Dumnezeu, sa zicem cu intelegere si cu adevarata credinta, “Astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie! “Amin!”

Intrebari si raspunsuri – Conferinta Parintele Rafael Noica

“Din ce moarte ne-a izbavit HRISTOS”

15 decembrie 2005, Alba Iulia

mp3

1. Citim in catehism ca omul se naste cu pacatul stramosesc care se sterge prin botez. Cum trebuie sa intelegem aceste lucruri in lumina celor pe care ni le-ati impartasit in aceasta seara?

Si eu traiesc cu problematica asta de mult si marturisesc ca nu pretind ca am rezolvat-o inca pâna la capat. Insa inteleg lucrul asta, din multele scripturi si din ce zice si cred ca in proorocul Iezechiel, zice Dumnezeu niste lucruri ca israelitii aveau zisa asta ca “parintii au mâncat agurida si noua ni se strepezesc dintii”. Zice nu. Fiecare pentru pacatul lui patimeste, nu pentru pacatul stramosului. Asa ca inteleg ca noi nu platim pentru pacatul stramosului insa avem o mostenire… Efectele pacatului, hai sa luam o linie trupeasca. Un betiv risca sa nasca copii, cum s-ar zice, deformati. Sau un anumit tip de pacat, si un anumit tip de patima poate sa se rasfranga asupra copilului. Cred ca si duhovniceste este ceva… Botezul, – stiti ca botez, din “baptisma” in greaca, inseamna afundare. Rau imi pare ca nu am tradus, ca strabunii nostri n-au tradus in romana si am luat nu stiu de unde botezul, ca nici macar din greaca nu cred ca l-am luat, ca de unde b, ca am zice v, daca il luam din greaca – vaptisma. In sfarsit, daca am fi vorbit de afundare, intre altele, n-am putea face cum se intampla in ratacirea asta care bantuie un pic Ardealul – afundare prin stropire sau prin turnare. Afundare este afundare. – Botezul este…ne botezam in moartea lui Hristos si de aia afundarea asta, ca in Marea Rosie, ca in iad, este un chip prin care incepe in noi, paradoxal prin moarte, lucrarea vietii. Lucrarea vietii cred ca taie in noi, zic cred ca, taie in noi acea energie pe care noi am mostenit-o prin parinti de la Adam, care lasa o urma, o slabiciune in firea noastra, prin care slabiciune in cele mai multe cazuri, in toate cazurile in afara de Maica Domnului, intr-o masura mai mica sau mai mare, omul insusi isi face singur propriile pacate. Ce e pacat? Iarasi, sa trecem mai presus de intelegerea morala. Nu e numai e o chestie constienta, si cand stii ca daca nu faci bine si e rau, dar tot tot il faci, tot ce este inclinare in om care inclinare nu o gasesti in Dumnezeu, asa as defini pacatul. Si atunci, iarasi picam in aceeasi balta si iarasi ca stramosul nostru Adam, din pricina unei mosteniri, slabiciuni, desi energia aia ne este taiata de botez, totusi picam in pacatele noastre. Si in sensul asta nu pentru pacatul stramosului nostru platim, ci pentru propriile noastre gustari din agurida ni se strepezesc dintii. Ca inainte sa constientizeze omul binele si raul, se trezeste deja facand raul. Exista insa in Scriptura, in Isaia proorocul, o proorocie ca inainte ca pruncul sa desluseasca binele de rau, va lepada raul ca sa aleaga binele. E proorocie in orice caz pentru Hristos, poate o putem aplica si Maicii Domnului. Ce este aceasta alegere, ce este aceasta lepadare a raului si alegerea binelui? Este ceva asa de tainic ca, pana la urma, singur Dumnezeu stie. Observam ca Sfantul Ioan Botezatorul, la numai sase luni dupa zamislirea lui in pantecele maicii, inca nenascut, in glasul de inchinare a Maicii Domnului, cum zice Scriptura, inchinaciunea Elisabetei, desluseste prezenta lui Hristos, lui Dumnezeu Facatorului lui, care era de-abia zamislit in pantecele Maicii Domnului. Si tresalta de bucurie, si din tresaltarea pruncului in pantecele maicii, maica se face proorocita, si spune Maicii Domnului lucruri pe care ea ca om nu le stia: “Fericita ceea ce a crezut fiindca se va face acel lucru pe care i l-a spus Domnul”. Sau ca zice “Ce este mie ca Maica Domnului meu vine catre mine?” De unde stia ea? Din tresaltarea pruncului. Cand incepe omul sa pacatuiasca? Pai, socotesc ca daca Ioan Botezatorul n-ar fi tresaltat, era deja un semn de pacat, de pacatosenie, de moarte a sufletului, nu stiu exact cum sa zic, dar deja manifestarea lumii pacatului. Alt prunc poate, in pacatosenia lui, n-ar fi saltat in pantece si, daca va uitati la alt aspect, de ce pruncul Ioan Botezatorul salta de bucurie cand in glasul Maicii Domnului desluseste prezenta Facatorului Lui. Si dracii se sperie si fug de Hristos. Facem o cruce sau zici numele lui Hristos, si dracii fug. E acelasi Hristos. Este iarasi taina alegerii. Lui Ioan Botezatorul, bine, el a fost unuia care i s-au dat cel putin cinci talanti, s-a nascut din rugaciunea si credinta unor parinti deosebit de sfinti. Mult i s-a dat, mult i s-a cerut, mult a facut Sfantul Ioan. Dar intre altele, inainte de nastere a facut din maica-sa o proorocita. Cand incepe pacatul cu omul, nu stiu. Acuma botezul sterge poate si pacatele din pantecele maicii, daca putem vorbi de asta, totusi, pana cand ne refacem alcatuirea noastra duhovniceasca, sufleteasca, trupeasca, pana atuncea riscam sa nu putem deslusi intre binele si rau, cum vroia Adam in Rai. Cu siguranta ca deslusirea binelui si raului era prima treapta la care era chemat Adam, dar ca acea deslusire avea sa se savarseasca prin ascultarea cuvantului lui Dumnezeu, si nu prin ascultarea celuilalt, ca mai tarziu, acuma, nedeslusind raul de bine, de multe ori ne lasam amagiti de lucruri care ni se par bune, si dupa aia, ceea ce credeam ca era miere ne trezim ca fusese agurida, si ni se strepezesc dintii, si de atuncea, prin pocainta, ne intoarcem inapoi la ale vietii.

2. Observam ca in zilele noastre nevointele pe care le faceau Parintii Bisericii si nevoitorii, in general, mult mai greu isi gasesc aplicabilitatea, unele dintre acestea fiind pentru multi oameni greu sau chiar imposibil de savarsit. Care este cea mai potrivita nevointa pentru generatia aceasta? Care este gandul pe care omul de astazi are urgenta nevoie de a-l purta in mintea sa?

Bine ati zis “care este gandul”. Trebuie sa intelegem nevointa, cu precadere, ca lucrarea mintii de a descoperi si de a-si insusi gandul lui Dumnezeu. Iar daca vorbim de nevointa ca fapte trupesti, matanii, post, privegheri si alte lucruri, trebuie sa intelegem ca asta nu-i altceva decat, sa zicem asa, suportul material al lucrarii mintii. Am in vedere, Parintele Sofronie cita, cred, pe Sfantul Simeon Noul Teolog care zicea”Da-i trupului nevointa pe masura lui, si tot restul da mintii”. Deci ce inseamna mintea? Trebuie sa ajungem la dreapta viziune, si cand zic dreapta viziune sau dreapta intelegere, cuvintele astea ar putea fi o buna traducere a cuvantului ortodox. Ortodoxia, desi “doxa” in greaca inseamna slava, vine de la cuvantul “dokeo”, care inseamna ca am opinia, gandesc, inteleg sau cuget, cred in felul asta, opinie mai curand, eu cred, sunt de opinie ca, deci daca avem dreapta intelegere, dreapta opinie, ajungem si la dreapta slavire a lui Dumnezeu. Cum slavim drept pe Dumnezeu? Iata ca, in Psalmi zice, “Au oare sange de tapi si sange de boi o sa ma proslaveasca?” sau in Epistola catre Evrei “aducem pururea lui Dumnezeu jertfa de lauda, adica rodul buzelor, care preaslavesc numele Lui”.

