Prejudecati si superstitii

Dupa casatorie, daca se nasc copii, vom vedea si aici aceeasi nebunie si multe obiceiuri care te fac sa râzi.

Intr-adevar: când vine vremea sa se puna un nume copilului, nu-i dau un nume de sfânt, cum obisnuiau cei de demult, ci aprind lampi si le dau nume. Apoi copilului îi dau numele lampii care a tinut cel mai mult, zicând ca asa va avea viata lunga.

Iarasi, daca se întâmpla ca pruncul sa moara, si se întâmpla des, mult se mai distreaza vicleanul ca i-a înselat ca pe niste copii fara minte.

Ce sa mai spunem despre talismanele si despre clopoteii de la mâna sau despre ata rosie si celelalte, toate lucruri prostesti?

Lânga copil nu trebuie sa punem nimic altceva decât crucea care îl va apara. Astazi se pare ca-L dispretuim pe Acela Care a reusit sa întoarca la Dumnezeu lumea întreaga, Care i-a dat lovitura mortala diavolului si i-a nimicit toata puterea, în schimb, încredintam ocrotirea si siguranta copilului unei ate, unui fir sau altor asemenea talismane. Sa mai spun si ce poate fi mai de râs decât acestea?

Femeile, doicile sau servitoarele iau noroi dupa baia copilului si îi fac cu degetul un semn pe frunte, îl ung cu namol, iar daca cineva întreaba la ce foloseste, îi raspund ca alunga piaza rea, deochiul si pizma. Ca sa vezi ! Puterea namolului si puterea lutului, ce mare e! Alunga toata ostirea diavolului!

Spune-mi, tot nu va rusinati, tot nu vreti sa întelegeti odata pentru totdeauna ca acestea sunt capcanele vicleanului, ca înca de la nastere încearca sa-si vâre viclesugurile?

Si daca noroiul poate alunga deochiul, de ce nu ti-l pui tu pe frunte? Doar esti barbat în toata firea si ai mai patit-o. Pe tine te pizmuiesc ceilalti mult mai multi decât pe copil. Si de ce nu te ungi peste tot cu namol? Daca pe frunte are atâta putere, de ce nu-ti ungi tot corpul? E de tot râsul.

E o comedie diavoleasca. Nu numai ca îi face de batjocura pe cei ce se lasa înselati, dar îi si duce în iad. Daca o faceau idolatrii,, închinatorii la idoli, nu ne-am fi mirat, dar s-o faca, o asemenea urâciune, cei ce se închina crucii si se împartasesc cu Sfintele Taine si citesc si discuta lucruri atât de înalte, chiar ca e de plâns.

Dumnezeu te-a cinstit cu mir duhovnicesc si tu îl spurci pe copil cu tina?

Dumnezeu ti-a dat toata cinstea si tu te necinstesti singur?

În loc sa-ti faci pe frunte semnul crucii, care te ocroteste si te face nebiruit, tu te lepezi de toate si te cobori pâna la prostia diavoleasca?

Chiar daca unii socotesc ca toate acestea sunt neînsemnate, sa afle ca sunt pricina de mari rele si necazuri si ca nici sfântul apostol Pavel nu a crezut potrivit sa treaca cu vederea lucrurile mici.

Spune-mi, cum îl dai pe copil în mâinile preotului? Cum ai pretentia sa fie însemnat cu semnul crucii pe frunte de mâna preotului când tu mai înainte l-ai mânjit cu tina?

Nu, nu faceti asta, fratilor! Înca de când se naste, sa aparati copilul cu armele duhovnicesti si sa-l învatati sa-si faca singur, cu mânuta lui, pe frunte semnul crucii si pâna va putea el singur, faceti-l voi.

(Omilia a XII-a la Epistola I catre Corinteni)
din “Parinti, copii si cresterea lor”, Sfantul Ioan Gura de Aur

Daruind vei dobandi – Nicolae Steinhardt

Orb, neghiob si stramt la minte, cum ma aflu, n-am fost totusi atat de stupid si nestiutor incat sa cred ca Hristos ne cere sa dam din prisosul nostru: asta o fac doar si paganii. Am fost insa indeajuns de nepriceput si de ratacit in bezna spre a cugeta – ceea ce pare intru totul conform cu invatatura crestina – ca ni se cere sa dam din putinul nostru, de nu si din prea putinul nostru. Ba am si mers pana la a ma invoi cu ideea ca din pilda celor doi bani aruncati de femeia vaduva in cutia darurilor (Marc 12, 41-44 ; Luca 21, 1-4) reiese indemnul de a da tot ce avem, toata avutia noastra.

A fost nevoie sa nimeresc a citi, acum catva timp, un text al poetului francez Henri Michaux (1899-1998) pentru a intelege, cutremurandu-ma, infiorandu-ma, ca Hristos ne cere cu totul altceva.

Si anume: sa dam ce nu avem.

Orb, neghiob si stramt la minte am fost. Si ferecat in chingile bunului simt celui mai lamentabil. Cum de mi-am putut inchipui ca Hristos-Dumnezeul care a primit sa Se intrupeze si sa moara pe cruce aidoma celui mai nefericit si mai ticalos dintre muritori, ne va cere sa dam din prisosul ori putinul avutului nostru ori chiar avutul acesta intreg? Cum de ne-ar fi chemat la actiuni atat de simple, de apartinatoare lumii acesteia, de posibile adica?!

Paul Claudel nu ni-l definise oare pe Dumnezeu atribuindu-I grairea: De ce va temeti? Sunt imposibilul care va priveste?

Hristos, asadar, aceasta chiar ne cere: imposibilul: sa dam ce nu avem.

Dar sa-l ascultam pe Michaux: in manastirea unde ar dori sa fie primit se prezinta un candidat la calugarie. Ii marturiseste staretului : sa stiti, Parinte, ca nu am nici credinta, nici lumina, nici esenta nici curaj, nici incredere in mine si nici nu pot sa-mi fiu mie insumi de ajutor, iar altora cu atat mai putin; nimic nu am.

Firesc ar fi fost sa fie de indata respins. Nu asa insa. Ci staretul (abatele, zice poetul francez) ii raspunde: Ce-are a face! Nu ai credinta, nu ai lumina; dandu-le altora, le vei avea si tu. Cautandu-le pentru altul, le vei dobandi si pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele si semenul tau esti dator sa-l ajuti cu ce nu ai. Du-te: chilia ta e pe coridorul acesta, usa a treia pe dreapta.

Nu din prisosul, nu din putinul tau, ci din neavutul tau, din ceea ce iti lipseste. Daruind altuia ce nu ai – credinta, lumina, incredere, nadejde – le vei dobandi si tu.

“Trebuie sa-l ajuti cu ceea ce nu ai.” “Dand ce nu ai, dobandesti si tu, cel gol, cel pustiit, cele ce-ti lipsesc.”

“Cu ceea ce crezi ca nu ai, dar care este, care va fi in tine.

Mai adanc decat adancul sinei tale. Mai tainuit, mai infasurat, mai limpede izvor navalnic care circula fara oprire, chemand, imbiind la partasie.”

