Ce înseamna smochinul din Evanghelie, care e blestemat sa se usuce fara nici un motiv întemeiat la aparenta?

Intrebarea 20: Ce înseamna smochinul din Evanghelie, care e blestemat sa se usuce fara nici un motiv întemeiat la aparenta?Si ce înseamna acea neînfrânata foame, care cere înainte de vreme roada. Ce rost are, în sfârsit, blestemul unui lucru fara simtire?

Raspuns: Dumnezeu Cuvântul, care toate le chiverniseste cu întelepciune în vederea mântuirii oamenilor, a povatuit mai înainte firea prin lege, întrucât aceasta încuvinta o slujire mai trupeasca a lui Dumnezeu. Caci nu putea firea sa primeasca atunci Adevarul gol, fara acoperamintele tipurilor, din pricina nestiintei si a înstrainarii ce s-a nascut în ea fata de originalul lucrurilor dumnezeiesti.

Pe urma a venit la noi în chip descoperit El Insusi facându-se om prin imbracarea trupului strabatut de suflet mintal si rational, si a stramutat firea la slujirea imateriala prin cunostinta în duh. Aratându-se deci Adevarul în viata, Dumnezeu Cuvântul n-a mai voit sa aiba stapânire umbra, al carei chip era smochinul. De aceea zice: “Venind iarasi din Betania la Ierusalim”, adica dupa ce-si daruise lumii prezenta ascunsa în chipul si umbra legii, a venit înca o data la firea omeneasca prin trup. Asa trebuie înteles cuvântul: “venind iarasi, a vazut un smochin în cale, neavând decât frunze”. Adica a vazut slujirea trupeasca a legii, cea în umbre si chipuri, sustinuta de o predanie nestatatoare si vremelnica, asezata asa zicând “în cale”, constând numai din chipuri si rânduieli trecatoare.

Si vazând-o pe aceasta Cuvântul, împodobita pompos si stralucitor de învelisurile din afara ale formelor trupesti ale legii, ca un smochin de frunzele sale, si neaflând roada dreptatii care sa hraneasca Cuvântul, a blestemat-o. Mai bine zis a rânduit sa nu mai acopere adevarul, înabusindu-l cu chipurile legii. Iar ceea ce-a urmat s-a aratat în fapt, uscându-se cu totul frumusetea legalista ce-si avea fiinta numai în chipuri si prin aceasta stingându-se fala Iudeilor în legatura cu ea. Caci nu era lucru îndreptatit, nici potrivit, ca, dupa ce s-a” aratat pe fata Adevarul roadelor dreptatii, sa mai fie atrasi în chip amagitor de frunze cei ce trec prin aceasta viata ca pe un drum, încât sa lase roada cea buna a Cuvântului.

De aceea zice: “Nu era vremea smochinelor”, adica timpul în care a stapânit peste firea omeneasca legea nu era vremea roadelor dreptatii, ci vremea în care se preînchipuiau roadele dreptatii. Era vremea care prevestea harul dumnezeiesc si negrait ce avea sa vina în viitor ca sa-i mântuiasca pe toti, har la care neajungând poporul cel vechi s-a pierdut prin necredinta. Caci “Israel zice dumnezeiescul Apostol, urmarind legea dreptatii, adica pe cea în umbre si chipuri, n-a ajuns la legea da îndreptare, adica la cea desavârsita în duh dupa Hristos”.

Sau alt înteles: deoarece multimea preotilor si a carturarilor, a legiuitorilor si a fariseilor, care patimea de slava desarta prin pazirea pentru vazul lumii a unor moravuri plasmuite, zice-se, în duh de evlavie, dând aparenta ca împlineste dreptatea, hranea trufia parerii de sine, Cuvântul declara aceasta parere de sine a celor pomeniti smochin neroditor, împodobit numai cu frunze.

Si aceasta parere de sine, Doritorul mântuirii tuturor oamenilor, care flamânzeste dupa îndumnezeirea lor, o usuca blestemând-o întrucât, este neroditoare. Iar aceasta o face pentru ca oamenii, în loc sa dea aparenta ca sunt drepti, sa caute mai bine sa fie drepti cu adevarat, dezbracând camasa moralitatii fatarnice si îmbracând fara prefacatorie pe cea virtuoasa cum, vrea Cuvântul dumnezeiesc, ca în felul acesta sa petreaca viata în evlavie, aratând mai bine lui Dumnezeu dragostea sufletului lor, decât oamenilor fatarnica înfatisare din afara a purtarii morale.

Iar daca suntem si vreunii dintre crestini astfel, prefacându-ne evlaviosi în purtarile noastre, fara ca sa fim drepti cu adevarat, sa asteptam Cuvântul ca pe un iubitor de oameni, ca aceasta, flamânzind dupa mântuirea noastra, sa ne usuce parerea de sine a sufletului, care e samânta pacatului, ca sa nu mai duca drept roada dorinta de a placea oamenilor. Aceasta este tâlcuirea locului dupa putina mea putere. Tâlcuirea data arata pe Domnul flamânzind spre binele nostru, blestemând smochinul cu folos si uscându-l la vreme, ca pe unul ce împiedica Adevarul, fie ca se întelege prin el predania veche a legii formelor materiale, fie parerea de sine a fariseilor care se mândreau cu pazirea moravurilor.

( Din Filocalia 3 )

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *