Conferinta Parintele Rafail Noica

Conferinta: “Din ce moarte ne-a izbavit HRISTOS?”

15 decembrie 2005, Alba Iulia

Bine v-am gasit, iubiti frati si surori,

Inainte sa incep cu subiectul, as vrea sa profit de ocazie pentru a spune ca de cand sunt in Romania am primit sute de scrisori, dintre care multe sunt un strigat mare de deznadejde si la nici una n-am raspuns. Si as cere iertare de la toti cei la care n-am raspuns, dar as cere si sa ma intelegeti si sa fiti ingaduitori. Nu pot sa fac lucrul asta, nu pot sa raspund, nu fiindca durerile fratilor si surorilor mele de pretutindenea cad pe urechi moarte, dar pentru ca nu pot, cred ca nu e nici chemarea mea de la Dumnezeu.

Inca un lucru as fi vrut sa va impartasesc. De catava vreme a aparut o rugaciune cu numele meu. Rugaciunea nu este a mea, am adus-o cu mine din Franta si am impartasit-o cu unul sau doi, suflete in care aveam incredere. Rugaciunea are niste lucruri vrednice, tocmai pe linia bubei noastre postmoderne – deznadejdea. Si pentru aia am adus-o din Franta, cu gandul, eventual, sa o traduc, nu eu am tradus-o, dar este un motiv pentru care am zabavnicit sa o dau in public, si pentru care ma hotarasem sa n-o dau asa cum este: pot spune despre ea ca desi are foarte multe lucruri vrednice, nu are nimica concret, dar respira ce zice Sfantul Ignatie Briancianinov despre cartea “Urmarea lui Hristos”, respira un “subtire aer de ratacire”. Unde exact e ratacirea, n-am dibuit, si de aia am zabavnicit sa o imprastii. M-a mahnit foarte mult ca a fost data de altcineva, si data in numele meu, fara ma intrebe.Va rog foarte mult, nu faceti lucrul asta, fiindca nu e bine, nici pentru voi, nici pentru mine. Hai sa avem mai multa incredere unii in altii, dar avand incredere, sa fim si vrednici de increderea aproapelui. Cine o fi facut-o, daca ma aude, n-are nevoie sa-mi ceara iertare, ca iertarea e deja data, dar sa nu mai facem lucruri dintr-astea.

Repet, rugaciunea are multe lucruri vrednice, si m-as bucura sa stiu ca ii ajuta pe unii care ajung in ultimul grad al deznadejdii, insa nu stiu pe unde si in ce fel sa fim cu luare aminte. Repet cuvantul Sfantului Iganie, “respira un subtire aer de ratacire”, si ma rog Domnului ca nu acea ratacire sa afecteze pe nimeni.

Subiectul de astazi este o intrebare care am socotit-o minunata in ultima cuvantare pe care am tinut-o aicea. Intrebarea era:”Din ce moarte ne-a izbavit Hristos”? Si-am simtit ca n-am raspuns cum se cuvenea: cum se zice, mai popular asa, “n-am fost pe faza”. In doua cuvinte pe care as vrea sa le dezvolt astazi, putem spune asa – din moartea necunoasterii de Dumnezeu, care ne-a survenit tocmai din gustarea pomului cunoasterii. Cuvantul nu mie mi-a fost dat, altcineva mi l-a dat, dar asa cum m-a izbit intrebarea, ca fiind minunata, in sensul ca intrebari de astea as vrea sa purtam toti in inimile noastre pana cand vom ajunge sa cunoastem Invierea, tot asa imi vine sa zic ca m-a traznit si raspunsul. Ala era cel care as fi vrut sa-l fi dat, chit ca mai dezvoltam dupa aia, si ma bucur pentru persoana careia i-a venit de la Dumnezeu. “Moartea necunoasterii de Dumnezeu survenita venita tocmai din gustarea pomului cunoasterii”. Ma iertati! De acum incolo as vrea sa zic “lemnul cunoasterii”. Asta era traducerea mai veche. In vechime traducatorii nu-si permiteau sa parafrazeze atata cat in modernitate. Si mai drept faceau, in general. De ce lemnul cunoasterii? Nimeni nu vorbeste de pomul crucii, dar in greaca, in slavona, exista ecoul asta pe care il are lemnul crucii si lemnul vietii, si lemnul cunoasterii, si toate lemnele raiului. Limba noastra, care a cunoscut duhul dreptei slaviri, si-a insusit anumite formule si anumite expresii si un anumit vocabular, insusit insa nu deplin, si, cu navala modernitatii, le pierdem. E foarte important sa nu pierdem cuvantul si sensul cuvantului. E important ca Scriptura si tot ce este liturgic sa fie o traducere, si nu o tradare. Se tot citeaza, cel putin in Occident, expresia italiana “Traduttore, tradittore”, “Traducatorule, tradatorule”. Sa nu tradam, ci sa traducem, fiindca mai ales in cele bisericesti, cuvantul are o importanta deosebita. Cuvantul nu este doar un purtator de informatie, cuvantul are energie si energia asta este mantuitoare si daca nu, risca sa fie ucigasa. Cuvantul este unul din numele Lui Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu. Dar, sa nu o luam pe linia asta… sa vorbim despre moartea din care ne-a izbavit cuvantul lui Dumnezeu. “O, de-am trai noi toti ca moarte necunoasterea lui Dumnezeu!”. De-am trai noi asta ca o moarte, ne-ar fi mai putin confortabil sa traim in toate conforturile pe care ni le ofera viata, dar ar fi un zbucium foarte important, dar s-a pierdut cu caderea; cu dinamica necontenita a caderii lui Adam, s-a pierdut pana si simtamantul asta.

Compar ce am trait eu in viata mea cu ce traia Parintele Sofronie intre 20 si 30 de ani si mai tarziu. Spunea ca, socotea ca blestemul cel mai mare este a nu cunoaste pe Dumnezeu. Eu, si banuiesc ca multi din contemporanii nostri, traim bine mersi, fara Dumnezeu, poate ne e un pic dor de El, poate avem niste greutati si atuncea ne amintim ca mai este si Dumnezeu, si poate ca sa ne ajute El cand altii nu pot, insa nu ne dam seama – a murit ceva in sufletul nostru si nu ne dam seama, tocmai fiindca suntem morti, ce moarte inseamna faptul de a nu cunoaste pe Dumnezeu. Iata ca, pe de o parte, Adam putea vorbi cu Dumnezeu. Venea in gradina raiului Dumnezeu, vorbea cu Adam, ii spunea niste lucruri, si, dupa cate se intelege, pleca sau nu stiu ce se intampla, dar ramanea Adam singur, ca sa zicem asa, de capul lui. Dar desi vorbea fata catre fata cu Dumnezeu, vadit Adam nu a ajuns sa cunoasca pe Dumnezeu destul de deplin. Daca ar fi cunoscut Adam pe Dumnezeu destul de deplin, ar fi fost cu neputinta mincinosului sarpe sa insele pe Adam, respectiv pe Eva, dar putem, cand zicem Adam, s-o implicam pe Eva, si cand zicem Eva, sa-l avem pe Adam in gand, ca traiau ca unul, asa cum doreste Dumnezeu sa traim noi toti si asa cum trebuie sa ajungem sa traim noi toti. Sensul nevointei, telul nevointei, este acea dragoste care face dintr-o multime din miliarde de oameni, cati de la Adam si nu numai pana azi, cei care se nasc acum, si pana la cel mai de pe urma care va sa se zamisleasca din femeie in istoria asta – ca toti astia sa fim unu, asa cum Dumnezeu, nu Dumnezeii, dar Dumnezeu este trei Persoane, si zicem Dumnezeu, si ne-am invatat din vechime, cel putin de la Moisi incoace, ca Dumnezeu cel adevarat un Dumnezeu este si nu traim in duh de politeism. Greu a fost lui Hristos ca, fara sa darame in om chipul asta, al Dumnezeului unu, sa ne impartaseasca totusi ca Dumnezeu este Trei, si nu fac agramatism.

Unde s-a poticnit Adam? Necunoscand pe Dumnezeu, sarpele ii sugereaza lui Eva ca, atunci cand o iscodeste si scoate din ea informatia ca Dumnezeu a zis ca din toate lemnele raiului sa mancati, dar din acela al cunoasterii binelui si raului sa nu mancati ca veti muri, sarpele ii zice:”A, nu veti muri, ci ca stie Dumnezeu ca in ziua cand veti manca din el, nu veti muri, vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezei, cunoscand binele si raul.”