Da, numai asa putea vorbi un slujitor al lui Hristos, al Celui tainic: paradoxal (precum intotdeauna ne-a invatat: de vrei sa carmuiesti, slujeste; de vrei sa fii inaltat, smereste-te; de vrei sa mantuiesti sufletul, pierde-l pentru Mine; de vrei sa-ti recastigi nevinovatia, recunoaste-te vinovat) si uluitor (de vei da ce nu ai, vei dobandi si tu ceea ce ai dat altora).

Nicaieri, in afara de Evanghelii, nu cred sa se fi vorbit mai raspicat si mai crestineste decat in micul poem al lui Michaux care mi-a starnit stupefactia si entuziasmul. Poate in unele fragmente din Fratii Karamazov si Demonii, poate Cervantes faurindu-l pe El nuestro Senor Don Quijote, El Christo espanol, poate Albert Camus in textul despre Oscar Wilde (intitulat Artistul in puscarie) si despre mergerea catre Hristos nu prin suferinta si durere (cale buna, inferioara totusi), ci prin exces de fericire si in clipe de euforie (cale superioara). Nicaieri nu cred ca vreun poet ori prozator sa fi vorbit mai de aproape de Cel neapropiat.

Dand ce nu avem, dobandim, prin ricoseu ceea ce – cu nemaipomenita sfruntare – ne-am incumetat a darui altuia. Lectia e valabila pentru orice crestin, cleric sau mirean. Pentru monah indeosebi. Sa nu se ingrijoreze, sa nu se sperie, sa nu se framante calugarul care isi simte launtrul desart, bantuit de neincredere si slabiciune, cuprins de intuneric si seceta; sa nu ia catusi de putin aminte la acestea toate. Ispite ale deznadejdii, netrebnice siretenii ale celui rau si uscat. Sa dea celor care vin la el – in chilia lui, in gradina manastirii, pe cerdacul arhondaricului, la usa altarului – ca sa afle credinta, intarire, lumina si o bruma de speranta – ceea ce ei asteapta de la el si ceea ce el prea bine stie ca in clipa aceea se poate intampla sa nu aiba. Sa le dea. Si, dandu-le, se vor rasfrange si asupra-i, se va milui si el din pomana facuta altuia.

“Dand lumina pe care nu o ai, o vei avea si tu.”

Nu cumva prin cuvintele lui Michaux ni se lamureste mai in adancime textul de la Matei 25 despre Infricosata Judecata? Nu cumva cei buni au dat insetatului din apa de care si ei duceau lipsa; infometatului din hrana pe care nu o aveau; celui gol, haina dupa care si ei jinduiau?…

Secretul vietii calugaresti se arata a fi: sa indraznesti a da ceea ce vremelnic se intampla sa-ti lipseasca. Iata paradoxul crestin in toata plinatatea, splendoarea si virtutea lui. Dar iata si fagaduinta uluitoare: dand ceea ce nu ai, dobandesti ceea ce ai stiut sa dai din golul fiintei tale. Darul suprafiresc se reflecta asupra-ti, se intoarce la tine ca un bumerang, ca o raza de lumina proiectata de oglinda – si te inavuteste, te implineste, te covarseste.

Desigur. Nici nu se putea altminteri! Cum oare am putut gandi macar o clipa – necum ani de zile – ca Hristos doreste sa dam din ce avem: prisosul, putinul, totul! Mare isprava, destoinica scofala! prea omeneasca, sarmana, jalnica treaba. Altceva ni se cere: ce pare a fi cu neputinta. Altceva ni se fagaduieste: ceea ce nu-i de conceput si de necrezut!

Sa piara de la noi, calugarii, orice spaima, nesiguranta, sfiala, teama de fatarnicie: calugarul e menit a da altora credinta si lumina macar de-i vor lipsi lui vreme mai scurta ori mai lunga. Chiar de se afla in criza de acedie. Chiar daca s-a facut vinovat de slabirea avantului si statorniciei monahale.

Va putea oare? Va fi in stare a savarsi minunea? Desigur, dat fiind ca este din ceata celor despre care Hristos a spus ca “ei nu sunt din lume si Eu nu sunt din lume” (Ioan 17,16). Si iarasi: “Dar nu numai pentru acestia ma rog, ci si pentru cei ce vor crede in Mine, prin cuvantul lor” (Ioan, 17, 20). Iar la Faptele Apostolilor (20,35) Pavel asijderea graieste: “Trebuie sa ajutati pe cei slabi si sa va aduceti aminte de cuvintele Domnului Iisus, caci El a zis: Mai fericit este a da decat a lua.”

In adevar, dand peste fire, luam har peste har. Cel slab, prin urmare, sa rosteasca: da-mi, Doamne, cand sunt descumpanit si gol, vointa si nerusinare ca sa pot da din ceea ce nu am. Tu fa ca darul acesta al meu – paradoxal, absurd si indraznet – sa se intoarca asupra-mi prin mila Ta care socoteste intelepciunea oamenilor drept nebunie si adagiul “Nemo dat quod non habet” arama sunatoare si chimval zanganitor. Tu care ceri numai imposibilul si faptuiesti numai ce mintea omeneasca nu poate sa priceapa.

din “Daruind vei dobandi”, Nicolae Steinhardt

Despre smerenie….

Erau doi frati calugari, care, de multa vreme, vietuiau cu dragoste impreuna, amandoi la un loc. Iar vrajmasul diavol, pizmuind traiul lor cel bun, a vrut sa-i desparta pe ei, unul de altul. Deci, a facut intrei ei o pricina ca aceasta: fratele cel mic a aprins lumanarea si a pus-o pe ea la locul ei, iar diavolul, facand pacoste, a pravalit lumanarea jos si s-a stins. Ci fratele cel mai mare, maniindu-se foarte din aceasta, a lovit cu patima pe fratele sau cu palma peste obraz, iar aceasta, cu smerenie, s-a inchinat lui pana la pamant, zicand: Iarta-ma frate, ca te-am suparat, ci asteapta putintel si iar o voi aprinde”. Dar puterea lui Dumnezeu a pedepsit pe acel diavol pana ce s-a facut ziua. Iar daca s-a facut ziua, a mers acel diavol in capistea idoleasca si se jeluia mai marelui sau, spunandu-i lui toata intamplarea ce a vrut sa faca si ce a facut acelor calugari si cum s-a smerit calugarul cel mai mic, celui mai mare si cum, pentru smerenia aceluia, puterea lui Dumnezeu l-a pedepsit pe el, pana la ziua.

Acestea spunandu-le, diavolul se jeluia stapanului sau in capistea idoleasca, iar slujitorul cel idolesc, intamplandu-se atunci acolo in capiste, a auzit cele ce se jeluia acel drac si se mira de neputinta lor. Deci, smerindu-se in inima lui, s-a dus la o manastire si s-a facut calugar iscusit si smerit si spunea fratilor, zicand: “Smerenia risipeste puterea vrajmasului, ca eu nu am auzit dracii graind si vorbind intre dansii si zicand: De vom face tulburare si vrajba intre calugari si de se va intoarce unul dintr-insii si, smerindu-se, se va inchina fretelui sau, atunci acela toata puterea noastra risipeste”.