As zice ca izbucnirea unei recunostinte, unei laude asa cum a laudat pe Dumnezeu Zaharia, cand in ascultare a pus numele proorocului Ioan, Ioan, si nu Zaharia, si i s-a dezlegat gura si a inceput sa vorbeasca si a laudat pe Dumnezeu. Asta este jertfa bine primita de Dumnezeu, adica cand sufletul slaveste pe Dumnezeu, cand prin alegerile noastre infaptuite dobandim har si izbucneste inima noastra intr-un cantec de lauda, astea sunt jerfele drept slavitoare, ortodoxe. Nu se bucura Dumnezeu de sange de tap si sange de oi, si as zice ca, transpunand in vremea noastra, nu se bucura Dumnezeu ca ne chinuim. Intelegem de multe ori si gresit nevointa, si facem tot felul de lucruri care nu ne dobandesc; daca n-ai dobandit pace, daca n-ai dobandit o bucurie, o linistire, o impaciuire cu Dumnezeu sau si mai mult, ti-a fost inutila nevointa. Deci lucrarea nevointei este lucrarea in primul rand a dreptei intelegeri. Daca Adam drept ar fi inteles cuvantul lui Dumnezeu, nu ca o interdictie, nu ca frica lui Dumnezeu ca n-o sa ajunga Adam ca noi, ca Dumnezeu, ci ca porunca mantuitoare, ca un prim pas in calea vietii. Dreapta intelegere – Adam ar fi ascultat de glasul lui Dumnezeu si nu de glasul strainului, intr-un fel ar fi raspuns sarpelui: “Dumnezeu n-a zis asa, tu cine esti?” sau poate nu ar fi zis nimic
si ar fi continuat dupa glasul celui iubit. Al doilea lucru este ca, intelegand nevointa gresit, bineinteles ca fiind si nelucratoare, este si peste masura noastra. Deci trebuie sa intelegem: nevointa trupului este ceea ce trebuie sa sustina efortul mintii si se vede ca mintea, rugaciunea, apropierea de Dumnezeu, sa zicem, intr-o burta verde si imbuibata, nu prea merge. Si atuncea, mancam ceva mai putin. Daca mancam ceva mai putin pentru rugaciune, asta deja se numeste post. Propriu-zis nu este post. Postul este ce a facut Hristos, ce a facut Ilie, ce a facut Moise, ca n-au mancat. 40 de zile, poftim, n-au mancat nimic, asta-i post. Iar postul pe care ni-l da Biserica, o stiu si de la niste doctori, e genial. Este un regim genial. Ce inseamna un regim? Uite, hai sa luam pilda de la tinerelele care vor sa-si pastreze silueta. Cata nevointa fac ele….si studiaza si mancarea, si astea. De ce? Ele au o viziune, un obiectiv, si postesc pentru acel obiectiv. Vor sa-si pastreze silueta. Si Biserica ne-a dat o dieta, daca o tinem inteligent, geniala. Spunea o doctorita frantuzoaica, ea insasi ortodoxa: mai ales postul din primavara, postul de Pasti, e genial daca numai din vedere medical, zice, atuncea cand se schimba metabolismul trupului de la iarna la vara, sa nu incarci ficatul cu grasimi, si asta este exact ce trebuie. Insa Dumnezeu nu ne invata sa gandim medical ci sus sa avem inimile, sus sa avem si mintile, la gandul lui Dumnezeu. Postul, prin care ne intretine silueta trupeasca, dar nu pentru motive lumesti, sub influenta modei si astea, multe fetite isi fac posturile lor si nevointele cateodata crunte, si chiar daunatoare uneori, fereasca de Domnul, dar pentru ca rugaciunea sa-si afle loc, pentru ca sufletul, Duhul in noi sa fie ceva mai usor si sa se poata inalta. Stiti ca dupa o masa imbuibatoare nu mai ai chef de nimic, dar nici macar sa mai mananci, iti vine sa juri ca de-acuma toata viata ta n-o sa mai mananci niciodata. Dupa doua ceasuri incepe…Asa trebuie inteleasa si toata nevointa. Nevointa, si Parintele Sofronie spunea, asceza, ascetii nu nascoceau tot felul de chinuri cu care sa-si chinuiasca trupul, fiindca, chipurile, asta-i placut lui Dumnezeu. Nevointa incepe, apropo de cuvantul Sfantului Simeon, “Da trupului pe masura lui”. Regimul sau dieta pe care ne-o ofera posturile bisericesti sunt o nevointa la indemana si in puterea a tot omul, daca-i cat de cat sanatos, deja si asta se usureaza, daca e slab, daca-i bolnav, daca unul are munca deosebit de grea, calatorii, pentru tot felul de chestii se dezleaga si postul asta, regimul asta, dieta asta. Vorba este ca “sambata-i pentru om, nu omul pentru sambata”. Nevointa este pentru om si mantuirea lui, nu omul este facut pentru nevointa. Si ce, mântuirea e? Daca intelegem nevointa asa, pornim la drum cu prescriptiile bisericii care sunt pentru orice trup sanatos, nu numai posibil, foarte binefacator, mai ales daca tin duhul Bisericii. Iti tine si silueta, iti tine si silueta launtrica, si o mai mare usurare pentru cele ale Duhului, rugaciunea, intelegerea, o intelegere… trupul nefiind prea imbuibat si asa, mintea e mai libera sa gandeasca, sa cugete mai adanc si mai deplin, mai vioaie si asa cu toate cele trupesti.

Un al treilea lucru care trebuie sa-l tinem in vedere, apropo de “da trupului pe masura lui”. Alta este masura stramosilor si alta a noastra. Ne-am hodorogit. Da, dar Sfantul Antonie n-a baut bauturi cu E-uri in ele si manca tot felul de, stiu eu, MacDonalds-uri si alte chestii, in cel mai bun caz nu prea hranitoare, in cel mai rau caz otravitoare, intr-o masura sau alta, si cu elemente identic naturale.

Bineinteles ca acesti stramosi ai nostri pana la stralucita noastra modernitate erau oameni mai solizi decat noi si trebuie sa avem lucrul asta in vedere. Mai e inca un lucru. Incepand cu ceva pe masura noastra, daca rugaciunea noastra prinde aripi, asa cum a prins aripi in cei pe care-i admiram ca au facut nevointe: unul care a trait 20 de ani intr-o chilie si nici n-a observat ca era un pat acolo. A dormit in picioare acei 20 de ani. Cum e cu putinta? Da. Si parintele Sofronie a cunoscut in viata, la Muntele Athos, in manastirea Sfantul Pantelimon, un rus care 15 ani nu s-a culcat pe pat. A dormit rezemat de perete. Poftim, in zilele noastre. Nu e cu putinta, dar ce se intampla? Pocainta ia asa un avant, incat cerintele se schimba. Nevoitorii n-au nascocit chinuri, ca sa placa mai mult lui Dumnezeu. Nu asta place lui Dumnezeu, nici sange de tap, nici de boi, dar nici de om. Sangele Lui ni l-a dat noua ca sa ne mantuim. Dar cand rugaciunea ia un anume avant, atuncea cerintele duhului, Duhul are nevoie de altceva, si acest altceva incepe sa fie ceea ce numesc troparele noastre nevointe mai presus de fire. In astea sa nu ne angajam decat cand firea rugaciunii si a duhului incep sa se manifeste ca o cerinta. Ca sunt mai presus de fire, si sa nu incercam sa imitam exterior cele 1000 de zile ale Sfantului Serafim ingenuncheat pe piatra zicand: “Doamne, milostiv fi mie, pacatosul”. Asta a fost pentru el, nevoia lui, dar Siluan nu s-a rugat in felul asta, si nici Antonie cel Mare. Asa ca, aceste patru lucruri, dreapta intelegere care incepe cu gandul, cu intelegerea noastra, aia trebuie s-o cultivam. Al doilea, trupul cu masura lui, al treilea, alta este masura trupeasca obisnuita si alta masura care incepe sa fie daca rugaciunea ia mai mult avant, si mai era a patra pe care am uitat-o. O s-o retina electronica.

3. Ce pot face eu, care este partea mea, ca sa trec de la nesimtire duhovniceasca, la simtire?

Asta sa i-o spui in primul rand lui Dumnezeu. Rugaciunea, pe de o parte, o putem socoti rugaciunea ca lucrare, rugaciune ca lucrare a devenirii noastre duhovnicesti intru fiinta. Este faurirea cea mai grea a omului. Mult mai usor zidesti o civilizatie intreaga decat propriul tau suflet. Insa rugaciunea are avantajul sa fie si lucrul cel mai usor. De ce? Ca, sa zicem, sa vorbesti cu duhovnicul tau, ai nevoie de un sfat, trebuie sa-l afli, ori trebuie sa te duci acolo, ori macar sa-i dai un telefon, ori ceva. Ca sa vorbesti cu Dumnezeu, deja ai vorbit. Dumnezeu deja a auzit ca ai nevoie de El. Unde-i Dumnezeu? Cat de departe? Cat de departe este cel pe care in rugaciunea noastra am zis ca pretutindenea esti si toate plinesti. Of, Doamne, moartea noastra ca nu te vedem aici. Inaltul Antonie de Suroj care a fost mitropolit la Londra, arhiepiscop la Londra al Bisericii Ruse, scrie intr-un articol ca noi ne inchipuim nefiinta, vazand pe Dumnezeu stand pe un tron si inconjurat de nefiinta in jurul lui. Zice: Nu-i asa. Tot ce poate fi, este Dumnezeu, este plin. Plin este cerul si pamantul de slava Ta, cantam in Liturghie. Slava, adica El insusi! Si unde e acuma Dumnezeu de nu-L simtim? Pretutindenea, dar noi suntem morti. Dar, hai sa profitam de pretutindenea, vede si aude si nadajduiesc ca El imi calauzeste cuvantul pentru mantuire si a voastra, dar si a mea. Si sa profitam ca n-avem nevoie nici macar sa intindem mana dupa un telefon si sa tastam niste butoane, si sa zicem: “Doamne!”. Si de-aia am zis. Incepe prin a spune cuvantul asta lui Dumnezeu si eu doar o sa spun atata: “Rog pe Dumnezeu sa-ti raspunda”, si cred ca asta-i cel mai bun inceput.