As vrea sa va arat o carte foarte importanta, “Caderea lui Adam”. Sunt niste predici ale Arhiepiscopului Odessei, Inochentie, publicata acum cativa ani, cu binecuvantarea Prea Sfintitului Calinic, la editura Pelerinul de la Iasi. E foarte importanta, fiindca in cartea asta, de cateva predici ale Arhiepiscopului Inochentie, din secolul XIX, Odessa, ne ia pas cu pas, de-a lungul Postului, si ne arata originea, si a noastra, si originea caderii. E foarte important sa stim de unde venim si incotro mergem, si foarte frumoase sunt predicile lui simple, dar arata ce bogatie de intelesuri se ascunde dupa fiecare cuvant. E o linie pe care am trait-o si eu intr-o masura, si m-am bucurat cand am primit cartea asta si am citit-o. Intre altele, zice Inalt Prea Sfintitul Inochentie, daca lui Dumnezeu i-ar fi fost frica ca Adam ar deveni ca Dumnezeu, era nevoie sa puna pomul ala in mijlocul raiului? Nu putea sa nu-l puna deloc? Sau nu putea sa nici nu-l faca pe Adam pana la urma? Ce logica simpla! Dar ale lui Dumnezeu toate sunt minunat de simple, si totusi de neajuns omului. Acum e drept ca in momentul ispitei, omul se impartaseste intrucatva de intunericul ispititorului si in momentul ala, greu vede sau poate deloc nu poate vedea.

Sunt momente nu de judecata si nici de contra-argumentare, sunt momentele cand suntem atacati de gandurile intunericului, de indoieli, si de asta sunt momente de rabdare. Sunt momente in care, ca marinarul pe puntea vaporului, cand in furtuna vin valurile si spala puntea, daca esti prins acolo, nu poti face nimic, ca te trezesti in mare, decat sa tii de parapet, tii de bara. Si daca a trecut valul, dupa aia poti sa fugi catre cabina, sa zicem. In momentul ala s-a intunecat Eva si a crezut sarpele, parea verosimil ce a zis ca: “A, ca da, ca Dumnezeu isi apara prerogativele, sa nu devenim si noi ca Dumnezei”. Dar noi vrem, totusi. Inca un lucru pe care il explica frumos IPS Inochentie: “Daca noi vrem sa devenim ca Dumnezeu, oare nu Dumnezeu a pus asta in sufletele noastre?

Neaparat este un pacat, neaparat este mandrie? De unde pana si ideea in noi, decat daca Dumnezeu ar fi pus-o? Nimic nu exista si omul nimica nu poate face decat daca Dumnezeu a facut sa existe si daca Dumnezeu a pus in inima omului. Uitati-va in natura. Exista oare o dorire, o pofta trupeasca, pentru care sa nu existe lucrul pentru care poftesti? Se naste vreun animal, mamifer, si nu cauta imediat la tâta mamei? De ce, de unde stie? Cum zicea un bun prieten al manastirii, un zidar pe care-l pomenesc tot mereu, zicea:”Universitatea n-a facut inca vitelul ala. De unde stie el unde este camara si ce-i trebuie lui?” Dar a pus Dumnezeu si pofta in nou-nascutul, si obiectul pentru care pofteste.

Asa si dorul de a se indumnezei, este un pacat numai in religiile pagane. Avem in mitologia antica greaca exemple ca Prometeu, care a vrut sa fure, sa rapeasca focul dumnezeiesc, si a fost pedepsit in iad, si vesnic un vultur ii mananca ficatul. Ha! Stiti de ce? Asa cum zice Psalmul: “Toti dumnezeii neamurilor draci sunt.” Acesti draci vor sa fie dumnezei in felul lor. Si ei au nevoie sa-si apere prerogativele lor, intre ghilimele dumnezeiesti, fiindca nu sunt dumnezei, ci sunt faptura. Si pofta lor de a fi dumnezei, daca ar fi facut-o in ascultare, Dumnezeu i-ar fi facut dumnezei, asa cum este El. Dar ei sunt dumnezei, as zice, amatori, si au nevoie sa se apere, fiindca sunt slabi. Dumnezeu adevarat nu numai n-n-are nevoie sa se apere- dintre toti intemeietorii de religii, singur Hristos a putut foarte bland, foarte simplu, imi vine sa zic foarte elegant, sa se lase pus pe cruce. Nu ii era frica nici de chin, nici de moarte, nici de rusine, rusinea crucii din toate punctele de vedere. In doua ceasuri au facut harcea-pacea din toata slujirea pe care a facut-o Hristos, toate minunile, toate cuvintele minunate …a, ca uite, ca l-am prins, ca de-acum daca vrea Dumnezeu, sa vina Ilie sa-l dea jos de pe cruce, si alte batai de joc, il aratau ca nu era Fiul lui Dumnezeu, ca fusese un inselator.. si n-a fost destul ca a murit pe cruce; si pe mormant au pus pecete, nu cumva sa iasa ceva viata de acolo. Ha…i-a fost frica de Hristos, Pazea, iadule! Cum zice un tropar de-al nostru cantat in Marele Post: “De-abia s-a infipt lemnul crucii pe Golgota si iadul a strigat: “Vai, cine a implantat o aschie de lemn in inima mea?!” Si moartea a fost facuta ea de doua paralele. Si Hristos tot mormantul nu l-a oprit si multumim vrajmasilor pentru acea pecete de pe piatra mormantului fiindca stim ca pecetea nestricata, si Hristos, s-a ivit ca cel intai nascut din morti, cum il numeste Sfantul Pavel, asa cum si in nasterea Lui s-a nascut fara sa strice pecetele fecioriei Maicii Sale.

Dumnezeu, tocmai fiindca este atotputernic, se manifesta intr-o gingasie de nedescris.

Gingasia, calitatea asta a iubirii dumnezeiesti, este ceea ce vadeste pe Dumnezeu si dumnezeirea adevarata, nu o putere de aia care poate interzice; poate de-aia Dumnezeu nici nu interzice pe om. Daca ar fi interzis pe omul asa zis oprit, nu s-ar fi putut apropia de El nimeni. Daca ar interzice Dumnezeu pacatul, lumea n-ar putea fi asa cum este acum, insa gandul lui Dumnezeu nu este gandul omului, asa cum gandim noi.

Gandul lui Dumnezeu este sa ne faca dumnezei cu adevarat, si aicea de cea mai mare importanta, mai presus de toate, este libertatea omului. Si Dumnezeu vrea sa ne invete sa intrebuintam acea libertate, o sabie, sa zicem, cu care sa ucidem vrajmasi, nu cu care sa ne sinucidem. Si pana la urma, ale lui Dumnezeu nu sunt sabie, si nu sunt de ucis, decat ca acuma noi avem sa ne luptam cu un vrajmas si unul singur, si acel vrajmas se numeste moartea. Ce numim noi moarte? Ne ingrozeste si ne intristeaza dincolo de orice masura chipul mortii.
Un trup care, pana odinioara, fiind in viata, avea cat de cat o infatisare, sa zicem o frumusete.. chiar si un om rau, un om imbatranit, uratit poate de ani si de cine stie prin ce trecuse viata lui, dar in comparatie cu trupul lui mort avea o frumusete. Frumusetea asta este viata. Trupul neinsufletit are un chip care ingrozeste pe om nu numai in sensul de frica, groaza, ingrozeste si in sensul de uraciune, ceva de nerabdat, ceva care omul nu poate sa suporte si nu va putea niciodata, fiindca Dumnezeu nu a vrut ca omul sa se impace cu moartea. Omul o tot face, ca nu stie altceva, dar Dumnezeu nu vrea sa ne impacam cu moartea. Ala este vrajmasul, si singurul. Si daca harul lui Dumnezeu il putem numi sabie pentru a lovi pe vrajmas, e sabie pentru moarte, si numai pentru moarte. Deci, pentru noi chipul mortii este trupul neinsufletit, dezbinarea intre trup si suflet… Dar, iubiti frati si surori, haideti sa incepem sa devenim crestini, asta nu e moartea inca, asta e chipul mortii, iar ca moarte, ca proces, ca procedeu din viata noastra, daca am trai mai crestineste, este o minune… sub aspectul asta tragic Dumnezeu omoara moartea, pe de o parte, adica, cum zice Sfantul Pavel, tot ce este pacat se sfarseste cu moartea. Pacatul nu este altceva decat energia mortii care lucreaza in noi… ar trebui multe definitii date, dar nadajduiesc ca, cu experienta vietii voastre, Domnul si harul lui Dumnezeu sa va explice, si experienta vietii, si carti pe care le cititi, ca n-avem timp sa explicam fiecare cuvant.

Deci, pacatul, sa nu ne oprim la definitii morale, e prea putin morala, trebuie sa o depasim cat mai curand, nu in imoralitate, astasta este a cadea dincoace de morala, trebuie sa trecem dincolo de morala, in fiintialitate, ontologie daca vreti. Fiinta! Deci pacatul trebuie inteles ca lucrarea mortii in noi care inmulteste moartea, ne umple de moarte. Moartea este sfarsitul acelei lucrari in gandul lui Dumnezeu. Cititi-va Cartea Facerii, si sa cunoasteti, si ar fi bine sa cunoasteti bine Scriptura, si textele bisericesti, dar macar Scriptura. Fara asta nu ne putem numi culti, oricate vagoane de carti am fi inghitit in viata noastra. Ca Dumnezeu a zis:”Ca rautatea sa nu fie fara de moarte acuma sa indepartam pe Adam din Rai”, si a pus moartea, despartirea intre trup si suflet, ca o curatire a acestei lucrari, cum zice rugaciunea de iertare a arhiereului la inmormantare: “Ca sufletul sa se intoarca de unde fiinta si-a luat”. Asta moarte este?, iar trupul sa se dea celor dintre care a fost alcatuit. Este chipul mortii. Al carei morti este chip?