Acestea auzind noi, fratilor, ca ne silim sa castigam smerenia, care risipeste puterea diavolului, si asa, Dumnezeul pacii va fi cu noi si ne va feri pe noi de tot latul vrajmasului. Dumnezeului nostru, slava in veci!  Amin.

din Proloage – 19 septembrie

Vedenie despre mantuire – Sfantul Teofan Zavoratul

In timp ce ma gandeam ce sa va spun in concluzia discutiilor noastre despre mantuire, mi-am amintit de o intamplare citita de mult intr-un vechi parteric. Este foarte apropiata de subiectul discutiei noastre si socotesc ca nu este de prisos sa v-o povestesc, asa cum se deseneaza ea acum in mintea mea.

Un batran imbunatatit, care traia retras in pustie, cazu in intristare si intunericul gandurilor potrivnice incepu sa-i ameninte sufletul, insuflandu-i indoiala asupra dreptei alegeri a felului lui de viata si intrebandu-se daca poate sa nu nadajdui ca toate stradaniile lui se vor incununa cu succes.

Inima ii plangea, dar ochii nu izvorau lacrimi. O durere uscata il chinuia. In timp ce se omora astfel cu intristarea, i se arata ingerul Domnului si ii spuse: “De ce te tulburi si de ce intra intrebarile in inima ta ? Nu esti tu nici primul, nici ultimul care mergi pe aceasta cale. Multi au strabatut-o, multi o strabat acum si multi vor ajunge pe ea in lacasurile luminoase ale raiului. Mergi si iti voi arata atat caile diferite pe care merg fii oamenilor, cat si locurile in care duce fiecare cale. Priveste si ia aminte !”.

Ascultand chemarea ingerului, pustnicul se ridica si merse; dar, abia facu cativa pasi inainte, ca iesi parca afara din sine si se cufunda in contemplarea unei vedenii minunate, care se deschise inaintea ochilor mintii sale.

Vazu in stanga sa un intuneric pustiu, ca un perete de nepatruns, inauntrul caruia sa auzea zgomot, larma si tulburare. Sfredelind intunericul cu privirea, vazu un rau larg, involburat de valuri, care se rostogoleau inainte si inapoi, la stanga si la dreapta; si, de fiecare data cand prin fata ochilor sai trecea in viteza un val, cineva parca ii rostea deslusit in ureche: “Este valul necredintei, al nepasarii, al racelii”; “Acesta – al nemilostivirii, al desfranarii, al luarii de mita”; “Acesta – al desfatarii, al huzurului, al pizmei, al vrajbei”; “Iar acesta – al betiei, al necuratiei, al lenevirii, al infidelitatii intre soti” si asa mai departe.

Si, in fata pustnicului, fiecare val rasucea pe creasta lui o multime nenumarata de oameni, ridicandu-i din rau si iarasi cufundandu-i la fund. Batranul exclama ingrozit: ” Doamne ! Oare toti acestia vor muri si nu este pentru ei nadejde de mantuire ?” Ingerul ii raspunse: “Priveste mai departe si vei vedea milostivirea si dreptatea lui Dumnezeu !”.

Pustnicul mai privi o data raul si vazu ca era acoperit, de-a lungul si de-a latul lui, cu mici barci in care stateau niste tineri luminosi cu fel de fel de arme, spre ajutorul celor ce se inecau. Ei ii chemau pe toti la ei si unora le intindeau mana, altora le coborau prajini si scanduri, altora le aruncau franghii, iar uneori scufundau pana la fund cange si carlige: poate ca se va agata si de acolo cineva. Foarte rar le raspundea cineva chemarii, dar si mai putini erau cei ce se foloseau cum se cuvine de armele salvatoare care li se dadeau.

Cea mai mare parte le respingeau sfidatori si cu un fel de satisfactie salbatica se scufundau in raul care raspandea fum inabusitor, duhoare grea si miros de ars. Batranul isi intinse privirea mai departe de-a lungul raului si la capatul lui vazu o prapastie fara fund, in care raul se prabusea. Multime de tineri luminosi treceau iute cu barcile incolo si incoace, chiar pana la marginea prapastiei, dand ajutor, cu grija fiecaruia; dar, cu toate acestea, in fiece clipa, in fiecare loc al raului multe mii de oameni se prabuseau impreuna cu raul in prapastie, de unde se auzeau vaiete de disperare si scrasnirea dintilor.

Batranul isi acoperi fata si izbucni in lacrimi. Si auzi o voce din cer: “Este amar, dar cine-i de vina ? Spune, ce as mai fi putut sa fac pentru mantuirea lor si nu am facut ? Dar ei resping, cu impietrire, orice ajutor le este dat. Ei Ma vor respinge si pe Mine, daca Ma voi pogori in ajutorul lor in cele mai amare locuri de suferinta”.

Linistindu-se cat de cat, pustnicul isi indrepta privirile spre dreapta, spre rasaritul luminos si fu mangaiat de o vedenie imbucuratoare. Cei ce, ascultand chemarea tinerilor luminosi, le intindeau mana sau se prindeau de vreo arma salvatoare, erau scosi de acestia pe malul drept. Aici ii intimpinau alte persoane, ii primeau in niste mici cladiri zvelte, intinse in numar mare de-a lungul intregului mal, unde ii spalau cu apa curata, ii imbracau in haine curate, ii incingeau, ii incaltau, le dadeau un toiag si, intremandu-i cu hrana, ii trimiteau la drum, mai departe spre rasarit, poruncindu-le sa nu se uite in laturi, sa mearga fara oprire, sa privasca cu atentie pe unde calca si sa nu treaca pe langa nici o cladire ca aceasta, fara sa intre in ea si sa se intremeze cu hrana si cu sfat de la cei in grija carora erau lasate acele cladiri – la fel faceau toti cei ce intrau acolo.

Batranul isi plimba ochiii de-a lungul malului si vazu ca pe toata lungimea lui erau astfel de oameni izbaviti care se pregateau de drum. Pe fetele tuturor se intiparise bucuria si insufletirea. Se vedea ca toti simteau o deosebita usurinta si putere si se aruncau cu o anumita nestavilire pe calea ale carei prime etape erau impodobite cu flori placut mirositoare.

Apoi pustnicul isi indrepta privirea mai departe spre rasarit si iata ce i se descoperi. Frumoasa poiana se termina nu departe de mal; mai departe urmau muntii, ale caror lanturi erau orientate in directii diferite. Muntii se ridicau tot mai sus si mai sus, se intersectau cu prapastii, ba erau golasi si stancosi, ba acoperiti cu tufaris si paduri. Peste tot, pe munti, se vedeau calatorii-nevoitori. Unul se catara pe o panta abrupta, altul statea sa se odihneasca sau sa cugete, altul se lupta cu o fiara sau cu un sarpe; unul mergea direct spre rasarit, altul pe o directie piezisa, iar altul le taia celorlalti calea, de-a curmezisul; insa toti erau obositi si asudati, erau in lupta si in incordare sufleteasca si trupeasca.

Rareori vreun drumet isi vedea calea in permanenta: adesea, aceasta disparea cu totul sau se rasfrangea in mai multe carari intortocheate; intr-alt loc o acopereau ceata si intunecimea, intr-altul drumul era taiat de o prapastie sau de o stanca abrupta; colo, calea era oprita de foarele padurii sau de taratoarele veninoase din vagauni.

Dar iata ce era minunat: peste tot, printre munti erau raspandite cladiri frumoase, asemeni celor in care fusesera primiti pentru prima data cei salvati din apa. Imediat ce intra calatorul in aceste cladiri, asa cum i se poruncise de la inceput, oricat de epuizat ar fi fost pana atunci, iesea de acolo viguros si plin de puteri. Atunci fiarele si taratoarele nu puteau sa-i suporte privirea si fugeau din calea lui; nici un fel de piedici nu-l faceau sa intarzie prea mult si gasea repede calea care se ascunsese de el prin nu se stie ce mijloace, urmand indicatiile primite in acele cladiri.

De fiecare data cand cineva depasea o piedica sau invingea un dusman, se facea mai puternic, mai inalt si mai chipes; cu cat cineva se inalta mai sus, cu atat devenea mai frumos si mai luminos. Pe varful muntelui, locul se facea din nou lin si presarat de flori; dar cei ajunsi acolo intrau repede intr-un nor luminos sau intr-o ceata, din care nu se mai vedeau.

Pustnicul ridica ochii mai sus de nor si in spatele lui sau in spatele muntelui vazu o lumina minunata, de o frumusete nemaivazuta, din care se auzeau pana la el preadulci cantari: “Sfant, Sfant, Sfant este Domnul Savaot!” Batranul cazu cu smerenie la pamant si deasupra lui trecu cu rasunet cuvantul Domnului: “Alergati asa ca sa-l luati [premiul]” (I Cor. 9,24).

Ridicandu-se din nou in picioare, pustnicul vazu ca de pe diferitele piscuri ale muntelui erau destui calatori din locuri diferite care fugeau navalnic inapoi spre rau, unii in trecere, altii cu strigate si cu cuvinte de hula si de ocara.

Fiecare dintre acestia era strigat de sus si de prin alte parti sa se opreasca. Dar, impinsi de niste arapi scunzi de statura, acestia nu ascultau glasul prevenitor si se cufundau din nou in raul naclait. Atunci pustnicul intreba cu mirare: “Doamne, de ce ?” si auzi ca raspuns: “Este rodul samavolniciei si al nesupunerii fata de randuiala tocmita de Dumnezeu !”. Cu acestea, vedenia lua sfarsit.

Ingerul care ii atrasese pustnicului vedenia il intreba, in fine: “Ei, te-ai linistit ?”. Batranul i se inclina pana in pamant.

Cred, fratilor, ca nu este nevoie de multa vorbarie pentru talcuirea acestei vedenii. Raul este lumea; cei cufundati in el sunt oamenii care traiesc dupa duhul lumii, in patimi, in vicii si in pacate; tinerii luminosi din barci sunt ingerii si, in general, harul care ne cheama la mantuire; prapastia fara fund in care se prabusea raul cu tot cu oameni este pierzania; cladirea frumoasa de pe malul drept este Biserica unde, prin Taina pocaintei sau a botezului, pacatosii convertiti se spala de pacate, se imbraca in haina indreptatirii, isi incing braul cu putere de sus si pornesc pe calea mantuirii; urcarea muntelui, cu diferitele piedici, reprezinta diferitele nevointe in curatirea inimii de patimi; fiarele si taratoarele sunt dusmanii mantuirii; locul cel lin de pe varful muntelui este linistirea inimii; norul luminos care ii acopera pe muritori este moartea impacata; lumina de dupa munte este raiul cel fericit; cladirile raspandite pe munte sunt templele lui Dumnezeu. Cine, aflandu-se pe cale, intra in aceste cladiri, adica cine primeste Tainele si participa la sfintele slujbe si rugaciuni ale Bisericii si se foloseste de sfatul si de indrumarea pastorilor, acela depaseste cu usurinta toate piedicile si grabnic ajunge la desavarsire. Iar cel ce, din samavolnicie, le respinge si nu se supune sfaturilor si indrumarilor pastorilor, acela cade repede, si duhul lumii il va ademeni din nou.

Consider de prisos sa mai adaugam orice alta povata. Va implor numai, fratilor, izbaviti-va de veacul acesta inselator ! Amin.

din “Viata launtrica“, Sfantul Teofan Zavoratul

Pomenirea Sfintei Mucenite Tomaida – 13 aprilie

Tomaida s-a nascut în Alexandria Egiptului din parinti cu bun nume. Ea de mica a fost crescuta cu toata cuviinta, întru dreapta credinta. La vîrsta de cincisprezece ani, ea a fost însotita dupa rînduiala cu un barbat de o cinste cu ea.

Dar în absenta sotului ei de acasa, socrul ei, un batrîn necurat si desfrînat, a voit sa o necinsteasca pe Tomaida, nora lui. Inspaimîntata, Tomaida a încercat sa îsi lamureasca socrul ca ceea ce voieste sa faca este împotriva Legii lui Dumnezeu, si a luptat sa scape din mîinile lui. Dupa împotrivire îndelungata din partea tinerei, socrul a scos junghierul, a omorît-o pe Tomaida, apoi a despicat-o în doua. Atunci pedeapsa lui Dumnezeu l-a ajuns, caci necuratul batrîn si-a pierdut vederea, nemaiputînd gasi usa prin care sa fuga din casa. Asa a fost gasit el si dat judecatorului, care l-a condamnat la moarte.

Tomaida a luat astfel mucenicie pentru a-si fi pazit cu strasnicie curatenia vietii, dupa cuvîntul Domnului Care porunceste ca nunta sa fie cinstita întru toate iar patul nespurcat. Ea a murit pentru credinta ce a purtat-o lui Dumnezeu si sotului ei. Dupa moartea ei, multi oameni luptati de dracul desfînarii si-au aflat ajutor puternic si grabnic la moastele Sfintei Tomaida. Marele pustnic Daniil a adus sfintele ei moaste la Schit si le-a îngropat în cimitirul monahilor. Sfînta Tomaida a luat cununa muceniciei la anul 476 dupa Hristos.

Cîntare de lauda la Sfînta Tomaida

Oricine care pentru ale sale pacate sufera
Cu sfintii îngeri împartasire nu are.
Dar oricine care pentru împlinirea voii lui Dumnezeu sufera,
Si de dragul lui Hristos de nenorociri nu fuge,
Acela vede Fata lui Dumnezeu.
Tomaida, roaba Domnului,
Purta în inima credinta adevarata.
Dar de dragul lui Dumnezeu ea a suferit
satanica mîndrie a socrului ei.
“Paraseste, o socrule, pofta pentru bietul meu trup!
Au de Dumnezeu Cel din ceruri nu ti-e frica?
Trupul nostru – desi nimic alt decît praf-
De Dumnezeu ne e dat doar pentru suflet.
De-l vom mînji cu pacatul,
Ale sufletului aripi le frîngem,
De Dumnezeu Cel Viu pe suflet îl despartim,
Si ne dam legati pe mîna satanei. ”
Orbit de a necuratei pofte nebunie,
socrul pe nora mortii o da;
,, Doamne miluieste!” rosteste dreapta.
Dar ucigasul orbeste –
Si cel de doua ori orb
Se tîrîie astfel bîjbîind la iad.

din “Proloagele de la Ohrida” , Sfantul Nicolae Velimirovici

Fericirile Cuviosului Paisie Aghioritul

Coliba “Cinstita Cruce”,
2 decembrie 1972
Maica Stareta Filoteia, binecuvântati!