4. Poate fi lupta partiarhului Iacob cu Dumnezeu un chip al nevointei noastre?

Da, si chiar este un chip. Poate nu dintr-un prim inceput, desi, cine stie, fiecare incepe in felul lui. Iacob, daca n-am inteles deplin povestea asta, intrevad un lucru. El se lupta cu ingerul si ii zice:”Nu te las pana nu ma vei binecuvanta”. Este lupta sufletului pentru a dobandi binecuvantarea lui Dumnezeu. Si lupta asta, si ea ia forma de judecata. Parintele Sofronie zicea ca judecata de care vorbea Hristos, ca omul nu va mai trece prin judecata, ci va trece de la moarte la viata, zicea, fiindca toata viata omului care se nevoieste din credinta pentru mantuire, toata viata noastra noi ne supunem judecatii lui Dumnezeu, dar si suntem chemati sa judecam pe Dumnezeu. Si judecata este, Sfantul Siluan zice ca la Judecata de Apoi, intrebarea care a pus-o Hristos lui Petru va fi intrebarea catre noi: “Ma iubesti, Simone, fiul lui Iona?” Si pe tot sufletul care va putea zice:”Da, Doamne, Te iubesc”, va fi cu Dumnezeu in Rai. Dar cand Hristos zice lui Petru, “Ma iubesti?”, nu numai ii da sansa sa repare cele trei lepadari de care se facuse vinovat Petru, dar si El se supune judecatii lui Petru. Ca daca Petru zice:”Te iubesc”, judecata este pozitiva. Petru putea sa spuna “Nu te mai iubesc”. Cine stie de ce putem acuza pe Dumnezeu, si intr-adevar, omul, in general, acuza pe Dumnezeu, ca daca Tu n-ai fi facut, lumea n-ar fi atata suferinta in lume. Iar Hristos a primit aceasta acuzare si si-a luat asupra Lui suferinta si a suferit pana la sange si pana la moarte, si si-a ispasit, ca sa zicem asa, canonul, daca era cazul sa-si ispaseasca El un canon, pe al nostru l-a ispasit, in dragostea Lui. Dar toata viata omului, viata pocaintei, si vin momente in viata noastra unde omul, ori ne suparam pe Dumnezeu, ori sub o forma sau alta suntem chemati totusi la o judecata, e un fel de a ne spune, in diferite cuvinte, sub diferite forme, Dumnezeu ne spune: “Frate, sora, ma iubesti?” Tie ti-o spune. Daca depistati asa un moment in durerile voastre si daca va puteti nevoi atuncea sa spuneti, totusi, “Te iubesc”, macar asa, in sila, daca nu poti altfel, o sa vedeti deja rezultatul, chiar de atunci. Asa ca, si asta e lupta, si vedem in nevoitori mai avansati, mai imbunatatiti, mai sfinti, si Parintele Sofronie a avut lupte cu Dumnezeu. Gandindu-se la toata suferinta lumii asteia, in al doilea razboi mondial, cum sunt supusi atatia oameni nevinovati de catre silniciile acelor brutali ai lumii asteia, care cu o nemila de neinchipuit, draceasca, fac orisice cu omul, stiti de chinurile ce au suferit ai nostri in inchisori, Jilava, Pitesti si altele – si Parintele Sofronie la un moment dat se gandea, ingrozit de ce se intampla si cum de Dumnezeu lasa asta, izbucneste, descrie in cartea lui despre rugaciune, tradusa de parintele Teoctist, izbucneste si zice:”Da’ tu unde esti?”. Adica cum poti sa privesti asupra acestei privelisti, sa fii atotputernic si sa nu faci nimic? Si vine raspuns bland in inima: “Oare tu te-ai rastignit pentru ei?”. In contextul vietii Parintelui Sofronie, el a inteles mult mai mult decat inteleg eu, si banuiesc, majoritatea dintre voi. A inteles ca rastignirea este, pe de o parte, si ispasirea tuturor pacatelor, si mantuirea tuturor celor pe nedrept napastuiti. Si intr-adevar, in cartea intaia a Sfantului Siluan,Viata si invataturile, povesteste de un monah, tot asa, nevoitor, rugator pentru intreaga lume, care suferea, si nu stiu daca aievea sau intr-un vis, dar a venit asa un nor de sange deasupra capului lui si a stiut ca asta-i tot sangele nevinovat care s-a varsat de-a lungul istoriei. Si vine un raspuns. Zice: “Nici un strop din acest sange nu va pieri”. Asa ca, judecata intre Dumnezeu si om poate sa ia cateodata forme chiar dramatice, si Dumnezeu se supune judecatii, si iarasi, departe de a se suferi, da raspunsuri omului, raspunsuri mantuitoare. Nu putem artificial sa ne certam cu Dumnezeu, dar vin momente si izbucniri uneori care pot fi… nu este nici o cearta cu Dumnezeu care nu-i fara primejdie, insa unele din aceste certuri pot fi cu adevarat un moment maret, unde ii dam noi sansa lui Dumnezeu sa raspunda pentru El insusi, spre mantuirea noastra si a semenilor.

5. Cum sa ne raportam la lupta pana la sange cu pacatul despre care vorbeste Sfantul Apostol Pavel? Si care este echilibrul intre acest lucru si recunoasterea limitelor?

Cred ca, asa cum un prunc nou-nascut nu-l poti face sa alerge un maraton, dar te bucuri cand a facut trei pasi si cade in fund, el plange,saracul, pentru el e o tragedie, dar pentru tine, ca parinte, tu stii ca si tu ai trecut prin aia, si noi toti trecem, si mai trec trei-patru zile si tu o sa trebuiasca sa tot fugi dupa el. Asa si cu nevointa. Da, trebuie sa ne recunoastem limitele noastre. Pentru a recunoaste limitele noastre trebuie sa avem deja o oarecare viziune, si bine intemeiata, cand nu mai avem si cata vreme nu avem, ne tinem de duhovnic si prin duhovnic, prin toata lucrarea Bisericii, prin citirea Scripturilor si a scrierilor Sfintilor Parinti, trebuie sa cautam, intre altele, sa ajungem sa deslusim unde suntem, iar cand incepem sa deslusim unde suntem, tine-ti sapca bine si nu deznadajdui in momentul ala. Ca atunci cand Dumnezeu incepe sa lase ca ochiul mintii noastre sa vada uraciunea care suntem noi, nu numai ca nu trebuie sa deznadajduim, ar fi momentul deja de a triumfa, doar ca numai de triumf nu ne arde atuncea. Numai ca va spun, sa stiti cum sa faceti rabdare, fiindca sunt momente, momentele dureroase ale noastre de multe ori sunt momente unde, poate de cele mai multe ori sunt momente unde poate incepe o noua linie a mantuirii noastre. Iar lupta pana la sange, cred ca intr-o oarecare masura este de la inceput, in sensul ca daca pentru pruncul nou-nascut caderea in fund dupa trei pasi este o tragedie, si plange, si mai tarziu trebuie mult mai mult ca sa-l aduca sa planga, si poate nu mai plange niciodata plansul asta, al slabiciunii, fiindca a devenit acum barbat, chiar daca este femeie, barbat duhovniceste. Asa si cu cele duhovnicesti. Cand suntem slabi, poate ca un mic efort ni se considera ca o lupta pana la sange. Mai tarziu deja, un efort mai mare… Insa literal, a rezista pacatului pana la sange…Revin. La inceput incepem cu o legatura cu duhovnicul, sa incercam sa ne dibuim masura a noastra si sa o descoperim si sa o tinem, dar cu timpul incepem noi sa dobandim o viziune prin care noi ne vedem mai limpede ce putem si cat putem, ce e de folos, s.a.m.d., iar lupta, cred ca culminarea notiunii asteia de lupta pana la sange, crucea, este puterea dragostei pe care o vom fi dobandit. Uite ca Sfantul Siluan, cand Parintele Sofronie spune:”Parintele Siluan, dar e greu sa te rogi pentru oameni, pentru lume.” Si Siluan ii zice: “Bineinteles ca e greu. A te ruga pentru lume inseamna a-ti varsa sangele pentru lume”. Nu-l versi fizic, numai ca dragostea, asa cum in cearta parintelui Sofronie cu Dumnezeu, dragostea lui pentru om l-a adus aproape in vrajba cu Dumnezeu, ceea ce e primejdie, ca dracul ne poate lua in primire in momente dintre alea. Pe Parintele Sofronie n-a putut sa-l ia in primire, adic sa se puna impotriva lui Dumnezeu.. Parintele Sofronie il iubea tot pe Dumnezeu intotdeauna, si nu se putea pune impotriva Lui, dar se certa ca cu un prieten. Deci, in rugaciunea lui pentru lume, in dragostea lui pentru semenii lui care trebuiau sa sufere atatea, striga si catre Dumnezeu, strigat de deznadejde in numele lor. Si asta este rodul varsarii sangelui in rugaciune si rodul dragostei pentru lume. Acuma varsarea sangelui, si medical vorbind, stim ca orice efort fizic, costa nu stiu cate globule, in sfarsit, stiti voi, doctorilor, explicati voi mai bine decat mine…dar costa sange, orice efort, si sa ridici mana, te costa sange si sangele asta face, se innoieste si ne intretine viata. Dar cand el se innoieste inseamna ca se si consuma. Iar efortul rugaciunii poate deveni asa de mare, ca intr-adevar, istoveste pe oameni. Nu mai stiu cine, era un nevoitor care, desi nu se nevoia deosebit de mult cu mancarea, era totusi slab. Si intreba cineva: “Cum e asta ca, desi nu te vad nevoindu-te deosebit cu mancarea, cu postul, dar esti asa slab?” Si el zice: “Batul cu care invarti carbunii in foc, si el se arde”. El vroia sa spuna ca in rugaciunea lui, in apropierea lui de Dumnezeu si el se mistuia de focul iubirii dumnezeiesti. Si asta cred ca si medical inseamna consumarea sangelui.

6. Brusc si pe neasteptate, Dumnezeu mi-a luat de langa mine singura persoana pe care o aveam alaturi, ratiunea mea de a fi. Prin aceasta cumplita incercare, tot universul meu de valori a fost clatinat, iar credinta mea zdruncinata. Cum sa inteleg aceasta drama prin care trec, cum sa accept si mai ales ce sa fac ca sa-mi recapat echilibrul?

Sunt studenta si vin la biserica de mica, dar de cativa ani si acum foarte pregnant am stari de deznadejde atat de mari incat simt in piept o apasare ca si cum cineva m-ar apasa pe piept cu piciorul. De ce atata suferinta in viata de zi cu zi? Vad lucrurile foarte pesimist, cateodata nu ramane decat credinta, nu mai am de altceva de ce sa ma leg, imi zic sa am rabdare, dar nici asta nu mai este. Ce sa fac? Astept sa se intample ceva si nu se intampla. As vrea sa stiu care este voia lui Dumnezeu. Nu stiu in ce directie ma indrept.Tin si am tinut poruncile dar vad ca nu am ajuns foarte departe, ci in iadul deznadejdii. E groaznic.