Despartirea sufletului de Dumnezeu, Facatorul lui. Aia este moartea, aia este pacatul, tot ce in viata asta desparte sufletul omului de Facatorul lui, de Dumnezeu, este moarte, si lucrarea acelui lucru, acelei energii, acelui gand, acelei fapte, este pacat, este lucrarea mortii. Tot ce aduce pe om catre Dumnezeu este viata si este stingerea lucrarii mortii, iar viata si libertatea ne sunt date pentru ceea ce numeste Biserica pocainta. Ca asta am mai facut-o in trecut, o sa fac si azi, s-o redefinesc, pocainta. Pocainta, intr-adevar incepe printr-o lupta impotriva pacatului, o lepadare a gresalelor, a pacatelor noastre, a ratacirilor noastre, o indreptare spre altceva, dar asta este numai, tot asa, un moment, sa zic, primitiv, al intelesului cuvantului pocainta. Daca vreti, in limbajul nostru mai modern, as zice ca pocainta este dinamica catre cele vecinice, dinamica spre a depasi biologia noastra plicticoasa, de toate zilele. Uitati-va la New Age-ul asta. New Age-ul nu e o miscare religioasa. New Age-ul este epoca in care traim, nu se mai numeste epoca moderna, acuma suntem post-moderni sau New Age, insa se caracterizeaza printr-o sumedenie de miscari religioase, intre altele, si toti in New Age, in miscarile astea ale noului veac, cauta sa se depaseasca, cauta sa-si implineasca potentialuri pe care le au, stiu eu, telepatie, sa zboare, sa ghiceasca, sa nu stiu ce… Ha! E omul care e plictisit de biologia asta al carei capat este bietul mormant. Tocmai dintre astea vrea sa ne izbaveasca Dumnezeu. Biologia, viata noastra trupeasca, de la zamislire si pana la mormant, asa cum este dupa caderea lui Adam, totusi, fie ea dupa cadere, dar Dumnezeu o gandeste ca un rastimp in care omul sa poata constientiza niste lucruri si sa poata sa-si depaseasca mortalitatea si sa ajunga in nemurire. O alta expresie a pocaintei, o fur de la filosofi care nu stiu daca constient sau inconstient n-au furat-o tocmai de la Biserica, este devenirea intru fiinta. Existenta, venirea noastra din vesnica noastra nefiinta, prin zamisilire si nastere, asta nu este viata, fratilor si surorilor, este o inainte gustare a vietii, este o experienta primitiva pe care ne-o da Dumnezeu, a vietii, biologia asta, comuna animalelor, in care omul, prin libertatea asta si cuvantul dumnezeiesc, daca vreti poruncile dumnezeiesti, este menit, deci omul este menit, sa isi depaseasca, e singurul animal care poata sa isi depaseasca biologia si sa ajunga in nemurire. Nemurirea se si numeste sfintenie. Sfintenia nu este privilegiul catorva, incepand cu Maica Domnului. Sfintenia este chemarea fiecarui suflet care se naste in chipul lui Dumnezeu, chip si asemanare.

Chipul lui Dumnezeu face ca acest animal, omul, spre diferenta de toate celelalte animale, are un potential de indumnezeire, chipul lui Dumnezeu. Asemanarea este ceea ce trebuie sa dobandim in devenirea noastra. Deci existenta noastra, incepand cu zamislirea, cu venirea din nefiinta noastra in aceasta experienta primitiva a lui a fi, dar nu suntem inca, iarasi zic: nu asta este viata noastra. Viata noastra, existenta noastra este o devenire. Trebuie sa intelegem ca totul aici este vremelnic, sa nu ne agatam de nimic, sa intrebuintam cu intelepciune tot ce ne da Dumnezeu, dar faptul ca parasim candva Pamantul, maine, poimaine, sau intr-o suta de ani, si o mie de ani sa fie, vremelnic este, daca se termina cu mormantul. Si, daca este vremelnic, uitati-va ca iarasi, dintre toate animalele, numai omul poate gandi vremea si vecinicia, numai in om este tanjirea spre a nu muri. Animalul nu se gandeste la asta, si vine moartea, il ia firesc, si s-a dus. Pentru om este tragedie si numai pentru om. Si asta este un semn ca moartea nu este fireasca, semn ca nu Dumnezeu a pus moartea ca parte a vietii omului. Dar trebuie sa intelegem, mai ales in sensul ca daca nu asta este viata, suntem chemati la altceva, iar existenta noastra, devenirea noastra, sa o facem o devenire. Si, poruncile lui Dumnezeu sa nu le intelegem cazon, adica in stil de armata, ca generalul spune ca sa faci asta si daca nu, apoi vai de tine…Poruncile lui Dumnezeu, multi ani m-am zbatut sa inteleg ce inseamna porunca, un Dumnezeu asa de iubitor cum incepeam sa inteleg ca este Dumnezeul adevarat, adica cum porunceste? Si mi-am dat seama ca traim gresit cuvantul porunca. Incep a spune ca porunca lui Dumnezeu este o descoperire, daca vreti un semnal a cum sa ne traim liberatatea, o descoperire a ce este vrednic ca omul, chipul lui Dumnezeu, sa doreasca, catre ce sa tanjeasca.. Este descoperire a ce trebuie sa lucreze omul, nu numai ca sa se scape de pacat. Dinamica pe care am numit-o a fi pocainta, este dincolo si de pacat. Si Adam trebuia sa faca o calatorie, care poate nu s-ar fi numit pocainta. Pocainta are si un sens de intoarcere, te caiesti, te razgandesti si faci altceva. Adam n-ar fi fost cazul, dar totusi calatorie avea de facut, calatoria pe care a facut-o al doilea Adam, Iisus, intrupandu-se, care a preluat calatoria caderii lui Adam, pacat n-a savarsit, dar a luat-o pe calea caderii care ne-am agonisit-o prin pacat, moartea cu chinurile ei, pogorarea in iad dar inviind din iad, fiindca cum spunea ucenicilor Lui ca: “Stapanitorul lumii asteia vine si nu are nimic in mine!”, iadul nu avea agatament de El, nu avea de ce sa se agate. Scaiul, cand il arunci, cel mai bine se prinde de un pulover de lana, mai putin de o pelerina de fas, si de un bloc de gheata deloc. Cam asa si iadul, n-a avut de ce sa se agate de Hristos si Hristos, ca om, ca era si om, si Dumnezeu, neamestecat, dar nedespartit, acelasi Hristos este, il putem vedea si ca Dumnezeu si ca om. Ca om, ca Dumnezeu nu moare, a murit, ca om s-a coborat in iad si a fost singurul om care a putut strabate iadul si iesi din el, si invia a treia zi, sa-si invie propriul sau trup, “Porunca am luat de la Tatal”, zicea El, si razbind intre astea a faurit o cale prin fundul iadului, asa cum odinioara despartise Marea Rosie pentru poporul Israil, pe care vroia sa-l mantuiasca de la robia Egiptului, si poporul lui Dumnezeu a trecut prin fundul Marii Rosii, ca pe uscat, dar prigonitorii egipteni n-au putut. Asa si ceea ce ne prigoneste pe noi, moartea, si cei ce se asociaza cu aceasta prigoana, nu pot trece Marea Rosie a mortii, sau pragul mortii, dar cei care traiesc dupa cuvantul lui Dumnezeu, prin harul si puterea lui Dumnezeu, vom trece, si cer Domnului sa faca lucrul asta cu noi, cu toti. Fiindca Hristos a faurit cale prin iad, prin moarte, prin chin si a sfintit calea asta, asa cum botezandu-se de la Ioan, nu El s-a curatit de catre apele Iordanului, ci El a sfintit apele Iordanului, aceasi sfintire o chemam astazi cand sfintim apa sfintita, agheasma, si cerem binecuvantarea Iordanului peste aceste ape. Asa a facut Hristos cu toate. Nu El s-a impartasit de o viata nascandu-se in viata asta, ci El a sfintit toate clipele vietii omului, inclusiv saracia, durerea, neputinta, chinul, moartea, iadul, nu insusi iadul, calea prin iad, si a fost primul Adam care, inviind din morti, a putut, nu stiu dupa ce legi, dar a 40-a zi sa se ridice la Ceruri si sa sada de-a dreapta Tatalui. Iesirea nedureroasa din lumea asta pana la sederea de-a dreapta Tatalui era menirea lui Adam in Rai. Daca el ar fi crezut lui Dumneze mai mult decat inselatorului, nu prin moarte, ci asa cum avem un chip in Enoh care s-a mutat, ca era cu Dumnezeu, si Dumnezeu l-a luat, si Enoh n-a murit, ci e cu Dumnezeu undeva, Ilie la fel, proorocul Ilie, a venit un car de foc si l-a luat si n-a murit. Avem o experienta a unei treceri din viata la nemurire fara durerea mortii in acesti doi, si banuiesc ca asa trebuia sa fie trecerea in cele vesnice, fiindca, moartea, ca sfarsitul, daca vreti, ca savarsitul existentei noastre pe pamant, savarsitul devenirii noastre pe pamant, nu este moarte, si prin puterea lui Dumnezeu, de la invierea lui Hristos, nu mai este moarte, ci este nastere. De ce? Prin neascultarea lui Adam, cand a venit in lume moartea, ca a zis Dumnezeu: “In ziua cand vei manca din aceea vei muri”, moartea a fost despartire de Dumnezeu. Sufletul nu i s-a despartit de trup, a mai trait nu stiu cate sute de ani in rai si pana la urma a murit trupeste. Moartea a fost despartirea de Dumnezeu. Dar de ce, ziceam, cand a venit aceasta moarte, despartirea de trup si suflet, in viata omului, in viata Adamului, de ce a suferit Eva blestemul asta al nasterii in dureri? Pentru ca nasterea omului in lumea asta ingana nasterea omului la sfarsitul vietii asteia.