Astazi m-a apucat o nebunie si am luat creionul în mâna si asa cum face nebunul atunci când îsi scrie nazbâtiile sale pe ziduri cu carbune, am stat si eu sa le scriu pe ale mele pe hârtie. Si iarasi ca un nebun le trimit pe cele scrise. Aceasta a doua nebunie o fac din multa dragoste fata de surorile mele, ca sa se foloseasca macar câtusi de putin.

Pricina primei nebunii au fost cinci scrisori, una dupa alta, primite din diferite locuri ale Greciei si care cuprindeau diferite subiecte. Desi toate întâmplarile erau binecuvântari mari ale lui Dumnezeu, acestia însa au ajuns la deznadejde, deoarece le-au înfruntat în mod lumesc.

Dupa cuvenitul raspuns la scrisorile lor am luat creionul ca un nebun, precum am spus, si am scris acestea. Si cred ca si banutul de la fratele vostru cel calator va fi pentru fiecare sora un amnar cu care sa-si aprinda lumânarea în chilia sa si sa slavosloveasca pe Bunul nostru Dumnezeu.

Simt multa bucurie atunci când fiecare sora, ducându-si crucea ei, face si nevointa corespunzatoare cu marime de suflet.

O inima ca soarele de mare si de stralucitoare, si tot este putin daca ar da-o cineva lui Hristos ca recunostinta pentru marile Lui daruri si în chip deosebit pentru cinstea aparte ce ne-a facut-o noua, monahilor, prin înrolarea în tagma Sa îngereasca prin chemari personale.

De asemenea, marea cinste li se cuvine parintilor, care s-au învrednicit sa se încuscreasca cu Dumnezeu. Din pacate însa cei mai multi parinti nu înteleg acestea si în loc sa fie recunoscatori lui Dumnezeu, dimpotriva, se revolta, deoarece pe toate le vad lumeste, asa cum fac si oamenii care s-au facut pricina sa iau creionul si sa scriu toate acestea ce le voi arata mai departe.

1) Fericiti sunt cei care au iubit pe Hristos mai mult decât toate ale lumii si traiesc departe de lume si aproape de Dumnezeu împartasindu-se de bucurii paradisiace înca de pe pamânt.

2) Fericiti sunt cei care au izbutit sa traiasca ascunsi si dobândind virtuti mari, n-au dobândit nici macar o faima mica.

3) Fericiti sunt cei care au izbutit sa faca pe nebunii pentru Hristos pazindu-si în felul acesta bogatia lor duhovniceasca.

4) Fericiti sunt cei care nu propovaduiesc Evanghelia prin cuvinte, ci o traiesc si o propovaduiesc prin tacerea lor, prin harul lui Dumnezeu, care îi tradeaza.

5) Fericiti sunt cei care se bucura când sunt clevetiti pe nedrept, iar nu atunci când sunt laudati pe drept pentru viata lor virtuoasa. Acesta este semnul sfinteniei si nu nevointa seaca a faptelor trupesti si numarul mare al nevointelor, care, atunci când nu se fac cu smerenie si cu scopul de a omorî pe omul cel vechi, creeaza numai simtaminte false.

6) Fericiti sunt cei care prefera sa fie nedreptatiti decât sa nedreptateasca si primesc netulburati si în tacere nedreptatile, aratând cu fapta ca ei cred “întru Unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul” si de Acesta asteapta sa fie îndreptatiti iar nu de oameni, în felul acesta izbavindu-se de desertaciune.

7) Fericiti sunt cei care fie s-au nascut betegi, fie s-au facut din neatentia lor, dar nu murmura, ci slavoslovesc pe Dumnezeu. Acestia vor avea locul cel mai bun în rai împreuna cu marturisitorii si mucenicii, care pentru dragostea lui Hristos si-au dat mâinile si picioarele lor spre taiere, iar acum, în rai, neîncetat saruta cu evlavie picioarele si mâinile lui Hristos.

8) Fericiti sunt cei care s-au nascut urâti si sunt dispretuiti aici, pe pamânt, deoarece acestora, daca slavoslovesc pe Dumnezeu si nu cârtesc, li se pastreaza locul cel mai frumos din rai.

9) Fericite sunt vaduvele care au purtat haine negre în aceasta viata, fie si fara voie si au trait o viata duhovniceasca alba slavoslovind pe Dumnezeu fara sa murmure, iar nu cele care poarta haine pestrite si duc o viata pestrita.

10) Fericiti si de trei ori fericiti sunt orfanii care au fost lipsiti de afectiunea parintilor lor, deoarece unii ca acestia au izbutit sa-si faca pe Dumnezeu tata înca din aceasta viata, având în acelasi timp depusa în casieria lui Dumnezeu afectiunea parintilor lor, de care s-au lipsit si care creste cu dobânda.

11) Fericiti sunt parintii care nu folosesc cuvântul “nu” pentru copiii lor, ci îi înfrâneaza de la rau prin viata lor sfânta, pe care copiii o imita si, bucurosi, urmeaza lui Hristos cu noblete duhovniceasca.

12) Fericiti sunt copiii care s-au nascut sfinti “din pântecele maicii lor”, dar mai fericiti sunt aceia care s-au nascut cu tot felul de patimi mostenite, însa s-au nevoit cu sudori si le-au dezradacinat dobândind împaratia lui Dumnezeu “întru sudoarea fetii” lor.

13) Fericiti sunt copiii care de mici au trait într-un mediu duhovnicesc si astfel, fara osteneala, au sporit în viata cea duhovniceasca. Dar de trei ori mai fericiti sunt copiii cei nedreptatiti care nu au fost ajutati deloc, ci dimpotriva, au fost îmbrânciti spre rau, dar care, îndata ce au auzit de Hristos, au tresaltat în inima lor si întorcându-se cu 180 de grade, si-au întraripat sufletul iesind din sfera de atractie a pamântului si miscându-se în orbita duhovniceasca.

14) Mirenii îi numesc norocosi pe astronautii care se misca în spatiu, câteodata în jurul lunii, alteori pe luna. Însa mai fericiti sunt nematerialnicii lui Hristos, zburatorii prin rai, care urca la Dumnezeu si adeseori umbla prin rai, în adevarata lor locuinta, cu mijlocul cel mai rapid si fara mult combustibil, ci doar cu un posmag.

15) Fericiti sunt cei care slavoslovesc pe Dumnezeu pentru luna ce îi lumineaza si îi ajuta sa mearga noaptea, însa mai fericiti sunt cei care au priceput ca nici lumina lunii nu este a lunii si nici lumina lor duhovniceasca nu este a lor, ci a lui Dumnezeu. Caci zidirile, fie ca lucesc ca oglinda, fie ca sticla, fie ca un capac de conserva, daca însa nu vor cadea razele soarelui peste ele, nu este cu putinta sa luceasca.