Te cred. Prima reactie este ca Domnul sa va auda durerea ca pe un strigat. Cate scrisori ca astea n-am primit de la oameni si, credeti-ma ca unul din motivele pentru care traiesc in retragere si nu ies mai mult sa va ajut este ca nu pot sa va ajut. O zic spre rusinea mea, dar daca as face de capul meu, din initiativa mea, as risca boacane. Daca Dumnezeu nu cheama pe om, incredintezi pe acele suflete lui Dumnezeu, iar eu doar adaug rugaciunea. In general, sa stiti ca incercarile, cu cat sunt mai cumplite, cu atat mai mult ascund o comoara pe care, deocamdata, n-o stiti. Comoara unei apropieri de Dumnezeu. Este deja o judecata, in care daca noi traim acea criza drept, mai curand sau mai tarziu vom putea izbucni intr-un cant de lauda. Domnul sa va aduca la asta, pe amandoi si pe toti ceilalti de care stiu si de care nu stiu. Intre altele, sa stiti lucrul asta: cu cat mai dureroasa este criza prin care treci, nu vorbesc acuma de pacat si despre lucrurile astea, ca oamenii in general zic: “probabil ca vede Dumnezeu pacat in mine si…”. Nu iau linia asta. E o linie care de multe ori este negativista si daca negativista, nu e glasul lui Dumnezeu, e glasul iadului. Iadul si el ne osandeste. Sa avem urechi surde pentru iad si pentru draci, noi ne primim indreptatirea si osandirea, adica ar trebui sa zic osandirea si indreptatirea numai de la Dumnezeu, iar glasul lui Dumnezeu, ori este mangaietor, ori bucurator, ori cel putin, undeva tainic, mangaietor. Sa stiti ca, cu cat este mai cumplita suferinta, deci uitand linia pacatului, deocamdata, sa stiti ca, cu atat mai mult, tradeaza, ca sa zic asa, sau vadeste increderea pe care Dumnezeu o are in tine. Si iti ofer gandul asta ca prim sprijin, ca prim ajutor duhovnicesc. Mai mult nu stiu ce sa zic, decat asta: cand vad si aud lucruri dintre astea nu pot decat sa ma inchin inaintea acelor care sufera lucruri dintr-astea. Insa sa stiti si sa nu uitati. Cu cat mai mare chinul si durerea, cu atat mai mare puteti socoti ca este increderea pe care Dumnezeu o arata in tine, acum. Va zic asta ca sa va dea Dumnezeu barbatia, curajul de a trece prin incercarile astea, iar ce va iesi dintr-asta, ce prunc se va naste duhovniceste, in tine, din samanta asta, Dumnezeu sa-ti arate si sa-ti fie bucuria mai deplina decat a fost pana acum. Cred ca fiecare criza, fie din interior sau exterior, prin pierderea unui suflet iubit sau asa ceva, fie printr-o judecata launtrica in care ajungi intr-o deznadejde, chiar sinucigasa, cred ca fiecare din crizele astea sunt nu altceva decat un prag, pe care cu ajutorul Domnului trebuie sa-l trecem. Asa cum Adam trebuia sa-si treaca un prag, el a ratat atuncea, dar sunt multi dupa Adam, care desi impovarati de pacat, au trecut mult mai slavit pragurile astea. Dumnezeu sa va dea putere, Dumnezeu sa va dea mangaiere si lumina! Daca nu puteti altceva deocamdata, faceti ca marinarul in furtuna. Tine-ti-va de ceva si doar nadajduiti in Dumnezeu si Dumnezeu sa va arate si lumina mantuirii.

7. Cum pot afla rolul meu in viata? De cativa ani ma macina aceasta intrebare. Cum pot scapa de ea?

In primul rand, cred ca trebuie sa parasim dorul asta de a scapa “de”. Paradoxal, insusindu-ne, asumandu-ne anumite greutati scapam de ele. Findca fiecare criza este o nevoie care trebuie sa se implineasca. Iata ca medicina homeopatica intelege mai bine cele ale bolii. Nu este cazul sa te scapi de un simptom, durere, temperatura, de lesin sau mai stiu eu ce, e vorba ca prin acel simptom boala in trup manifesta felul prin care trebuie sa se vindece. Iar leacul pe care il gaseste homeopatul, printr-o asemanare cu simptomele, declanseaza, imi vine sa zic, o reactie in trup care face ca simptomul sa devina lucrator; lucrator facandu-se, se savarseste acea vindecare sau doza de vindecare pentru care simptomul dispare. Si dispare mai repede decat poate cu, daca ai bine citit, bine gasit leacul, mai repede si mai usor decat cu alte medicamente puternice, dar mai ales intr-un mod mai adevarat, fiindca simptomul, organismul si-a facut treaba prin acel medicament care i-a dat putinta sa se vindece. Asa si in cele duhovnicesti. Trebuie Domnul sa-ti dea. Cere lui Dumnezeu, de fiecare data cand iti vine gandul, care mi-e rolul in viata? Striga catre Dumnezeu, cere-i lui Dumnezeu, spune-i in orice fel de cuvinte, cat de simple, profita ca Dumnezeu e pretutindenea, ca sala e plina de Dumnezeu, ca lumea e plina de Dumnezeu, cerul si pamantul, si zi-i Domnului, si nu ramai ca unul… Dumnezeu asteapta, zice Hristos in Apocalipsa: “Iata, stau la usa si bat”, si poate ca criza prin care treci, ca nu stii cine esti si ce vrea Dumnezeu cu tine, poate ca este pur si simplu efectul faptului ca Hristos bate la usa ta. Raspunde, cheama-L inauntru. Pana cand vei gasi o intrebare la care Dumnezeu va putea raspunde real, sau o experienta a vietii, sau vei citi ceva, undeva, sau cine stie ce va face Dumnezeu, si sa dea Dumnezeu sa faca si sa faca curand si sa-ti pice fisa si sa te bucuri.

8. Parinte Rafail, ne vorbeati despre dragoste de Domnul si aproapele. Ce sa facem, pentru ca desi stim ce avem de implinit, putere nu avem in noi. Ce putem face sa se salasluiasca in noi dragostea, sa piara impietrirea? Cu ce sa incepem?