Asa cum am facut gestatia in pantecele maicii, pentru a veni in viata asta, ne facem devenirea asta intre nastere si mormant, a doua gestatie, pentru a ne naste in cele vecinice. Si cand aceasta nastere a devenit dureroasa s-a inganat prin durere si in femeie, ca nasterea cum se face? In dureri. In dureri si poate cu plangere se face nasterea omului in lumea asta, mama boleste, pruncul se naste plangand, si in plansoare insotim trupul neinsufletit la mormant si cu plangere il inmormantam.

Plangerea nu este nici pentru momentul gestatiei, cand se vede femeia insarcinata, in mod normal, daca nu intervin anomaliile care vin astazi, se bucura ca acuma un suflet va veni in lumea asta, ca o sa aiba si ea un prunc pe care sa-l tina in brate, si plangerea nu este nici pentru dupa moarte unde ar trebui sa fie fericirea ca sufletul si-a gasit calea, cum zice rugaciunea: “Ca sufletul sa se intoarca de unde fiinta si-a luat”, sa se intoarca la Facatorul, sa se intoarca unde nu a fost niciodata si totusi a fost, si recunoaste. Plangerea este numai pentru viata asta si face parte din dinamica pocaintei, nu atata parere de rau pentru rele facute, vorbesc… Noi intelegem foarte analitic, foarte primitiv lucrurile, obiectiv. Asta numesc eu primitiv duhovniceste, noi gandim obiectiv. Faptul ca am facut o greseala si-mi pare rau pentru ea, nu asta este inca pocainta, ar puteasa fie un inceput. Adica o parere de rau ca vedem ca am scrantit-o, asta e normal…Lacrimile adevarate sunt cand sufletul incepe sa traiasca faptul ca despartirea de Dumnezeu este un blestem si ca acel blestem este moarte, ca el, sufletul despartit de Dumnezeu, sufletul, persoana, nu ia analitic doar sufletul, impreuna cu trupul si cu tot ce alcatuieste persoana mului, cand isi da seama ca e despartit de Dumnezeu. Trebuie sa cunoastem cat de putin pe Dumnezeu macar, ca sa ne dam seama… Cand cunoaste sufletul, asta v-o spun din experienta parintelui Sofronie si a sfintilor, trebuie toti sa ajungem la experienta asta, cand incepe sufletul sa vada de ce Dumnezeu ne-am despartit de noi, de care dragoste ne lipsim noi, lacrimile vin din dragoste, nu din parere de rau obiectiva, ca am facut obiectiv, obiectul, ceva tampit sa zicem, ci ca prin acea prostie, prin acea rautate, de ce e rautate? Ca s-a ranit dragostea lui Dumnezeu. In ce fel s-a ranit? Prin despartirea noastra de dragostea asta. Si indraznesc sa mai spun un lucru. Dragostea, cand vorbesc despre Dragoste, vorbesc despre Dumnezeu, dragostea lui Dumnezeu. Este atotputernica, insa nimic nu este, paradoxal, mai vulnerabil decat dragostea. Daca Dumnezeu n-ar iubi, dragostea n-ar putea fi ranita si Domnul n-ar putea fi ranit. Paradoxal, dragostea adevarata, dumnezeiasca, este asa de intensa, foc mistuitor ii zice, care mistuieste nemistuit. De ce nemistuit? Pentru ca Dumnezeu e nemuritor, si totusi in acelasi timp e, ce numim noi cu limbajul nostru, de-al psihologiei, este vulnerabila. In ce sens vulnerabila? Subtire. Dumnezeu se mahneste. Si in ce fel se mahneste? Nu se ofenseaza, asta e erezie. Dumnezeu nu cunoaste manie, ofensa, nu-l poti ofensa pe Dumnezeu. Noi, prostii, ne ofensam ca cineva mi-a zis ca sunt un porc, si ma ofensez si ma supar pe el. Da, uita-te in oglinda, poate nu e chiar prea flatant ce vezi acolo, dar porc nu-i. Asa de tare ne ofensam. Avem slabiciune, avem moarte. Dumnezeu n-are nici slabiciune, nici moarte, si nu se supara. Dar se mahneste pentru mine, ca pacatuind, eu ma lipsesc de dragostea Lui si de tot ce vrea sa reverse in mine. Ce vrea sa reverse in mine? Exact inversul de ce spunea sarpele, ca Dumnezeu stie ca vom deveni ca Dumnezeu. Asta e ce vrea Dumnezeu? Sa devin ca un Dumnezeu, sa devin un dumnezeu.

Si nu pe calea asta, amatorista, ci pe cale, hai sa-i zicem, profesionista. Dumnezeu profesional ne invata cum sa ajungem la El, si daca ar putea sa ne dea mai mult decat ce este El, ne-ar da mai mult. Asta-i dragostea dumnezeiasca. De ce zic, indraznesc sa zic eu ca ne-ar da mai mult? Fiindca Hristos, in experienta lui de om, ne spune:”Caci cei care cred in Mine, zice Hristos, cele ce fac Eu si ei le vor face, si mai mari decat acestea, pentru ca Eu ma duc catre Tatal”. Poftim care este invidia lui Dumnezeu: ca nu cumva sa nu ajungem ca dumnezei. Cand El traieste ca om si cu limitari omenesti ne fagaduieste ca daca credem in El, vom face faptele Lui. Care-s faptele Lui? Pana la invierea din morti a lui Lazar. Cand zic morti, nu moarte clinica. Lazar, nu ca celelate invieri, care puteau fi inca o moarte clinica, Lazar putea, era de 4 zile in mormant, si in caldurile alea se descompune repede alcatuirea noastra firava. Pe acesta l-a inviat din morti. A dat aceaiasi putere. Sfinti, de-a lungul istoriei, au facut dintr-astea, au scos din morminte oameni morti de nu stiu cand. Si Hristos a fagaduit nu numai ca veti face ce fac Eu, ci si mai mari decat aceasta. Poftim ce invidie are Dumnezeu – niciuna. Dragostea se daruieste total si daca ar putea da mai mult decat total ar da mai mult, si cand a putut sa dea mai mult a dat mai mult, macar in conditiile astea limitate, pamantesti, noua ne-a dat sa trecem dincolo de, ca sa zicem asa, de ce facuse El, prin puterea Lui, ca omul de la sine n-are nimic. Ca ce este devenirea intru fiinta, ce este devenirea? Devenirea este nimicnicia de odinioara, in devenire intru fiinta. Ce este Fiinta? Fiinta este ce a zis Dumnezeu-Hristos lui Moisi. Cand Moisi a intrebat: “Cine sa sa spun fratilor mei ca m-a trimis ca sa-i scot din Egipt?”
Dumnezeu a zis “Eu sunt cel ce sunt”. Spune-le ca Eu sunt te-a trimis. Eu sunt, Eu sunt fiinta, Eu sunt a fi, pentru acel a fi noi trebuie sa devenim, ori pocainta este avantul, dinamica tocmai catre acel a fi, pocainta, in sensul ei adanc, in sensul ei mai adevarat, mai deplin, este miscarea care, incepand cu pareri de rau si alte lucruri mai primitive, sa zicem, este o calatorie deci a acestui avant, pana acolo unde omul devine ca Dumnezeu, chip si asemanare. Asemanare, pana unde? Parintele Sofronie ne spunea, si o sa gasiti in Maxim Marturisitorul, si in Sfantul Simeon Noul Teolog, si in alti sfinti ai Bisericii: pana la identitate totala. Zicea Parintele Sofronie: “daca vom ajunge sa fim identici cu Dumnezeu pana la totalitate, zice, asta mi-e destul, mai mult nu-mi trebuie”. Asta este ce dorea Dumnezeu pentru Adam si pentru noi, si noi, pacaliti fiind de necunosterea de Dumnezeu, ne lasam ademeniti ba de una, ba de alta si, in moartea necunoasterii de Dumnezeu, daca in nestire ratacim de la caile lui Dumnezeu, in nestire riscam sa ne trezim ca la sfarsitul calatoriei vietii noastre n-am ajuns intru a fi, si ce se intampla cu sufletul? Daca nu cunosc pe Dumnezeu, daca nu-l traiesc in viata asta pe Dumnezeu, cand mi se sfarseste sorocul meu pamantesc si ma despart de trup, prin trup traiesc, de bine de rau, si chinuri, dar si placeri, si nefericiri, si bucurii, si de bine de rau traiesc, cand ma despart de trup ori o sa ma apropiu de Dumnezeul pe care-l port ori o sa raman in intunericul in care sunt.