16) Mirenii îi numesc norocosi pe cei care traiesc în palate de cristal si au toate înlesnirile, însa mai fericiti sunt cei care au izbutit sa-si simplifice viata lor si s-au eliberat de lantul acestei evolutii lumesti a multor înlesniri (de fapt a multor greutati) si astfel s-au slobozit de nelinistea înfricosatoare a epocii noastre.

17) Mirenii îi numesc norocosi pe cei care pot sa dobândeasca bunatatile lumii. Dar mai fericiti sunt cei care le dau pe toate pentru Hristos si se lipsesc de orice mângâiere omeneasca aflându-se astfel langa Hristos zi si noapte în mângâierea Sa dumnezeiasca, care de multe ori este atât de mare, încât unii îi spun lui Dumnezeu: “Dumnezeul meu, dragostea Ta nu o pot suferi, deoarece este multa si nu încape în inima mea cea mica”.

18) Mirenii îi numesc norocosi pe cei care au functiile cele mai înalte si casele cele mai mari, deoarece acestia au toate înlesnirile si duc o viata tihnita. Dar mai fericiti sunt cei care au numai un cuib în care se adapostesc si putina hrana si îmbracaminte, dupa cum spune dumnezeiescul Pavel. În felul acesta ei au izbutit sa se înstraineze de lumea cea desarta folosind pamântul doar ca reazem picioarelor lor, ca niste fii ai lui Dumnezeu, iar cu mintea aflându-se mereu lânga Dumnezeu, Bunul lor Parinte.

19) Norocosi sunt cei care devin generali si ministri, dar si cei care devin si pentru câteva ore, atunci când se îmbata si se bucura pentru aceasta. Dar mai fericiti sunt cei care au omorât pe omul lor cel vechi, s-au imaterializat si au izbutit prin Duhul Sfânt sa devina îngeri pamântesti. Unii ca acestia au aflat caneaua paradisiaca prin care beau si se îmbata mereu de vinul paradisiac.

20) Fericiti cei care s-au nascut nebuni, caci vor fi judecati ca nebuni si astfel vor intra în rai fara pasaport. Dar mai fericiti si de trei ori fericiti sunt cei foarte învatati, care o fac pe nebunii pentru dragostea lui Hristos si îsi bat joc de toata desertaciunea lumii. Aceasta nebunie pentru Hristos pretuieste mai mult decât toata stiinta si întelepciunea înteleptilor întregii lumi.

Rog pe toate surorile sa faca rugaciune ca Dumnezeu sa-mi dea sau mai degraba sa-mi ia putina mea minte, ca sa-mi asigure, fie si în felul acesta, raiul. Sau sa ma înnebuneasca cu dragostea Sa, ca sa ies afara din mine, afara din lume si din sfera de atractie a pamântului, deoarece altfel nu are sens viata mea ca monah. Am albit pe dinafara, dar m-am înnegrit pe dinlauntru ca un monah nepasator. Însa eu ma îndreptatesc pe sine spunând ca sunt bolnav nu numai atunci când se întâmpla sa fiu bolnav. Iar alteori iarasi ma îndreptatesc ca sunt bolnav, ci si atunci când sunt bine si am nevoie de bataie. Rugati-va pentru mine.

Hristos si Maica Domnului sa fie cu voi!

Cu dragoste în Hristos, Fratele vostru. Monahul Paisie

din “Epistole” , Cuviosul Paisie Aghioritul

Ortodoxia inimii – Parintele Serafim Rose

Si aceasta porunca avem de la El. Cine
iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe
fratele sau. Ioan 4,21

ÎNTRUCÂT Parintele Serafim a devenit un om al inimii, avântul misiunii lui a sporit pe masura. Când îsi începuse lucrarea misionara, el a sustinut foarte ferm adevarata ortodoxie, respingând modernismul, revolutionarismul, ecumenismul. Asta poate sa fi fost frumos în etapa începatoare. Dupa cum a spus el însusi: “Cu cât cineva descopera mai mult despre credinta crestina si viata duhovniceasca, cu atât descopera ce multe ‘greseli’ a facut pâna acum si dorinta fireasca a omului este de a fi ‘corect'”.

Dar toate astea sunt doar la nivel exterior, asa cum a început Parintele Serafim sa vada mai clar odata cu trecerea anilor. El nu si-a schimbat niciodata filosofia de baza, originara; nu a fost mai aproape de a deveni ecumenic, modernist, sau alcatuitor al unui nou calendar bisericesc la sfârsitul vietii, decât fusese când începuse tiparirea “Cuvântului ortodox”.

Acum, în special dupa ce muscase din fructele amare ale “bolii îndreptatoare”, el a vazut ca era ceva cu mult mai esential ce ar trebui sa propovaduiasca în aceste timpuri de pe urma, când “iubirea multora se va raci”. (Matei 24, 12).

Mai presus de toate, Parintele Serafim a devenit propovaduitor al ortodoxiei inimii. Pe lânga învierea sfintei Rusii (despre care se va spune mai mult, mai târziu) aceasta a fost tema principala din timpul ultimei parti a vietii sale.

El a spus ca, “adevarata crestinatate nu înseamna doar opiniile corecte despre crestinatate – asta nu este suficient pentru mântuirea sufletului. Sf. Tihon (din Zadonsk) a spus: ‘Daca cineva ar spune ca adevarata credinta este pastrarea si marturisirea corecta a dogmelor corecte, el ar spune adevarul, pentru ca un credincios are nevoie în mod absolut de pastrarea dogmelor ortodoxe. Dar aceasta cunoastere si marturisire în sine nu-l face pe om credincios si crestin adevarat. Pastrarea si marturisirea dogmelor ortodoxe se gaseste întotdeauna în adevarata credinta în Hristos, dar adevarata credinta a lui Hristos nu se afla întotdeauna în marturisirea ortodoxiei …. Cunoasterea dogmelor corecte este în minte si acest lucru este adesea neroditor, arogant si mândru ….

Adevarata credinta în Hristos este în inima si ea este roditoare, smerita, rabdatoare, iubitoare, milostiva, mângâietoare, înfometata si însetata de dreptate; ea se retrage din patimile lumesti si se lipeste numai de Dumnezeu, se nevoieste si cauta întotdeauna ceea ce este ceresc si vesnic, se lupta împotriva fiecarui pacat si cauta mereu si cere ajutor de la Dumnezeu pentru aceasta’. Si apoi îl citeaza pe Fericitul Augustin, care ne învata: ‘Credinta crestinului este cu dragoste: credinta fara dragoste este a diavolului’: Sf. Iacov, în Epistola sa ne spune ca ‘si demonii cred si se cutremura’ (Iacov 2, 19).

Sf. Tihon, de aceea, ne da un început în întelegerea a ceea ce este ortodoxia: este ceva în primul rând al inimii, nu doar al mintii, ceva viu si cald, nu abstract si rece, ceva ce este învatat si practicat în viata, nu doar în scoala.” Pentru a da fratelui sau ortodox un sens adânc al crestinismului simtit în inima, Parintele Serafim a adus exemplul Evangheliei Extinse, grupul protestant din care venisera Maria, Solomonia si altii. În timp ce respingea greselile protestante, asa cum facuse odinioara, el a fost capabil sa mearga dincolo de perspectiva perioadei sale timpurii de negare, pentru a vedea dedesubtul suprafetei, în inima ostenelilor acestor oameni.