Zici ca, desi stiind, nu facem. Poate o sa te imbucur cu observatia ca nici nu stii ce trebuie sa faci. Daca ai intelege cuvantul asta chiar te-ar mangaia intr-o masura. Ca, daca nu stiu ce sa fac, apoi poate de-aia nu fac, nu ca-s chiar asa de rau. De ce zic ca nu-s chiar asa de rau? Ca, iata, la inmormantare, zicem prin gura cantaretului, “chipul slavei Tale negraite sunt.” Si Parintele Sofronie spunea un lucru uimitor, dar care acuma-l inteleg mai bine: “Nici un om nu vrea sa pacatuiasca”. Cum? M-a mangaiat dar, eu credeam ca noi toti vrem sa pacatuim, dar ii interzis. Poftim, mentalitate. Am inteles ca omul nu vrea sa pacatuiasca, omul vrea sa traiasca. Si noi intelegem cele ale pacatului, ademenirile pacatului, ca o intrare in viata. Dar, ne ademenim, si ne trezim cu buzele umflate. Deci, primul lucru care trebuie facut este sa intelegi ca nici macar nu stiu ce trebuie sa fac. Adica a sti teoretic este un fel sofisticat de a nu sti. Cand stim, daca am sti la un nivel mai deplin, daca am cunoaste pe Dumnezeu, n-am putea sa nu tanjim catre Dumnezeu. Daca cei care s-au nevoit peste masura firii, au facut-o, este pentru ca au fost, intrebuintez aceleasi cuvinte ca in ispita, au fost asa de puternic ademeniti de frumusetea, de dulceata, de bunatatea acestei vieti, a fi in Dumnezeu, cu Dumnezeu, ca pacatul isi pierdea puterea de a ademeni. Asa ca, nevoieste-te, primul lucru, nevoieste-te sa intelegi, cere Domnului, cand zic nevoieste-te, cere Domnului sa intelegi ce este acel lucru care trebuie sa-l faci fiindca trebuie sa-l intelegi in alt duh decat in duhul asta in care, da, stiu ce ar trebui, dar nu pot. Energia pe care ti-o da o intelegere mai duhovniceasca deja sa te faca sa poti mai mult. Iar, inca un lucru pentru ceea ce ar trebui sa facem. Vorbeam de poruncile lui Dumnezeu. Porunca lui Dumnezeu. Va spuneam mai devreme ca incepeam sa inteleg ce inseamna cuvantul porunca din partea unui Dumnezeu asa de iubitor. Si am inteles cu timpul ca noi, oamenii, noi omul, as zice, numim porunca cuvantul lui Dumnezeu in sensul ca, cuvant fiind de la Dumnezeu, descoperire de la Dumnezeu, este de ultima autoritate. O fi bland cuvantul, o fi incepand cu cuvantul “Fericiti cei care..”, dar asta nu inseamna ca este un cuvant relativ, ca-l putem pune in paralel, cu stiu eu, cu Buddha, cu Confucius, cu Socrate sau mai stiu eu cine, orice intelept al lumii. Este ultima autoritate si in sensul asta, porunca. Insa, si este al doilea lucru pe care vreau sa-l zic de porunca, ca raspuns, indirect poate, la intrebarea asta. Dumnezeu, pe de o parte cand da o porunca, zicea Parintele Sofronie ca, inseamna ca lucrul poruncit nu traieste in mine, ca altfel nu mi-ar da porunca. Daca am iubi pe Dumnezeu nu ne-ar da porunca sa iubesti pe Dumnezeu. Am face-o. Dumnezeu nu ne da porunca, daca ti-e foame, sa mananci. O si facem. Deci, arata ca nu este in noi lucrul ala poruncit. Insa, poruncind un lucru, Dumnezeu nu asteapta sa-l facem. De ce? Fiindca toata porunca dumnezeiasca, fiind pe de o parte descoperirea, spovedania lui Dumnezeu a ce este El. El, care este Dumnezeu nemarginit, n-asteapta de la noi, trupul, sa putem face lucrul ala. Dar este lumina de descoperire. Ce descopera? Spunandu-ne, sa zicem, “Iubeste pe Dumnezeu, iubeste pe aproapele”, da, ai dreptate, frate sau sora, acuma stim ce sa facem, dar nu putem. Asculta! Asta este revelatie. Te-a luminat Dumnezeu ca n-ai si ca nu poti. E inceputul. De-acuma ce asteapta Dumnezeu? Zice Parintele Sofronie, tot in cartea aia despre rugaciune, zice catre Dumnezeu: “Poruncile Tale, cuvintele Tale le iubesc, sufletul meu tanjeste catre ele, daca vezi ca eu sunt trup si sange, nu ajung, nu pot sa le traiesc, vino Tu si Tu salasluieste in mine, si Tu sa lucrezi in mine toate cele bineplacute Tie”. Iata un chip de rugaciune, spuneti cuvintele astea sau spuneti-le in cuvintele voastre, dar aceleasi lucruri. Dumnezeu, poruncind, nu este ca ofiterul in armata, ca pazea daca nu faci! Dumnezeu nici n-asteapta sa faci, asteapta intai sa vezi, asteapta intai ca omul sa descopere ce nu este, ce nu este in El, si incotro sa tanjeasca, si asteapta ca raspuns de la om: “Doamne, tu miluieste, eu sunt tarana, eu sunt neputinta, eu sunt nefiinta, arata-mi Tu cum sa fac sau vino Tu si lucreaza in mine.” Pana unde? Sfantul Pavel zice, “viez, si nu eu, dar Hristos in mine”. Ce inseamna ca nu eu, si Hristos in mine? De ce cand un demonizat, face tot felul de nazdravanii, zicem ca este posedat, si de ce cand un sfant, traieste nu el, ci Hristos in el, nu zicem ca este posedat? Diferenta intre drac si Dumnezeu este ca dracul acapareaza ca sa-si faca ale lui prin om si sa distruga pe acel suflet si pe ceilalti, si posedeaza, si tine cu sila, si nu da drumul. Dumnezeu Facatorul, care iubeste, patrunde in om numai fiindca omul striga si cheama pe Dumnezeu, si-l doreste, numai fiindca omul iubeste pe Dumnezeu si-l pofteste, si nu poate, si cand el a constientizat destul din neputinta lui, Dumnezeu vine si lucreaza in asa fel, incat, cand harul este cu omul, toate-i devin usoare. Acelasi om, dintr-odata, poate sa se roage, ii place sa se roage, alearga catre biserica cu prima ocazie, se mahneste cand lucreaza pacatul in el, se bucura cand implineste ceva bine, si nu stie poate ca la inceput, este ce numea Parinte Sofronie, dupa Evanghelia Sfantului Luca, “mamona nedreapta”. Adica este bogatie dumnezeiasca pe care pe nedrept o primeste, dovada este ca va veni ziua, daca este inceputul nevointei lui, cand o va pierde, si atuncea iarasi devine grea rugaciunea, iarasi este greu sa faci cele placute lui Dumnezeu, s.a.m.d. Insa, Dumnezeu, cand lucreaza in noi, daca-L iubim si dorim, putem sa zicem: “Asta sunt! Asta-i ce vreau sa fiu!” Dumnezeu Facatorul, locuind in om, locuieste asa incat, nesilind voirea omului, ci raspunzand la rugaciunea lui, il face sa fie ceea ce doreste sa fie si nu poate, asa cum zici foarte bine in intrebare. Asa ca diferenta intre a fi posedat si a vietui de-acum nu eu, ci Hristos in mine, este un cuvant al smereniei. Bineinteles ca de-acuma eu viez, si Parintele Sofronie are indrazneala sa spuna: ” De-acum, prin harul Tau, Eu sunt”. Adica, omul isi poate insusi cuvantul si numele lui Dumnezeu: Eu sunt. Nu prin firea mea, nu prin nevointa mea; prin lucrarea Ta, prin harul Tau. Si atunci ce inseamna “Eu sunt”? Inseamna ca nu mai sunt cel al slabiciunii si pacatoseniei mele, care ma amarau zi si noapte, care mai traiesc in mine, ci insusi Dumnezeu traieste in mine, nu mai viaza vointa mea pacatoasa. Insa daca Sfantul Pavel, daca Sfantul Petru s-au dus si la cruce pentru a proslavi pe Dumnezeu in credinta lor, asta, asa cum zicea Hristos Sfantului Petru:”Cand vei imbatrani vei ridica mainile tale si altul te va incinge si te va duce unde nu vrei. Cand erai mic te duceai unde voiai.” Nu inseamna ca nu vreau, dar trebuie; insasi voirea omului il duce acuma, dar stie omul ca n-as putea vrea lucrul asta daca n-ar fi harul lui Dumnezeu. Ce e harul lui Dumnezeu? Insusi Dumnezeu. Cand zicem, dupa Sfantul Grigorie Palama, energia lui Dumnezeu. Dumnezeu ca energie care traieste in mine. Daca nu El ar trai in mine, n-as putea nici sa vreau. Deci zic nu eu viez, ci Dumnezeu in mine. Si zicea parintele Sofronie cuvantul asta. La Judecata de Apoi, omul in uimire va zice: “Doamne, tu esti mantuirea mea, tu esti cel care m-a mantuit. Si va atribui toata mantuirea lui Dumnezeu, ca si oile: “Cand Te-am vazut si am facut ceva bun?” Dar Dumnezeu va zice: “Nu, tu ti-ai facut mantuirea, pentru ca tu a trebuit sa suferi”, si ne atribuie noua mantuirea, pentru ca noi suntem cei care a trebuit sa suferim. Si asa, omul, atribuie mantuirea lui Dumnezeu, si zice: “Viai Tu in mine, si viezi Tu in mine, si nu eu”. Si totusi, in constiinta noastra, Dumnezeu ne va spune noua: “Tu esti cel care viezi, prin alegerea ta, desi puterea este de la mine, Dumnezeu, ca tu n-ai avea…”. Asa ca, nadajduiesc ca ti-am dat si ca v-am dat un pic dintr-o linie, zic un pic, fiindca mai adanc si mai mult, nu stiu, dar din cate stiu, va impartasesc, ca nu e cazul ca in armata sau ca morala, care ne porunceste ceva si trebuie sa tinem. Morala e inca un nivel mai accesibil omului, de bine, de rau, daca vrei, poti sa nu mai fumezi, sa zicem, sau ceva de genul asta. Insa adevarata frumusete a ceea ce este omul ca chip al lui Dumnezeu, Dumnezeu n-asteapta deloc sa putem sa savarsim si nici chiar lasatul de tutun sau de altele, si daca nu zicem un pic de “Doamne”, e posibil ca n-o sa ne putem descurca nici macar cu aia. Asa ca, in primul rand, trebuie sa stim in alt duh, cu alta plinatate, in alta perspectiva, ce trebuie sa facem. Si daca stim, ne va ademeni, si vom avea alta energie. Si in al doilea rand, sa stim, ca porunca dumnezeiasca, care o putem intelege si ca moralitate, ca comportamentism, sa zicem, ca ar trebui sa ma comport altfel, da, numai ca indaratul comportamentului meu e nevoie de o energie pe care observ ca n-o am. Deci in porunca lui Dumnezeu este intai o lumina care arata ce nu sunt si ce nu am si ce nu pot, dar e lumina, si deci a inceput. Deci intrebarea asta tradeaza lumina care lucreaza. Daca stiu lucrul asta poate altfel ne va fi viata si alta nevointa. Deci nevointa incepe cu Doamne…

9. Parinte, exista mantuire pentru fumatori?

Dintre… nici macar nu zic pacat, dar dintre toate patimile cu care ne incurcam eu cel mai mult urasc fumatul, pentru doua motive. Am vazut ce a trebuit sa patimeasca biata mama, ca din cauza aortei a trebuit sa se lase de tutun si fuma 20 de tigari pe zi si doctorul, un prieten de-al familiei, i-a zis – eram inca in Romania, la inceputul comunismului, sub Gheoghiu-Dej, noi doi copii mici si mama tare ne-a iubit, Domnul sa-i rasplateasca acum – si-i zice doctorul: “Daca nu vrei sa-ti lasi doi copii orfani trebuie sa te lasi de tutun”. Vai, ce s-a muncit un an de zile si in zilele alea m-am hotarat ca eu niciodata sa nu fumez fiindca eu ma stiam deja slab ca daca ma apuca o patima eu n-o sa am putere sa ma lepad de ea. Si atunci, mama, inteleapta, nu mi-a interzis tigara, dar mi-a zis: “Fumeaza unde vrei, cand vrei, nu te ascunde in WC cum am facut eu in copilarie si altii, dar daca vrei sfatul meu nu fuma pana cand n-ai ajuns, sa zicem, la maturitate, mai bine sa nu fumezi si mai bine deloc daca poti, dar nu te ascunde, eu iti dau voie. Dar m-a prins asa o ura pentru o tigara, mai ales ca este o chestie inutila. Eu va marturisesc ca in crizele mele cele mai mari, dintre care traiesc si acuma tot mereu, numai la tutun nu-mi vine gandul, sa ma mangai cu tutunul. De ce? Ca organismul meu, nefiind intoxicat de asta, habar n-are si numai de tigara nu s-ar mangaia, ca ciocolata, ca inghetata, ca mai stiu eu ce, poate dau cu capul de pereti, asta m-ar mai mangaia, dar tigara deloc. Asa ca, este o pacoste inutila, in sensul asta o urasc mai mult decat altele.

Pe de alta parte, cred ca prea mult caz se face de tutun in modernitatea noastra, si poate mai ales in neamul nostru… Nu asta impiedica cel mai mult, si va marturisesc ca, ce-am observat eu, Parintele Sofronie nici nu se lega de asta. Sunt mai multi fumatori care…mi-amintesc, tot asa, o doctorita frantuzoaica venita la ortodoxie, cateodata, cand era la noi la manastire, rugam pe toti sa nu fumeze in casa, ca sa nu se imbacseasca casa de mirosul de tutun si iesea afara cateodata si mai fuma o tigara dar imi spunea: “Ma simt ca o curva, ma simt ca o curva, cum pot sa ma scap de tutun?” Ea insasi vroia. Si i-am zis si eu si cred ca si Parintele Sofronie: “Nu de asta e vorba acuma, ai destule greutati”. Trecea prin tot felul de sfasieri, de toate felurile. Nu era primul pas de a face, era o povara in plus, dar ea insasi vroia sa se scape. Si, asa si cu altii, multi s-au lasat de tutun, dar nu asta e neaparat primul pas. Primul pas este apropierea, dorirea de Dumnezeu, si daca stii ca Dumnezeu te iubeste si cu tigara la gura, poate ca intr-o zi o sa-ti vina o sfanta rusine, nu o rusine de asta omeneasca, ci ca o sa lasi cu scarba, cu scarba sfanta si mantuitoare cu adevarat.

Dar intre altele, cunosc un basarabean care de multe ori merge in Rusia, pentru diferite motive, medicale, un doctor, si imi spune ca cunoaste acolo un om care, doctor este, care are 24 de copii cu una singura sotie, ca a ramas cu ea, si daca nu erau destui a mai infiat inca patru, si merge de multe ori la manastire, la Lavra Sfintei Troite, daca nu ma insel, din Moscova, si acolo il cunosc in manastire si ii pastreaza o chilie pentru el, si cand se duce acolo cateodata sta in chilie inchis pana la patru zile, si nu mananca nimic, si nu bea, si nu stie nimeni ce face, dar cand iese i se pare ca au trecut 10 minute, si asa il iubeste Biserica, vrea sa-l faca preot, si el nu vrea, si are o rugaciune asa de puternica, incat a facut niste exorcisme, cu rugaciuni simple, pe care n-au putut multi preoti sa le faca. De-aia vrea sa-l faca preot. Si, nu vrea. Si, dupa ce face exorcisemele, il vezi ca se duce afara si mai fumeaza o tigara. Asta, iertati-ma, nu ca sa incurajez pe cei fumatori sa fumeze, totusi sa avem dreptul echilibru. Intai dragostea de Dumnezeu, intai dreapta intelegere si multe dintre astea o sa vina de la sine.

10. Cum ne putem feri de ispitele care ne vin de la cel rau pe moment? Sa ne dati cumva un medicament duhovnicesc spontan si foarte puternic care ar putea indeparta cat mai repede ispita sau gandul rau care ne vine de la noi ori de la cel rau.

Cred ca pentru ajunge sa putem in fiecare moment sa, iarasi, nu sa fugim, sa ocolim sau asa ceva, ci sa biruim ispita, ne trebuie o pregatire. Ispita trebuie sa vina ca o alifie pe un picior de lemn. Si observati ca Scriptura vorbeste de a via lui Dumnezeu si a fi morti pacatului, sau a via pacatului si a fi morti lui Dumnezeu. Moartea, pana la urma, precum si viata, are si o reciprocitate. Nu este doar o chestie in sine. Traiesti, dar cui? Daca traiesti cu dragul celor care se numesc pacate si poate, in sine, sa nu fie pacat. Mancarea, a manca nu e un pacat, dar imbuibarea devine. De ce? Fiindca nu e numai aspectul fizic, este prea multa dragoste pentru ceva nevrednic de acea dragoste. Hristos zice: “Nu numai cu paine va trai omul ci si cu fiecare cuvant care purcede din gura lui Dumnezeu.” Si deci, lacomul, undeva in sufletul lui, este un cautator al cuvantului lui Dumnezeu, si nu intelege, si nu dibuie. Sfantul Pavel zice: “Sa nu va imbatati cu vin, ca asta-i preacurvie, ci fiti plini de Duh”. Inseamna ca exista o analogie intre alcool si alcoolism si Duhul; e un cautator al Duhului si intr-adevar stiti ca un tip de alcool il numim spirt in romaneste. E o deformare a cuvantului spirit. In franceza si in engleza se zice spirit. Si prin stiinta alchimiei, care facea tot felul de legaturi intre cele duhovnicesti si materialitate, vedem ca exista o oarecare afinitate intre… si alcoolul mi se pare ca inseamna in araba tot ceva pe linia spirit, duh. Deci alcoolicului ii trebuie duh, si duh este Duh Sfant. Si Sfintii Parinti astia mari, de exemplu ca Sfantul Simeon si altii, care au trait, care cunosc, care vad pe Dumnezeu, minti de Dumnezeu vazatoare, vorbesc de betia treaza a Duhului. Si multi beau, de exemplu, de ce? Ca sa uit de amarul vietii asteia. Si cand esti in acea betie, ce zic sfintii? Ca uiti de pamant si de trup, si de toate cele de aici, ca esti in alta lume. Deci vedeti niste analogii. Si prin aceste analogii cred ca trebuie sa intelegem mai mult sensul si limita lucrurilor pamantesti. Si cu ajutorul lui Dumnezeu si nevointa noastra sa ne indreptam privirea launtrica si pasii nostri catre echivalentul duhovnicesc. Deci trebuie sa intelegem ca Hristos. Zice diavolul: “Fa din pietrele astea paine”. Si zice Hristos: “Nu numai din paine va trai omul”. Deci nu e numai vorba de pofta si de haleala. Este vorba ca acea pofta de a manca este legata de viata. De ce este buna mancarea? Si uitati ce gust are mancarea cand ti-e foame si uitati cum se prezinta cand nu ti-e foame deloc sau ti-e greata. Deci e foarte relativa placerea mancarii ca tot ce este trupesc, relativ. Insa prin el sa deslusim ceva al duhului, ca tot ce este trupesc ingana ceva duhovnicesc. Pe ala sa-l cautam. Cred ca daca ne nevoim in felul asta, va veni o zi, dea Domnul sa vina ziua asta pentru noi toti, cand ispita va fi ca o alifie pe un picior de lemn. Adica vom fi morti pacatului pentru ca viaza in noi cele dumnezeiesti, cele cu adevarat vrednice, cele care sunt cu adevarat firea noastra, chiar daca este o fire care trebuie sa ne-o insusim si nu o avem din nastere, ci prin nevointa, dar nu din nevointa, ci prin nevointa, care este apropierea de Dumnezeu, prin puterea lui Dumnezeu vom dobandi aceasta fire.

11. Ce sanse avem sa ne mantuim fara un parinte duhovnic stabil si cum sa-l recunoastem atunci cand il intalnim?

Incep cu recunoasterea. Cere lui Dumnezeu si cere-i lui Dumnezeu:”Da-mi sa-l recunosc si el sa ma recunoasca, adica sa ma primeasca”. Ce sa facem cat n-avem parinte duhovnic? Daca suntem, cum as zice, integri in cautarea noastra, daca suntem adevarati in a dori pe Dumnezeu, si fac o paranteza – daca nu vezi in tine destul adevar, il poti dobandi, adica poti sa spui lui Dumnezeu: “Tu vezi ca nici nu pot sa vreau binele, vreau sa vreau, Tu da-mi” -, si deci daca suntem adevarati in cautarea noastra, in orice caz vom gasi. Ca zice Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu: “Cautati si veti afla, bateti si vi se va deschide, cereti si vi se va da”, insa Sfantul Siluan zice ca e foarte greu celui fara duhovnic sa se mantuiasca. ‘Foarte greu” nu inseamna ca nu se va mantui. Adaug aici un lucru. Cand zic “nu inseamna ca nu se va mantui”, multi sfinti zic: “Daca Dumnezeu ne porunceste un lucru, inseamna ca e cu putinta”. Pentru intelegerea noastra moderna, analitica, imi vine sa zic dobitoaca, si stiu despre ce vorbesc, ca o pateste Stan Patitul, o sa zic lucrul asta: Trebuie sa stiti ca un lucru care Dumnezeu ni-l porunceste si tu simti ca este asa de greu sa-l obtii, nu este asa de greu, este total cu neputinta. Vorbesc obiectiv: total cu neputinta. Asta-i “tineti mintea in iad.” Si acuma urmeaza ” nu deznadajdui”. De la un Dumnezeu ca al nostru, sa stiti ca numai cele cu neputinta le asteptam. Auzi, Doamne, ce zic. Cele cu putinta le poate face si omul. Iaca niste chestii care s-ar uimi stramosii nostri ce-a inventat omul. Nu prea stiu nici ce sunt astea, da’, prima oara ca le vad, dar toata electronaria asta, telefoanele, auzi tu, cu o cutie de chibrituri sa poti sa vorbesti cu unul din Australia, asta-i cu neputinta. Ei, si totusi, daca a fost cat de cat cu putinta, in capacitatea dumnezeieasca a omului, sa nascoceasca, sa scoata din pamant o chestie care o numim telefon si vorbim de-acum printr-o cutie de chibrituri, sa zicem, cu ala din Australia, intelegeti ca tot ce este chiar inimaginabil candva, dar daca este cu putinta omului, nu asta trebuie sa-i cerem lui Dumnezeu. Lui Dumnezeu trebuie sa-I cerem, si sa nadajduim, ce e absolut cu neputinta. Si de ce o spun? Daca, in mentalitatea noastra obiectivista, moderna, credem ca este cu putinta, dar simte sufletul nostru: “Nu o sa ajung niciodata. Cum o sa ajung eu sa iubesc pe ala, uite la el, stii? Si eu trebuie sa-l iubesc chiar daca imi e vrajmas”. Pai? Si asa, urmeaza o serie de injuraturi pe care nu o sa le pronuntam, si eu sa-mi vad de treaba mea. Trebuie sa intelegem ca atunci cand Parintii zic ca Dumnezeu nu ne-ar porunci daca nu era cu putinta… e cu putinta lui Dumnezeu, noua, total cu neputinta. Dar daca Dumnezeu a poruncit inseamna ca cele cu neputinta omului, zice Hristos, sunt cu putinta lui Dumnezeu, si le voi vedea, iau cuvantul lui Iov, cred ca le voi vedea cu ochii mei si nu altul, ci eu cu ochii mei. Sa auza Dumnezeu rugaciunea asta, pe care am “furat-o” de la Sfantul si marele Iov, cititi cartea lui Iov, macar primele cateva capitole si ultimele doua si sa ne-o implineasca Dumnezeu.

12. Ce inseamna tacerea duhovnicului ca raspuns la spovedanie?

Da, sa stiti ca aicea se ascunde un lucru mare. Daca stii sa iei tacerea aia poate sa-ti fie mantuitoare, ala poate sa-ti fie cuvantul. In primul rand, inaintea spovedaniei, in timpul spovedaniei si dupa sa fii in dialog cu Dumnezeu: “Doamne, da-mi cuvant de spovedanie”. Intre altele, Dumnezeu se spovedeste noua, noi sa nu se spovedim lui Dumnezeu? Cere-ti cuvant de la Dumnezeu, ca Domnul sa-i dea duhovnicului cuvant mantuitor mie. Si daca poti sa primesti primul cuvant, prima suflare…Parintele Sofronie spune daca poti percepe prima miscare a inimii duhovnicului si pe aia sa o insusesti, chiar daca pare imposibil, fiindca cu imposibilul avem de-a face acum cand e vorba de mantuire, dar prin credinta in Dumnezeu o poti dobandi aici, amin!…. si oi vedea cum ma voi descurca eu si nu continua dialogul cu duhovnicul ca om, nu-i cere sfat ca om, ci deocamdata descurca-te cu ce ai inteles si ce-ai putut primi, fie si tacerea, dar zi-I lui Dumnezeu – ce inseamna cuvantul asta sau ce inseamna tacerea asta, cu asta, Domnul sa-ti dea, cred ca poti ajunge mai departe decat cu sfatuire omeneasca.
Tacerea poate sa insemne multe lucruri. Eu intrevad asta. Poate sa insemne ca tu ai venit cu o inima care se numeste in Scriptura, vicleana. Asta nu-i neaparat ce intelegem noi prin viclenie, dar o inima indoita, nu capabil inca sa te hotarasti sa primesti primul cuvant si sa ti-l faci al tau. Si sa te descurci dupa aia cu Dumnezeu, El, Dumnezeu, sa-ti arate, incercand tu sa traiesti cuvantul, o sa descoperi tu, e dialogul tau intim cu Dumnezeu.
Daca n-ai duhul ala de hotarare inca, fiindca nadajduiesc ca ni-l va da Dumnezeu, s-ar putea ca de-aia sa taca duhovnicul, ca Dumnezeu nu-i da cuvant. S-ar putea cateodata ca cuvantul sa fie prea mare si duhovnicului sa-i fie frica sa-l pronunte. Avem un chip minunat in cartea proorocului Daniil, cand catre sfarsitul vietii imparatului Nabucodonosor, ii cere lui Daniil sa-i interpreteze un vis, si Daniil tace un ceas. Si Nabucodonosor simte ca nu indrazneste Daniil sa spuna si-i zice: “Spune, spune”, insista. Si Daniil atunci isi deschide gura si zice: “Imparate, fiu visul asta vrajmasilor tai, si nu tie”. Si dupa aia ii spune ca avea sa innebuneasca sapte ani si o sa fie ca fiarele campului sub roua cerului dar ca dupa cei sapte ani va reveni la imparatia lui. Cititi-o mai in amanunt in cartea lui Daniil. Daniil, in rolul de duhovnic, nu indraznea sa spuna imparatului fiindca se mahnea impreuna cu imparatul pentru ce avea sa pateasca el. Si cand isi deschide gura zice: “Fie asta vrajmasilor tai si nu tie”. Deci, tacerea poate sa insemne asta. Cine stie cate altele poate sa insemne? Numai ca pentru tine, in clipa aia, tacerea duhovnicului poate sa fie cuvant pentru tine. Si, lasa asa, cere blagoslovenie duhovnicului, termina cu spovedania, si dupa aia ciorovaieste-te cu Dumnezeu: “Doamne, ce inseamna asta, Doamne, spune-mi, Doamne, nu ma lasa”.

13. Daca glasul constiintei imi spune altceva decat duhovnicul, ce sa fac? Merita sa-ti asumi riscul ascultarii pana la capat, ascultare oarba, fara sa iei in seama eventualele semnale de neliniste, impotrivire launtrica? E mai bine sa ma las cu totul in voia lui Dumnezeu, cu credinta ca daca drumul e undeva gresit, Domnul il va corecta pe cale? Nu este posibil ca prin aceasta taiere sa se ciunteasca si un firav glas al lui Dumnezeu in noi?

Da, o intrebare plina de primejdii, dar foarte importanta. Sfantul Ioan Scararul, in capitolul cel de-al patrulea din “Scara”, “Despre ascultare”, spune ca, vorbeste specific pentru monahi, dar se aplica tuturor celor care cauta un duhovnic: “Cearca in manastirea in care te duci, pe duhovnic, daca este un carmaci sau daca este un marinar, daca este un despatimit sau daca este inca impatimit”. Eu intotdeauna m-am intrebat: “Dar de unde acest discernamant la un incepator, cand merge la o manastire, sa stie daca este un carmaci sau un marinar?” Si, m-am vadit mie insumi ca eu nu aveam acest discernamant, si multumesc Domnului ca m-a pus in maini bune. Banuiesc ca era alta omenire pe vremea Sfantului Ioan Scararul in veacul al saselea, si ca era mult mai mult discernamant in lume, pentru ca era mai multa lumina si mai mult har. Insa, da… Si, ascultarea oarba, zicea el, o faci dupa ce ai cercat pe duhovnic. Daca ai vazut ca este un carmaci si nu un marinar, daca ai vazut ca este un despatimit si nu un impatimit, atunci iti pui sufletul in mainile lui si nu mai judeci. Adica poti sa faci ascultare oarba. Care este diferenta intre carmaci si marinar? Bineinteles ca e greu de deslusit, dar cand e cazul, Dumnezeu sa va arate. Diferenta esentiala este ca un despatimit, un carmaci, este ala care are sufletul tau la inima lui, si nu, de exemplu, cel ce ar putea obtine el de la tine, sau sa scoata din tine un om asa si pe dincolo, moral, corect, mai stiu eu ce, ci mantuirea ta, sufletul tau, durerea ta, bucuria ta. Daca vezi asta si daca simti asta in duhovnicul tau, asta este poate unul din semnele cele mai convingatoare si daca simti ca, sa zicem asa, te poti dezbraca in pielea goala in fata lui si nu se sminteste, duhovniceste vorbind, spovedindu-te total, ca daca simti ca durerea ta este a lui si bucuria ta este a lui, si simti asta, si te simti liber in prezenta lui, atuncea poti sa-ti pui sufletul si mantuirea in mainile lui, si poate ca tu insuti o sa simti ca un fel de crima sa nu-i faci ascultare unui astfel de om. Acuma, vorbesc printr-o extrema. Eu intotdeauna am judecat prin extreme. Iau extrema dreapta si extrema stanga si incerc sa vad unde sunt, acolo intre cele doua. Dar ca criterii, ca un fel de identificare, la nivelul vietii obisnuite, este lucrul asta: daca simti o incredere deplina in duhovnicul tau, pentru ca te-ai rugat, pentru ca Dumnezeu a pus in inima ta, asta-i un semn ca te poti increde si deschide.
In masura in care nu, totusi Parintii zic ca cel care vrea cu adevarat sa afle voia lui Dumnezeu, si printr-un prunc o poate afla. Este iarasi integritatea aia a cautarii, adevarul ala care trebuie sa fie omul care-l cauta pe Dumnezeu. Imi vine sa zic ca fiul risipitor din pilda lui Hristos avea o integritate de cautare. El vroia, hai s-o numim, fericirea. Credea ca fericirea este sa traiasca destrabalat. Zice: “Tata, da-mi mostenirea mea”, i-o da Tatal, o si imparte la amandoi fratii, si asta, se duce si o ia razna. Cand se trezeste acuma cu toata agonisirea risipita, si pe deasupra se face si foamete in tara acea indepartata, si trebuie sa slujeasca unuia care nu-i pasa de el, ci ii pasa mai mult de porcii lui, si-a venit in fire dintr-o data fiul risipitor si imi vine sa parafrazez gandul lui zicand: “Asta-i ce-am vrut, asta-i ce-am cautat, cand am cerut Tatalui meu mostenirea? Si acuma, ce-o sa fac?” Si si-a amintit ca tatal lui, si argatii lui traiau mai bine, ce-o sa fac? Nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiu al tatalui meu, ma duc si spun: “Tata, nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiu, dar fa-ma ca unul din argati”, acuma cu hotararea sa munceasca ca un argat cinstit. Si tatal il primeste si il inalta mai mult decat era inainte. Tatal e chipul lui Dumnezeu. Nu era prostul care s-a fript, asa cum zicem noi, ci este insusi Dumnezeu care s-a fript cu Adam, nu din prostie, dar din dragoste, ca se lasa fript ca sa dea libertate fapturii Lui celei iubite. Deci revin ca daca ai intr-adevar o dorire deplina si adevarata sa afli voia lui Dumnezeu, o poti afla, nu neaparat printr-o ascultare oarba, si o indoiala ca daca s-o faci sau nu acea ascultare oarba – poate sa fie din necredinta ta sau poate sa fie o informatie duhovniceasca, ca poate e o primejdie. Nu e destul, poate, de despatimit, cel la care te duhovnicesti, nu ca sa-l judeci pe el, ci ca sa judeci ce poti si ce nu poti face, si cere-i lui Dumnezeu, si striga catre Dumnezeu, si incearca tu sa fii despatimit, si mergi iarasi la duhovnic si cere-i lui Dumnezeu de-acum sa-ti vorbeasca, dar sa stii, ca, atata vreme cat nu simti in tine ura pentru voia ta patimasa, cat nu te poti lepada de tot, ca sa spui “tabula rasa”, stii, arunci toate pe masa si acuma, Doamne, pune Tu ce vrei aicea, esti in risc, nu numai eventual din neputinta duhovnicului, ci din a ta, sa nu primesti inca cuvant de la Dumnezeu.
Tot in cartea lui Iezechiel, o sa gasiti, nu stiu care capitol era, nu-s ca protestantii care-ti citeaza capitol si verset, dar undeva o sa gasiti, cand vin niste barbati la Iezechiel, si Dumnezeu ii spune in inima lui: Vezi pe acesti barbati? Ei vin cu inima indoita la Mine. O sa le spun Eu ce vreau sa le spun? Ci nu, o sa le dau dupa inima lor”.
Si intr-o nota de subsol, Parintele Staniloae explica ca taina asta, ca Dumnezeu graieste omului dupa inima lui, poate ca si aici se arata Dumnezeu care, pentru pacatul meu, stiind ca deocamdata nu ma poate scoate, zice: “Frate, faca-se voia ta”, si atuncea imi da dupa voia mea, aparent ma justifica, si eu linistit ma duc si-mi fac voia mea si cred ca gandul lui Dumnezeu este doar doara “patim” ceva, si ma ocroteste Dumnezeu cazand chiar pana in fundul iadului din prima, dar patim ceva sa-mi dau seama si sa incep sa-mi urasc voia mea si sa ma intorc catre Dumnezeu. Asa ca, greu de dat un raspuns concret la intrebarea asta, plina de primejdii, dar sa stiti ca sunt primejdii, dar sa stiti ca Dumnezeu este mai tare decat toate primejdiile, si sa ne invatam, sa ne nevoim, sa dam putinta lui Dumnezeu, cum ziceau apostolii – “Inmulteste credinta noastra”, sa dam putinta lui Dumnezeu sa ne dea mai multa credinta, mai multa intelegere, iar pentru duhovnic, atentie!, sa nu-l judecati, ca nu stim, patimasi noi fiind, nu stim real daca e nevrednicia lui sau a mea despre care e vorba, si daca nu stim sa deslusim intre carmaci si marinar, sau daca nu gasesti carmaci, nu judeca pe marinar, ci roaga-te pentru el, si as profita de momentul asta ca sa spun si asta:
Biserica, asa cum am vazut-o in evenimentele recente, trece prin crize multe si grave, si nu numai Biserica noastra romana, tot ce este Biserica, fiindca astazi sunt cernerile, incep sau poate au inceput deja ultimele cerneri de care vorbea Hristos cand zicea ca in seceris va trimite Dumnezeu pe ingerii sai, si va impartasesc ceea ce incerc si eu sa traiesc: sa nu ne judecam pe mai-marii Bisericii, ci sa ne rugam pentru ei. Judecand, judecam dupa mintea noastra proasta, si riscam sa fie judecata proasta, si chiar daca este judecata buna, nu asta ma mantuieste nici pe mine, nici pe el. Rugati-va, si rugati-va pentru Biserica, pentru duhovnici, pentru preoti. Astazi, una din crizele Bisericii este ca nu mai avem batrani. Toti preoti, duhovnici care au venit la mine si cu care am avut conversatie, le-am spus: “Noi, si ma adaug si eu, desi la varsta mea ar trebui sa fiu un carmaci, si spre rusinea mea nu sunt, dar macar o stiu, macar o vad acuma, noi nu suntem carmaci, suntem impreuna calatori cu cei pe care-i duhovnicim. Dar daca ne smerim si tinem adevarul asta, si lucram cu el in constiinta, am nadejdea ca cuvantul lui Hristos, ca “orb nu poate calauzi pe orb”, Hristos il va zadarnici. Si duhovnicul orb va putea sa te calauzeasca pe tine, orb, daca duhovnicul intelege si se smereste, si daca tu te smeresti, iaca si Dumnezeu se smereste, prin duhovnicul tau, si va veni la tine. Si va face. Dar ce inseamna “orb calauzeste pe orb”? Daca esti cu un pas inaintea celui duhovnicit de tine e ca orbul care incearca cu bastonul sau cu piciorul terenul si daca a calcat intr-un gard, spune, nu calca aici ca m-am poticnit, aici e un gard, daca simti unde terenul e bun, ai facut un pas bun, trage-l un pas dupa tine, dar trebuie sa constientizam, parte din criza Bisericii este ca lipsesc batranii, si parte din aceasta criza este lucrarea duhului modernitatii care ne-a rupt de la batranii nostri si de la traditia Bisericii, si acuma cei mai multi din cei care povatuiesc in Biserica, sunt tineri. Eu sunt, iertati-ma, un batran neimplinit, m-a convins Dumnezeu cu varf si indesat ca nu pot sa duhovnicesc, am facut-o, si nadajduiesc ca Dumnezeu, ce boacane le-am facut si am facut cateva, sa le rascumpere, eu imi fac pocainta nadajduind ca asta va ajuta pe cei carora am gresit sa si-o faca pe a lor, si a venit vremea sa ma retrag, si unul din motivele principale pentru care in loc sa viu in ajutorul vostru, ma retrag, si singurul lucru pe care incerc sa-l fac este mai ales sa traduc din cartile Parintelui Sofronie cuvantul cu care eu am trait atatia ani, si intr-o masura sa va transfer asta, sa va impartasesc din cele pe care, spunea Inalt Prea Sfintitul ca le port in traista mea, sandwich-urile pe care nu le-am mancat eu inca, dar impartasesc macar si asa cu voi.