Sfantul Simeon zicea un lucru infricosator:”Cine n-a vazut pe Hristos in viata asta nu-L va vedea nici in cealalta”. Aici as aduce cuvantul Sfantului Siluan:”Tine-ti mintea in iad, dar nu deznadajdui”. Ca zice Sfantul Siluan:” Nu vom deznadajdui, ca milostiv este Dumnezeu”. Adica, noi nu trebuie sa ne ascundem indaratul unor inchipuiri sau dorinte de-ale noastre, las’ ca poate o sa mearga si asa si asa, trebuie sa stim: legea asta, ca lege cumplita: daca nu il port acuma pe Dumnezeu, daca nu-L vad acuma in viata mea pe Dumnezeu, nici dincolo de viata asta nu-L voi vedea. Insa asta, constiinta asta trebuie sa o purtam, nu spre a deznadajdui, ci ca inceput al avantului nostru catre Dumnezeu, stiind doua lucruri despre Dumnezeu, deocamdata despre, pana cand o sa-l cunoastem: ca Dumnezeu este atotputernic, si poate sa faca absolut tot, tot ce nu poti gandi, si mai mult, poate face Dumnezeu. Dar nu-i destul. O va face? Daca-l maniez pe mine fiindca am pacatuit, fiindca am facut asta si aia si ma simt cu musca pe caciula?

Dumnezeu nu e manios. Dumnezeu un singur lucru vrea. Sa ne deschidem inima. Stie ca suntem pacatosi, stie ca nu putem sa nu pacatuim, ca nu stim, ca n-avem viziunea, ca n-avem puterea daca avem si viziunea, incotro sa mergem. El este cel care ne curata de pacatele noastre, El este cel care, daca gaseste deschidere in noi, Isi pune acolo bunatatea Lui, dragostea lui Dumnezeu, dragoste atotputernica, in sensul ca de nimic biruita… Sunt multe lucruri care as vrea sa va impartasesc, si iertati-ma, nu-mi vine prea sistematic cuvantul, dar poate ca o sa ramaneti cu un chip a ce vreau sa va impartasesc. Uite, imi sare gandul acum la alt lucru. Cum ne curata de pacat Dumnezeu?

Cinstit sangele Lui. Daca si-a asumat trupul nostru, trup si sange, carne si sange, si-a asumat toate suferintele acestea, si rabdand el suferintele care sunt canonul nostru, pentru pacatul stramosului si ale noastre, pe care le continuam noi, ca noi nu suferim pentru pacatul lui Adam… prin el insa am mostenit o slabiciune si inainte sa constientizam, pacatuim fara sa vrem si iar ne trezim in ale mortii. Singurul suflet care n-a pacatuit niciodata, Maica Domnului. Dar noi toti pacatuim.. Si de pacatul nostru nu numai ca nu e ofensat Dumnezeu, cum zice erezia, ci impreuna patimeste cu noi; poti sa ai incredere in Dumnezeu ca-ti cunoaste si pacatosenia, dar si in pacat daca este si intotdeauna este o miscare dreapta, o stie Dumnezeu, poate nu o stii tu. Tu vezi musca pe caciula, Dumnezeu vede si altceva. Un mare pacat este a se indreptati omul inaintea lui Dumnezeu.

Ce a facut Adam? S-a indreptatit, a justificat. De ce-i pacat? Lasa-l pe Dumnezeu sa te indreptateasca, ca sa vezi dragostea Lui, tu osandeste-te si ai sa vezi ca cel care te indreptateste este dragostea lui Dumnezeu. Deci revin la asta. Ca Dumnezeu, departe de a se mania pe om ca pacatuieste asa cum noi ne maniem pe unul care nu face asa cum ii zicem noi, cu scump sangele Lui cand si L-a insusit si prin chinurile Lui ne spala de propriile noastre pacate, cum zice proorocia, Evanghelia lui Matei: “Vei da numele lui Iisus, care inseamna Mantuitor, pentru ca Acesta va mantui pre poporul Sau din pacatele sale”. Vedeti? Nu ne mantuieste Hristos de la un vrajmas, pe noi, nevinovatii, de la niste uraciosi de draci, de nu stiu ce, de moarte.. De la propriile noastre pacate ne mantuieste. Cu scump sangele Lui varsat pe cruce.

Ce este crucea? Crucea, sa stiti ca, nu este suferinta. Acolo ratacim rau. Multi ani mi-a trebuit sa inteleg lucrul asta. Uitati in imnologia Bisericii cum este cantata crucea – ca fiind de viata facatoare. Ce inseamna “Bucura-te, cruce de viata facatoare”? Ca pana si Datatorul de viata pe ea a murit. A murit ce putea muri, dar a inviat ceea nu poate muri niciodata. A inviat reunirea omului cu Dumnezeu, fie ca-i prin moarte acuma, dar moartea nu mai este ceea ce ne poate tine vecinic, ca Marea Rosie, daca inghitea in trup, acolo ramanea, asa si moartea, daca iadul inghite pe cineva, acolo ramane. Hristos, prin trecerea prin moarte si prin iad, si invierea, si inaltarea, sederea de-a dreapta, a facut ca reunirea cu Dumnezeu sa se poate faca de catre fiecare om, nu din puterea noastra.

Noua ne este alegerea, puterea de a o savarsi este a lui Dumnezeu. Dar revin de unde incepusem. Te simti vinovat, te simti cu musca pe caciula, sa nu uiti niciodata ca pe langa faptul ca Dumnezeu poate sa faca orisice, dar oare o s-o faca, ziceam? Nu poate sa nu o faca, fiindca iubeste, si iubirea Lui nu poate fi biruita de nimic. Asta este, pe de o parte, taina pe care ne-a aratat-o Hristos. De ce a fost biruitor? Uite ca, tu ai rabdare, poate te stii ca esti un om rabdator, dar vine o ispita si te tranteste, pe aia n-ai putut sa o rabzi. Hristos a propovaduit dragostea toata viata Lui si a aratat dragostea nelimitata, din pacate n-avem timp sa intram in amanunte, si oamenii i-au aratat ura si moartea. Stia ca oamenii sunt asa. Zice Evanghelia Sfantului Ioan ca Hristos, pe la inceputul Evangheliei, Hristos nu se incredinta omului, ca stia ce era in om si nu era nevoie ca cineva sa-i spuna ce este in om, si nu s-a incredintat omului. Insa cand a venit vremea, mai ales dupa Schimbarea la Fata, cand in istorie au ramas trei martori ca Acesta nu a fost doar un prooroc, ca era insusi Dumnezeu intrupat, l-au vazut in lumina Lui cea dumnezeiasca, pe Tavor, schimbat la fata, dupa aia s-a incredintat omului. 40 de zile mai tarziu, calatorind catre Ierusalim, s-a incredintat omului si in mai putin de 24 de ore omul L-a pus pe cruce.

Ce faci tu cand tu faci cum zice o zicala:”Fa binele si asteapta raul”? E o zicala care se zice cu amar, cu intristare. De multe ori, noi, daca facem un bine si primim raul, ne ofensam, ne scarbim, nu ne place. Stiti ce este? Dragostea noastra este biruita de rau. Hristos, nicaieri, sub nici o forma, de nici un fel de aspect al urei si al ucigasiei noastre sau a dracilor, nu a fost niciodata biruit. Nu observati, dar intr-una din scrierile parintelui Sofronie, unde vorbeste ca Hristos si in pustie, cu ispititorul, a fost nobil, dumnezeieste nobil. Ii raspunde, as zice, nu politicos, asta este a injosi pe Hristos, politetea noastra, dar cum sa spun, cinstitor, il cinsteste pe diavol, cand la intalnire ii spune:”A, dar este si asa…”, “A, dar este si asa..”, nu se supara nici pe el, nu se supara nici pe oamenii care-l prigoneau, nu se supara nici cand Il intelegeau gresit, ca vroiau sa-l faca imparat sau mai stiu eu ce, nu este suparat nici pe cruce, Il ridica pe cruce si ce zice?”Parinte, iarta-le ca nu stiu ce fac”. Noi cu inversunare bateam cuie in trupul celui singur prietenul nostru care ne iubeste pana la moarte, moartea pe care noi I-o dam, si care o mosteneste, ca sa zic asa, de la noi, insusindu-si trupul in care a venit. Si cand ii batem cuiele cu ura, El zice: “Iarta-i, ca nu stiu ce fac”. Ce inseamna ca nu stiu ce fac? Inseamna ca impreuna patimeste cu ignoranta noastra, stie ca nu intelegem nimic si pentru noi se caieste, si pentru noi Il doare, si daca s-a ivit si cineva care sa se indurereze pentru suferintele Lui, femeile, mironositele care urmau crucii si plangeau, se opreste si se intoarce catre ele si zice:” Nu pentru mine sa plangeti!”Zice el acuma, insangerat, cu cununa de spini, cu cruce in spinare si stiind ce-L asteapta:”Nu pentru mine sa plangeti! Plangeti pentru voi si pentru fiii vostri!”. Ce inseamna “voi” si ‘fiii vostri”? Cateva minute inainte, cand Pilat se ciorovaia cu fariseii si mai-marii bisericii, si spunea ca: “Ce, sa rastignesc pe imparatul vostru?” Si la un moment dat izbucnesc: “Fie sangele Lui peste noi si peste fiii nostri”. Ce zice Hristos? “Pentru voi plangeti si pentru fiii vostri”. Cu cuvantul asta ne arata cum sa scapam din blestemul pe care noi insine l-am aruncat asupra noastra. Ca si cum ar zice: “Sangele meu pe care Il vars este spre mantuirea voastra, nu ca blestem pe capul vostru”.

Nici un blestem nu exista si nu poate exista in Dumnezeu, ca nu asta este voia lui Dumnezeu. Dragostea lui Dumnezeu deci, zic, este de nebiruit. Si reluandu-mi cuvantul de adineauri, crucea nu este suferinta, ecuatia este gresita, si ne da rezultat gresit. Crucea, si de-aia o numeste Biserica “de viata facatoare”, crucea este dragostea, dragostea care, in lumea asta salbatica, indracita, fiindca prin drac, cel care primul a cazut de la Dumnezeu din propria lui voie, ne-am ispitit si noi, si prin ispitirea si slabiciunea noastra, pacatosenia de acum a noastra, a intrat si tot intra dracul in lumea noastra si in viata noastra si in istoria pamantului, dar crucea in lumea asta salbatica nu poate decat sa fie suferinta.

Adica prin cruce vreau sa zic ca dragostea dumnezeiasca in viata asta nu poate sa fie decat suferinta si asta este crucea. Crucea trebuie sa o intelegem ca dragostea, dragostea jertfelnica a lui Dumnezeu, care, cum zice Sfantul Ioan Evanghelistul, “daca a iubit pe ai Sai, pana in sfarsit i-a iubit”. Care sfarsit? Insasi moartea prin chin, prin rusine, rusinea ca l-au facut de doua parale si ca si-a pierdut tot ce propovaduise, tot ce spusese a fost facut acuma de doua parale. Nici asta nu i-a biruit dragostea, dragoste jertfelnica pana la capat. Si acuma, continui sa infatisez ceva din dragostea lui Hristos. Zice la Cina cea de taina: “Luati, mancati, acesta este trupul Meu carele pentru voi se frange spre iertarea pacatelor, Beti dintru acestea toti, acesta este sangele Meu, care pentru voi se varsa, spre iertarea pacatelor.” Cum s-a frant trupul ala, cum s-a varsat sangele ala? Mainile noastre ucigase l-au varsat. De ce zic mainile noastre? Noi nici nu eram pe lume pe vremea aia…Suntem partasi prin pacat a acelei energii de Dumnezeu ucigase. Si atuncea, suntem identic cu cei vinovati de a fi omorat pe Fiul lui Dumnezeu cu mainile lor. Deci acelasi pacat il purtam si noi. Deci, cum se frange trupul asta? De mainile noastre se frange. Si Hristos profita ca trupul frant sa ni-l dea noua, sub forma de paine, ca stie ca nu suntem canibali sa mancam carne vie, dar este real trupul Lui si ni se da noua, spre iertarea pacatelor noastre. Care pacate? De a frange trupul lui Hristos, de exemplu. Sangele Lui, cine l-a varsat? Mainile astea ucigase l-au varsat. Si el profita de pacatul meu, si isi varsa de bunavoie sangele si mi-l da sub forma de vin, trupeste vin, real sangele Lui, spre iertarea pacatelor mele. Care pacate? Ucigasia asta, de Dumnezeu ucigasa si de aproapele, de fratele meu. Se poate dragoste mai mult decat asta? Va mai inchipuiti un Dumnezeu manios, un Dumnezeu care, de cate ori am trait si eu asta, si o aud de la atatia, si prin scrisori, si in conversatii, “ca poate ca am pacatuit si s-a maniat Dumnezeu si nu mai vrea sa mai auda de mine”…Erezie. Incepusem prin a spune ca e important sa tineti minte lucrul asta…

In momentele grele, cand, tinandu-ne mintea in iad, nu ca Siluan, nu cunoastem, n-avem experienta aia deplina, dar cand ma simt cu musca pe caciula, cand imi simt pacatul meu cat de de putin, reiau ce vroiam sa zic atuncea, nu e cazul sa ma ascund indaratul unei inchipuiri de-ale mele sau sa fug dupa tufisuri ca Adam sau asa ceva.. E vorba sa asum ceea ce sunt, oricat de urat, oricat de rau, pentru ca, din ceea ce sunt, real, pacatosul ala, pacatosenia aia, din aia ma scoate Dumnezeu, si incepeam sa zic, pe de o parte e atotputernic si poate sa ma scoata de orisiunde, nu exista nici o limita puterii lui Dumnezeu, pe de alta parte dragostea Lui, deci, in rezumat, este nebiruita de oricata pacatosenie. Ba, paradoxal, cu cat sunt mai pacatos, cu atat mai stralucit se arata dragostea atotputerii lui Dumnezeu, sau atotputerea dragostei lui Dumnezeu, ca tocmai dintr-aia ne scoate, prin mijloacele pe care pacatosenia mea le “ofera”, ca sa zicem asa, lui Dumnezeu. Si-mi vine sa zic, daca va uitati la dragostea lui Dumnezeu, este cu putinta omului sa piara? Pierzania este cu neputinta, fiindca Dumnezeu este atotputernic si dragostea Lui de nimic biruita, de orice pacat as fi facut. Atuncea de ce se vorbeste despre pierzanie? E vorba de libertatea omului.

Ca si ingerul, dintre care unii au cazut si altii au ramas cu Dumnezeu, libertate care este poate punctul numarul unu al acestui chip al lui Dumnezeu si asemanarea cu Dumnezeu. Daca prin silire – vrand, nevrand, de bine, de rau-, m-ar mantui Dumnezeu, n-as fi un dumnezeu, fiindca am fost silit. Este vorba ca libertatea mea poate sa zica nu si atotputerii si dragostei lui Dumnezeu si totusi sa piara. Si asta este, in negativ, o masura a libertatii omului si a dragostei lui Dumnezeu in care a facut pe om sa fie ca Dumnezeu, ca aceiasi libertate care imi poate, in ciuda tuturor lucrurilor, dobandi pierzania si moartea, bineinteles ca libertatea asta este ce mi-a dat Dumnezeu ca, in ciuda tuturor lucrurilor, sa ma mantuiesc. Si Dumnezeu nu stie decat una – sa mantuiasca, fiindca iubeste. Avem un chip a ceea ce vreau sa zic in Cina cea de taina mai ales, cu Iuda. Iuda isi pusese in gand, un gand al pierzaniei; nu stiu din care motive exact, dar s-au speculat diferite idei. Realitatea este ca Iuda a hotarat sa-l vanda arhiereilor pe Hristos, si de aceasta vanzare ei aveau sa profite ca sa-L rastigneasca. Hristos stia. Ca om isi cunostea Scripturile mai bine decat orice om si stia, intelegea cuvantul proorocesc din fiecare stih al Bibliei. Si ce a facut Hristos? Daca va uitati pe de o parte, in cele patru Evanghelii, pe de alta parte cititi din Triod, slujba din Sfanta Joi, ma refer la primele antifoane, care se canta dupa prima Evanghelie, de la Sfantul Ioan, antifoane care, fiecare tropar se sfarseste prin cuvantul: “Dar Iuda, nelegiuitul nu a voit sa inteleaga.” Ce sa inteleaga? Prin toate faptele Lui Hristos, El a incercat sa-l faca pe Iuda sa se intoarca, sa se razgandeasca de la fapta Lui. Hristos, desi era scris in proorocie ca asa avea sa piara Mesia, a incercat sa-l salveze pe Iuda de la aceasta napasta. El n-avea nevoie de aceasta implinire a proorociei pentru a savarsi mantuirea. Daca Hristos ar fi avut nevoie de pierzania lui Iuda ca sa ne mantuiasca, apoi nu El, ci mai mult Iuda ar fi fost jertfa ispasitoare, pentru ca pe spinarea lui ne-a mantuit. Proorocia n-a fost un lucru care trebuia implinit, asa cum nici proorocia impotriva Ninivei, pe vremea lui Iona proorocul. Dumnezeu a trimis pe proorocul Iona sa prooroceasca ninivitilor ca “veti pieri daca nu va pocaiti”. S-au pocait ninivitenii, s-a razgandit si Dumnezeu, si n-au mai pierit. Asa ar fi vrut Hristos sa faca, sa se zadarniceasca proorocia pentru Iuda. Zicem de Hristos in Post, in troparul ceasului al saselea: “Rupe zapisul gresealelor noastre”. Hristos este rupatorul zapiselor celor impotriva noastra, ale pacatelor noastre si vrea sa rupa zapisul lui Iuda, dar nelegiuitul Iuda nu a voit sa inteleaga iarasi, pentru ca pe Dumnezeu nu-l cunoastea si gandul lui Dumnezeu ii era strain, dar undeva ne descopera, ne dezvaluie constiinta Bisericii, cand zice “Iuda nelegiuitul nu a voit sa inteleaga”. Undeva in Iuda era si o alegere, o voire, evit cuvantul vointa care a luat alt inteles in modernitate. Deci a fost si o voire straina in Iuda.

Si ce face dragostea lui Dumnezeu daca in nici un fel nu a putut, intai incepand cu cuvantul:”Amin, amin, graiesc voua, unul din voi ma va vinde”. Si arata lui Iuda ca “Stiu ce faci”, arata lui Iuda ca “Stiu Eu cine este”, si in acest “Stiu Eu”, stia si Iuda, ceilalti nu stiau, toti aveau musca pe caciula, toti au zis:”Oare eu, Doamne, oare eu, Doamne?”. Nu zice nimic Hristos, dar cel care o facuse stia. Dar vedea ca era un Hristos care stie, dar nu se manie. Nu s-a imblanzit de dragostea acestui Hristos, nu s-a razgandit, nu si-a schimbat orientarea, si atuncea incearca Hristos sa-l zgaltaie cu frica, si zice:”Cu adevarat Fiul Omului va pieri asa cum este scris, dar vai celui prin care se va face aceasta. Mai bine ar fi fost lui sa nu se fi nascut acel suflet”. Dar Iuda, nelegiuitul, nu a voit sa inteleaga, si a ramas impietrit in ale lui, si simtindu-l impietrit, Hristos pana la urma inmoaie bucata de paine si i-o da si zice:”Ce vrei sa faci, fa indegrab”, si-l dezleaga.

Sa nu intelegem prin asta o binecuvantare, binecuvantarea de a face asta, dar e o dezlegare. Hristos, fiind Cuvantul Lui Dumnezeu, daca nu El ar fi dezlegat, orice ar face faptura, inclusiv Iuda, inclusiv stapanitorul lumii asteia, ingerul rautatilor, cel cazut, n-ar putea face nimic. Pana cand Cuvantul lui Dumnezeu nu a dezlegat lui Iuda:” Ce vrei sa faci, fa indegrab”, pana atunci Iuda n-ar fi putut face nimic, si daca n-ar fi vrut Hristos,
pana astazi n-ar fi putut face nimic. Noi nu ne dam seama: noi avem tot felul de planuri, si facem, si dregem, uneori nu ne merg, da de multe ori ne merg, si nu ne dam seama ca daca nu ar fi cu binecuvantare sau cu dezlegare de la Dumnezeu, doua lucruri, cele bune, ne binecuvanteaza Dumnezeu sa le facem, cele rele, daca suntem incapatanati, pana la urma dezleaga Dumnezeu si le facem, doara, doara, prin boacana noastra ne vine mintea inapoi si vom intelege ca fiul risipitor care s-a intors inapoi la Tatal. Deci daca n-a putut Hristos nici cu bunatatea, nici cu ingrozirea sa schimbe pe Iuda, pana la urma ii zice: “Ce ai de facut, fa indegrab”.

Si imi aminteste de un cuvant, l-am mai pomenit, nu mai stiu cine l-a zis, dar zice ca la Judecata de apoi vor fi cei care in viata vor lor fi spus candva lui Dumnezeu:”Faca-se voia ta”, si vor fi cei carora Dumnezeu le va spune:”Faca-se voia ta”. Cel de-al doilea este Iuda si Dumnezeu dezleaga. De ce? Asta-i paradoxul iubirii lui Dumnezeu care, ca sa zic asa, nu indrazneste sa silniceasca chipul dumnezeiesc pe care l-a pus in libertatea omului, precum il pusese si in libertatea ingerului, ca daca nu in deplina libertate vom urma lui Hristos si ne vom indumnezei, pana la identitate, n-are rost, nu poti. Dumnezeu nu este silit de nimic si de nimeni sa fie ceea ce este. Si sa intelegem bine. Daca zic ca Dumnezeu nu poate din dragostea Lui sa nu ne ajute, sa nu ne miluiasca, nu fiindca nu poate… bineinteles, atotputerea ar putea. Acest “nu poate” este o imposibilitate care tine de alegerea libera a lui Dumnezeu. Bineinteles ca poate cu un cuvant si cu mai putin sa ne trazneasca si sa faca orisice…Dumnezeu nu poate sa faca asta, nu fiindca nu poate, fiindca alegerea Lui este libera si vecinica.Vrea si ca faptura Lui sa ajunga la puterea asta, ca alegerea noastra, in libertatea noastra deplina, sa fie aceiasi cu a Lui, si atunci vom avea partasie cu El, si in veci.
Moartea din care ne-a izbavit Hristos, moartea necunoasterii lui Dumnezeu, mai bine sa zic izbavirea din acea moarte a inceput sa se arate in istorie cu Schimbarea la Fata, imi vine sa zic. Daca, iata ca mai tarziu, ceva asemanator s-a intamplat in viata Sfantului Serafim de Sarov, si aia e o viata care ar trebui s-o stiti toti. Vorbind cu ucenicul lui, Motovilov, care vroia sa stie care este sensul si telul vietii crestine, si Sfantul Serafim a vrut sa-i arate ca este dobandirea Duhului Sfant, ce inseamna dobandirea Duhului Sfant, Sfantul Serafim s-a rugat si Dumnezeu i-a aratat pe viu, pe pielea lui, ce inseamna dobandirea Duhului Sfant. Si intre altele, la un moment dat il vede pe Sfantul Serafim, nu mai putea sa se uite la el, si Sfantul Serafim zice:”De ce nu te uiti la mine? “Parinte, te vad ca un soare, si in mijlocul soarelui fata ta si nu ma pot uita”. Dar zice:”Indrazneste, ca acum si tu esti ca mine, ca altfel nu m-ai vedea”. A vedea pe Hristos schimbat la fata pe Tavor nu e faptul unor spectatori care se uita la o priveliste, desi au fost trazniti de maretia asta, de au cazut jos apostolii, ca nu au putut rabda maretia frumusetii asteia, dar totusi ei erau in aceiasi slava si aceiasi lumina, ca altfel nu L-ar vedea. A fi ca Dumnezeu nu este faptul unui spectator care se uita si se zgaie, ca sa zic asa, la priveliste,; este faptul de a deveni asemenea Lui, si devenind asemenea, il vezi precum este. Asa cum ati observat poate toti, si exista destule zicale in toate popoarele, ca, zicale care ne invata ca daca judeci pe cineva, uite, nu-mi amintesc de nici o zicala ca sa va dau acuma ca pilda, dar daca spui despre cineva inseamna ca si tu esti ca ala. Asa ca, pazea! ca daca tu vezi ca asta este un hot, sau asa ceva, inseamna ca tu esti hot, daca crezi ca ii mincinos, inseamna ca tu esti mincinos.