El zicea ca “acesti protestanti au o credinta crestina simpla si calda, fara sa aiba mult din îngustimea sectara ce caracterizeaza multe grupuri protestante. Ei nu cred, ca unii protestanti, ca sunt ‘mântuiti’ si nu mai au nevoie sa faca nimic; ei cred în ideea luptei duhovnicesti si instruirea sufletului. Ei se silesc sa se ierte unul pe altul si nu sa-si poarte pica. Ei aduna de pe strazi vagabonzi si hippies si au o ferma speciala pentru reabilitarea lor si pentru a-i învata un sens al responsabilitatii. Cu alte cuvinte, ei iau crestinismul în serios ca lucrul cel mai important din viata; nu este plinatatea crestinismului pe care o avem noi ortodocsii, ci este bun atâta timp cât merge iar acesti oameni sunt calzi, iubitori, care în mod evident Îl iubesc pe Hristos. În felul acesta ei sunt un exemplu a ceea ce ar trebui noi sa fim, numai ca mai mult asa ….

Unii dintre tinerii nostri ortodocsi se convertesc la grupuri ca acesta, dar asta are si efect invers în jur – unii dintre acesti protestanti se convertesc la ortodoxie. Si de ce nu? Daca avem adevaratul crestinism, trebuie sa fie ceva în mijlocul nostru, ca cineva care iubeste cu sinceritate adevarul va vedea si-l va vrea. Am botezat câtiva oameni din acest grup protestant în mânastirea noastra: ei sunt atrasi la ortodoxie de harul si sfintirile a caror prezenta le simt în ortodoxie, dar care lipsesc din grupul lor. Si odata ce devin ortodocsi, ei gasesc experienta lor protestanta destul de fragila si superficiala, care li se paruse atât de reala odinioara. Conducatorii lor le dau învataturi foarte practice bazate pe Evanghelie, dar dupa un timp învataturile sunt obositoare si ei se repeta.

Venind la ortodoxie, acesti convertiti gasesc o bogatie a învataturii care este fara de sfârsit si îi poarta într-o adâncime a experientei crestine care se afla cu totul dincolo chiar si de cei mai buni crestini ne-ortodocsi. Noi care suntem deja ortodocsi avem aceasta comoara si aceasta adâncime în fata noastra si trebuie sa o folosim mai din plin decât o facem de obicei.”

PROPOVADUIND ortodoxia launtrica a inimii, Parintele Serafim a atentionat
împotriva ispitei de a urma “întelepciunea de suprafata”. El a zis ca “a fi ‘ortodox dar nu
crestin’, este o stare care are un anumit nume în limbajul crestin: înseamna a fi fariseu, a
fi atât de înnamolit în litera legilor Bisericii, ca omul îsi pierde sufletul care le da lor
viata, duhul crestinismului adevarat.

El a aratat cum putem fi dusi înainte cu “corectitudine” chiar în aspecte mici: “Pot sa ne placa icoanele bizantine bine-facute (ceea ce este un lucru bun), dar mergem prea departe daca dispretuim icoanele mai moderne ca stil, care se gasesc în multe din bisericile noastre. La fel se pune problema si cu cântarile bisericesti, arhitectura, urmarea regulilor corecte de post, a îngenuncherii în biserica, etc. …

Daca va impresioneaza puternic sa aveti icoane bune si începeti sa spuneti: ‘Se afla o icoana de un stil nepotrivit în biserica noastra!’ trebuie sa ai mare grija, pentru ca îti concentrezi întreaga atentie pe ceva exterior. De fapt, daca exista o biserica care nu are nimic altceva decât icoane de un stil bun, devin suspicios, pentru ca poate [oamenii de acolo] sunt doar urmatori ai modei. Exista un caz (unul din multe) în care o biserica avea icoane rusesti vechi, originale – unele bune si altele de un gust destul de prost, pictate într-un stil relativ nou – si o persoana fanatica le-a scos pe toate si a pus în loc icoane noi, reproduceri pe hârtie, într-un stil perfect bizantin. Si care a fost rezultatul?

Oamenii de acolo au pierdut contactul cu traditia, cu oamenii care le-au adus lor
ortodoxia. Ei au înlocuit icoanele originale la care se rugasera credinciosii de secole.”

Parintele Gherman îsi aminteste cum, atunci când el si Parintele Serafim cinsteau pentru prima data memoria Parintelui Gherasim în Cuvântul ortodox, la începutul anilor ’70, el si-a exprimat rezervele fata de fratele sau. Se întreba, “cum îl putem prezenta pe Parintele Gherasim ca pe un urias modern al ortodoxiei traditionale, când el are în Biserica sa acele icoane de stil apusean din sec. al XIX-lea?”

Parintele Serafim a raspuns, “acele icoane dovedesc ca el era în traditie, pentru ca a acceptat cu simplitate si dragoste ceea ce i s-a transmis de la parintii cei drepti întru credinta.”

Parintele Serafim a mai observat cum putem fi urmatorii “întelepciunii de suprafata” când ne prindem în idei înaltatoare: “Este moda acum sa se învete despre rugaciunea lui Iisus, sa se citeasca Filocalia, sa se mearga ‘înapoi la Parinti’. Nici aceste lucruri nu ne vor mântui – ele sunt de suprafata; pot fi de folos daca sunt urmate corect, dar daca devin pasiunea ta, primul lucru catre care te apleci, atunci acestea devin exterioare, de suprafata, care nu duc catre Hristos ci catre Antihrist.”

Parintele Serafim a fost ca si proorocul secolului XIX, Sf. Ignatie Brianceaninov, învatând ca numai cei ce simt Împaratia lui Dumnezeu în inimile lor vor fi în stare sa recunoasca adevarata natura a lui Antihrist, atunci când va veni. Prin contrast, Parintele Serafim a afirmat ca “‘super-ortodoxul’ de astazi poate deveni cu multa usurinta rugaciunea lui Antihrist.” În câteva locuri a spus cum se poate întâmpla: “Vladimir Soloviev, în cartea sa ‘Scurta istorie a lui Antihrist’, sugereaza în mod ingenios ca Antihrist, pentru a atrage conservatorii ortodocsi, va deschide un muzeu al tuturor antichitatilor crestine. Poate tocmai imaginile lui Antihrist (Apoc. 13, 14) vor fi într-un autentic stil bizantin – acesta ar trebui sa fie pentru noi un gând care sa ne trezeasca.

Antihrist trebuie sa fie înteles ca un fenomen spiritual. De ce-ar vrea toti oamenii din lume sa se plece înaintea lui? În special pentru ca exista ceva în el care raspunde la ceva ce se afla în noi – acel ceva fiind lipsa lui Hristos din noi. Daca ne vom pleca în fata lui (Dumnezeu ne interzice sa facem asta!), va fi pentru ca vom simti o atractie fata de vreun lucru superficial, care ar putea chiar sa arate ca si crestinismul, caci ‘Antihrist’ înseamna cel care este ‘în locul lui Hristos’ sau arata ca Hristos.”