Invaţă…….

învaţă de la apă să ai statornic drum,
învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum,
învaţă de la umbră să taci şi să veghezi,
învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi,
învaţă de la soare cum trebuie să spui,
învaţă de la piatră cat trebuie să spui,
învaţă de la vântul ce-adie pe poteci
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci,
învaţă de la toate, căci toate-ţi sunt surori,
Cum poţi să treci prin viaţă,
Cum poţi frumos să mori.
învaţă de la vierme, căci nimeni nu-i uitat,
învaţă de la nufăr să fii mereu curat,
învaţă de la flăcări ce-avem de ars în noi,
învaţă de la apă să nu dai înapoi,
învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,
învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea,
învaţă de la soare ca vremea să-ţi cunoşti,
învaţă de la soare că-n cer sunt numai oşti.
învaţă de la greier, când singur eşti, să cânţi,
învaţă de la lună să nu te înspăimânţi,
învaţă de la vultur, când umerii ţi-s grei,
Si du-te la furnică să vezi povara ei;
învaţă de la floare să fii gingaş ca ea,
învaţă de la mamă să ai blândeţea sa,
învaţă de la păsări să fii mai mult în zbor,
învaţă de la toate, că totu-i trecător.
Ia seama, fiu al jertfei, prin lumea care treci,
Să-nveţi din tot ce piere, cum să trăieşti în veci!

Traducere din lirica norvegiana

De ce trebuie sa-i învatam întelepciunea din Psalmi ?

“Vorbiti între voi în psalmi si în laude si în cântari duhovnicesti, laudând si cântând Domnului, în inimile voastre” (Efeseni 5,19). Apostolul nu ne îndeamna sa-i învatam pe copii întelepciunea citindu-le numai istorii din Scriptura, ci si psalmi; lectura Bibliei e mai grea, cere efort, dar cântând psalmi îti bucuri si sufletul si nici nu obosesti.

“…în laude si în cântari duhovnicesti… ” zice. Astazi copiii vostri cânta cântece diavolesti si danseaza dansuri satanice, ca si bucatarii si sufragii sau dansatorii. Nici unul nu mai stie sa spuna psalmi, dar nu-i numai atât.

Se pare ca a cunoaste psalmii a ajuns un lucru de rusine si de batjocura si stârneste râsul.

Din aceste cântece si dansuri satanice vin si se eternizeaza toate relele. Se stie ca roadele poarta gustul pamântului în care cresc. Daca îngropi samânta într-un sol nisipos si sarat, fructele vor avea gust sarat si salciu, dar daca solul este dulce si bine-roditor, fructele vor fi dulci si gustoase. Tot asa învatatura este un izvor binefacator.

Învata-l pe copilul tau sa cânte acei psalmi care sunt plini de întelepciune. Astfel se va cuminti si cel mai bun lucru din toate va fi acela ca nu se va mai duce sa se întâlneasca si sa petreaca cu oameni vicleni si viciosi, fiindca în el va lucra puterea acestei carti.

De aceea spune psalmistul: “Fericit barbatul care n-a umblat în sfatul necredinciosilor” (Psalm 1, 1) sau: “Nu am sezut în adunarea desertaciunii si cu calcatorii de lege nu voi intra” (Psalm 25, 4), sau: ” Defaimat sa fie înaintea Lui cel ce vicleneste, iar pe cei ce se tem de Domnul îi slaveste” (Psalm 14, 4). Învata-l pe copilul tau sa aiba prieteni numai din cei buni si vei vedea ca multe se vor îmbunatati, învata-l sa-si stapâneasca stomacul, sa-si controleze mâna ca sa nu ajunga un avar sau un desfrânat, pentru ca banii nu valoreaza nimic, nici slava nici altele la fel, fara curatie. Daca de mic îl înveti sa fie curat si cuminte, încet încet îl vei conduce si spre lucruri mai înalte.

În psalmi gasim de toate, dar în cântarile de lauda nu exista nimic pamântesc sau omenesc.

Daca copilul tau se obisnuieste cu psalmii, atunci se va obisnui si cu cântarile duhovnicesti, care sunt si mai sfinte, pentru ca puterile ceresti cânta cântari de lauda, nu psalmi. Se spune în întelepciunea fiului lui Sirah “Nu este frumoasa lauda în gura pacatosului…” si în Psalmi: “Ochii Mei sunt peste credinciosii pamântului, ca sa sada ei împreuna cu Mine” (Psalm 100, 8); si mai departe: “Nu va locui în casa Mea cel mândru”(Psalm 100, 9) si, iarasi: “Cel ce umbla pe cale fara prihana, acela îmi slujea” (Psalm 100, 8).

din “Parinti, copii si cresterea lor”, Sfantul Ioan Gura de Aur