În mod deosebit, Parintele Serafim a vazut în atacul “ortodox” neautorizat asupra Fericitului Augustin un semn al formalismului care va duce la acceptarea lui Antihrist. Doctrinele “exagerat de logice” ale lui Augustin, despre care Parintele Serafim a spus ca “nu i-a fost un mare admirator”, au fost doar aspectul de suprafata, intelectual al unui om a carui inima a fost în întregime ortodoxa. Dupa cum a scris Parintele Serafim într-o scrisoare: “Lucrul cel mai frumos si mai ortodox despre el este simtirea, evlavia, dragostea ortodoxa pentru Hristos care tâsneste atât de puternic în operele sale ne-dogmatice, cum ar fi Confesiunile sale (Parintilor rusi le plac si Monologurile). Ca sa-l distruga pe Augustin, asa cum încearca sa faca criticii de astazi, înseamna sa distrugi si aceasta evlavie si iubire pentru Hristos …. Eu ma înfricosez de inimile reci ale ‘intelectualului corect’ cu mult mai mult decât orice greseli pe care le-ai putea gasi la Augustin. Intuiesc în aceste inimi reci o pregatire pentru lucrarea lui Antihrist (a carui imitare a lui Hristos trebuie sa se extinda si la ‘teologia corecta’!). Eu simt în Augustin iubirea lui Hristos.”

În ceea ce îl priveste pe Parintele Serafim, i-a fost primita rugaciunea pe care o adusese înaintea Maicii Domnului în 1961, când îi ceruse sa îl lase sa intre în “inima inimilor”. La inima crestinismului adevarat, el gasise acel ceva în care se cuprind toata Legea si proorocii (Mat. 22, 40). Era prima si a doua porunca a lui Iisus Hristos: a Celui Care a facut din Iubire o lege.

din “Viata si opera Parintelui Serafim Rose”

Cum sa-L slavim pe Dumnezeu?

8. …De aceea îndemnându-i, le spunea sa se îngrijeasca pururea de virtute: “fie de mâncati, fie de beti, fie altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti” [I Cor 10, 31 ]. Ia aminte la exactitatea îndemnului! Toate – zice – pe care pui mâna si le faci, sa aiba radacina si temelia aceasta: sa fie spre slava lui Dumnezeu si nimic sa nu fie din partea ta care sa nu aiba aceasta temelie. Asadar, “fie de mâncati, fie de beti, fie altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti”.

9.  Si cum este aceasta: a mânca si a bea spre slava lui Dumnezeu? Este atunci când sezând la masa multumesti Celui Ce ti-a dat-o, când Îl recunosti ca Datator, când nu porti discutii lumesti, ci – cu multa cumpatare plinind trebuinta trupului si refuzând orice lipsa de masura si îmbuibare – când te scoli, multumesti Celui Ce a dat hrana spre întremarea noastra. Asa faci toate spre slava lui Dumnezeu. Caci zice: “fie de mâncati, fie de beti, fie altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti”.

10.  Ia uita-mi-te cum prin aceste putine vorbe a cuprins tot modul nostru de trai! Caci zicând “fie altceva de faceti”, s-a referit într-un singur cuvânt la toata viata noastra, vrând ca noi sa lucram faptele virtutii fara sa privim deloc la slava oamenilor. Dar nu numai aceasta a vrut sa ne spuna prin “fie altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti”, ci ne mai da de înteles ceva: sa ne departam de orice fapta a rautatii si nimic sa nu facem care nu aduce slava Stapânului tuturor. Daca urmam virtutea, sa fim atenti, mai întâi de toate, daca ne aduce lauda din partea singurului Dumnezeu; sa nu avem sub nici o forma ca motiv faima din partea oamenilor. Iar daca suntem delasatori, numai acel lucru sa ne înfricoseze si sa ne struneasca cugetul nostru: acea judecata nemitarnica si venirea acelei zile înfricosate si ca cele ale noastre sunt spre ocara lui Dumnezeu. Si, precum despre cei ce se nevoiesc în virtute spune: “pe cei ce Ma slavesc îi voi slavi” [I Rg 2, 30], asa auzi-l iar si pe proorocul, care zice: “Vai voua, ca din pricina voastra numele Meu este batjocorit între neamuri” [Rom 2, 24; Is 52, 5; Iez 36, 20].

11. Vezi câta înversunare are cuvântul? Dar cum sa-L slavim pe Dumnezeu? Printr-o traire spre slava lui Dumnezeu si prin luminarea ce iese din viata noastra, dupa cum zice altundeva: “sa lumineze lumina voastra înaintea oamenilor, ca ei sa vada faptele voastre bune si sa slaveasca pe Tatal vostru Cel din ceruri” [Mt 5, 16]. Caci nimic nu face sa fie atât de mult slavit Stapânul nostru ca vietuirea înalta. Dupa cum lumina soarelui lumineaza ochii celor ce o privesc, tot asa si virtutea îi atrage spre contemplarea ei pe toti care o privesc si îi misca spre slavirea Stapânului pe cei cu mintea sincera. Deci pe toate câte le facem, asa sa le facem, ca sa miste spre slavoslovie pe fiecare din cei ce ne privesc. Caci zice: “fie altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti”.

12. Oare ce spun? Daca vrei sa bucuri pe cineva vreodata, nu pofti sa slujesti celor care petrec în bunastarea si luxul acestei lumi, ci celor în necazuri, celor în împrejurari grele, celor în temnite, celor cu totul goi si care nu au parte de nici o mângâiere. Adu-le acelora fericire, si multe [vei primi]. Caci dobândesti mare câstig de la aceia si devii mai întelept si lucrezi totul spre slava lui Dumnezeu. Iar daca trebuie sa ai grija de cineva, alege-i mai bine pe orfani si pe vaduve si pe cei aflati în multa saracie, decât pe cei ce traiesc în slava si stralucire. Caci El Însusi a zis: “Eu sunt tatal orfanilor si judecatorul vaduvelor” [Ps 67, 6]. Si iarasi: “Judecati pe orfan si faceti dreptate vaduvei si veniti apoi sa vorbim, zice Domnul” [Is 1, 17].

13. Daca vrei pur si simplu sa te duci în piata, adu-ti aminte de îndemnul apostolului, care zice: “fie altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti”. Nu risipi timpul în adunari nefolositoare si vatamatoare, ci abateti drumul catre casa lui Dumnezeu, ca si trupul si sufletul sa primeasca mult folos. Daca discutam cu cineva, s-o facem cu multa îngaduinta si blândete si sa nu lasam sa ne întindem în convorbiri lumesti, care nu au nici un folos, ci sa discutam acele lucruri care si ascultatorilor le sunt de mare folos si pe noi ne feresc de orice acuza.

14. Acestea nu le-am adus în fata dragostei voastre pe degeaba, ci ca sa stiti de câta prevedere este nevoie daca vrem sa ne îngrijim de mântuirea noastra si de câta osânda sunt vrednici cei care au preferat acestei adunari si învataturii duhovnicesti scenele de afara si adunarile nefolositoare si vatamatoare si hipodromul si spectacolele dracesti si pierzatoare. Ei nu l-au ascultat pe fericitul Pavel, care zice: “nu fiti piatra de poticneala nici iudeilor, nici elinilor, nici Bisericii lui Dumnezeu” [I Cor 10, 32].

din “Cateheze baptisimale” , Sfantul Ioan Gura de Aur