Da! Uite, Sfantul Dorotei al Gazei da o pilda, ca trec mai multi si vad pe cineva care sta pe strada. Si unul zice: “A, asta asteapta sa se duca cu o curva”, altul zice”Asta asteapta pe cineva sa mearga la biserica”, si cred ca mai este si o a treia versiune pe care ne-o da Sfantul Dorotei si el ne arata ca fiecare judeca dupa continutul vietii lui. Dusa mai departe starea asta, ne duce la faptul ca a fi ca Dumnezeu este a putea vedea pe Dumnezeu asa cum este, in slava Lui. A fi altcumva, in acel intuneric, vedem altcumva decat realitatea dumnezeiasca, fie pe Dumnezeu, fie pe aproapele. Aici este, pe linia asta putem intelege ceva din, hai sa-i zicem, mecanica mantuirii. Noi, undeva, am vrea totusi sa-l cunoastem pe Dumnezeu, zic am vrea totusi, in sensul ca nu constientizam despre ce moarte este a nu cunoaste pe Dumnezeu, dar undeva vrem sa-L cunoastem. Dumnezeu ne da ce numim porunci. Ce sunt poruncile? Pana la urma Dumnezeu, cand ziceam ca vrea sa ne invete ce este vrednic a dori, vrea sa ne invete cum sa ne intrebuintam libertatea, in ce directie sa o luam. Si ce ne arata? Cand zice Dumnezeu, de exemplu, hai sa zicem si porunca asta:”Nu judecati ca sa nu fiti judecati”, inseamna ca Dumnezeu, care este ultimul nostru judecator cu adevarat, nu ne judeca. Si intr-adevar, Hristos zice ca”Eu n-am venit sa judec lumea, ci ca lumea prin Mine sa se mantuiasca”. Daca cugetul asta este in noi, in acea masura devenim asemanatori lui Dumnezeu. Tot ce este porunca dumnezeiasca, si ma duc la cele mai importante, cele doua porunci, ne-a aratat Hristos, sunt a iubi pe Dumnezeu din tot avem si tot ce suntem, si a iubi pe aproapele ca pe eu insumi, ca pe noi insine. Daca astea sunt cele mai importante porunci, inseamna ca, si Sfantul Ioan ne spune verde in fata, ca sa zicem asa, inseamna ca Dumnezeu este dragoste, si Sfantul Ioan ne spune ca Dumnezeu este dragoste, si tot ce ne spune Hristos, in toate amanuntele, poruncile in genul “Fericiti cei saraci cu duhul, fericiti cei ce plang, si asa mai departe, unde ne arata trepte catre ceva, toate astea sub o forma mai vadita sau mai tainuita, sunt ceva din ce este Dumnezeu. Forma mai vadita, vorbim deci de dragoste, Dumnezeu este dragoste, forma mai tainuita, de exemplu, ce inseamna cei saraci cu duhul? Dumnezeu nu-i sarac cu duhul. Aicea este un inceput al mantuirii unde omul isi constientizeaza saracia duhovniceasca, moartea in care se afla si tanjeste nestavilit de a depasi aceasta moarte si incepe sa se smereasca. Ce este smerenia in cazul asta? De unde omul traieste intr-o inchipuire, ca eu sunt ceva, ori ca vreau sa fiu ceva desi sunt un gaga, ori ca, intr-adevar, sunt singurul om din clasa care aveam zece pe linie, intr-adevar, sunt un pic mai nu stiu ce decat colegii mei, sa zicem, si pe baza lucrurilor astea el se crede si traieste in lume ca si cand ar fi nu stiu ce – mandrie; cand isi vede saracia adevarata in fata imparatiei lui Dumnezeu, se smereste.

Ce inseamna smerenia?

Inceputul smereniei este un realism duhovnicesc, adica la nivel duhovnicesc, nu se mai vede nici injosit de chipul pe care i-l da complexul de inferioritate, sa zicem, nu se mai vede nici infrumusetat peste masura de inchipuirile lui, cum ar vrea sa se cunoasca, incepe sa se vada cu ochiul lui Dumnezeu, realismul duhovnicesc, si omul se smereste, pentru ca se vede pacatos, pentru ca se vede neputincios, pentru ca incepe sa vada ca nimicnicia din care a fost scos este inca firea lui. Noi purtam in carca acea nimicnicie din care venim iar devenirea noastra este putin cate putin sa iesim din nimic si sa devenim acest a fi, daca urmam cuvintele lui Dumnezeu. Si omul se smereste. Unde este asemanarea cu Dumnezeu? Dumnezeu nu se smereste, este smerit. Dragostea dumnezeiasca inseamna smerenie. Parintele Sofronie definea smerenia ca fiind acea calitate a iubirii dumnezeiesti care se da celui iubit fara nici o intoarcere asupra-si. Uitati pe Hristos ducandu-se cu crucea in spate si cand plang pentru el mironositele, El nu se induioseaza:”In sfarsit cineva care ma iubeste!” Si zice: “Plangeti pentru voi. Mantuiti-va. Sangele meu il vars pentru voi, nu ca blestem, ci ca binecuvantare, voua”. La ele se gandea, la fiii lor. Si, in rugaciunea din capitolul 17, din Sfantul Ioan, la toti cei care vor urma cuvintul apostolilor.

Nu se gandea la El. El, pe cruce, nu importa, doar, doar ca frangerea trupului si varsarea sangelui sa devina hrana spre mantuire, merinde spre viata vecinica pentru acesti iubiti. Smerenia lui Dumnezeu este acea calitate a iubirii dumnezeiesti care se da celui iubit fara intoarcere asupra-si. Ce face omul? Se smereste ca-i pacatos. Smerindu-se, devine ca Dumnezeu. Si se trezeste in alt plan, in alt domeniu, se trezeste in Imparatia Cerurilor. La fel si cu toate celelalte fericiri si toate celelalte porunci. Pana la urma poruncile lui Dumnezeu stiti ce sunt?

Daca Dumnezeu se arata ca ceea ce este, este pentru ca sa ne dea noua, omului, un program intru mantuire, ca sa stim dupa ce chip sa ne asemanam noi, ca sa stim ce calatorie, in ce directie s-o urmam. Poruncile lui Dumnezeu nu sunt decat spovedania lui Dumnezeu. Se spovedeste Dumnezeu omului, adica se marturiseste. Poate Dumnezeu sa marturiseasca pacat? Ar fi un Dumnezeu mincinos. Hristos o spune:” Daca as zice ca am pacat, as fi un mincinos ca voi”. El nu putea decat sa-si marturiseasca nevinovatia si dreptatea. N-o facea badaran, dar daca era nevoie, pentru ca omul sa stie ceva, si singur Hristos stia cine era El insusi pana cand apostolii au inceput sa inteleaga, a marturisit, modest, cat a fost nevoie sa marturiseasca. Dar in poruncile Lui, deci Dumnezeu pe sine se spovedeste si ne pune un chip inainte, si acest chip este, daca vreti, programul mantuirii noastre. Ca noi, asemanandu-ne cu acel chip pe care il vedem, mai ales cand vorbesc de poruncile lui Dumnezeu,si cele din Vechiul Testament, cele zece porunci, si altele, prin prisma lui Hristos sa le vedem. Deci, cercetand aceste porunci si observand ca pilda in viata lui Hristos cum se traiesc poruncile astea, si nevoindu-ne in toate felurile pe care ni le da Biserica pentru a le insusi, ne asemanam cu acel chip care este Dumnezeu si aceasta asemanare, aceasta dinamica a pocaintei ne aduce la asemanarea cu insusi Dumnezeu, si deci, la indumnezeire.

In masura in care ne asemanam cu ce era Hristos in lumea asta, prin cuvintele Lui si prin pilda vietii Lui, Parintele Sofronie si nu numai el, spunea “in aceasi masura vom fi asemanatori cu Dumnezeu in vecinicie”. De-acuma, moartea … uite doua cuvinte importante. Hristos ne spune, tot in Evanghelia Sfantului Ioan:”Cei ce cred in Mine nu vor cunoaste judecata ci vor trece de la moarte la viata”. Parintele Sofronie spunea, pentru ca credinta, daca credem cuvantului lui Hristos, ne vom lasa judecati de acel cuvant si toata viata omului va fi fost o judecata intre el si Dumnezeu, iar la moarte nu mai e ce sa se judece. Judecata de Apoi, oarecum, s-a facut acum, si omul trece de la moarte la viata, viata asta fiind socotita ca o moarte si trecerea in viata…Asta o avem ca pilda in sfintii care traiesc lui Dumnezeu si pot sa-ti raspunda, sa faca minuni trasnitoare. Te rogi la unul din sfinti si face ca Dumnezeu, minuni trasnitoare. Ba si mai mult, fiindca Dumnezeu vrea sa-i proslaveasca pe sfinti. Si atuncea ne instiinteaza. Uite, Sfantul Nectarie, de-abia murise si s-a facut prima minune a Sfantului Nectarie al Eghinei. Era in spital si, ca sa-l imbrace de inmormantare cu hainele arhieresti a luat hainele de pe el si le-a pus pe patul de alaturi si bolnavul, atunci, care avea o boala graba, s-a ridicat insanatosit. Si Sfantul Nectarie a facut nenumarate minuni. Si spunea Parintele Sofronie ca pe sfintii cei noi, ei de multe ori lucreaza poate mai mult decat sfintii din vechime, fiindca Dumnezeu se grabeste sa-i proslaveasca mai repede, ca sa stim, spre mangaierea noastra si spre nadejdea noastra, ca s-au sfintit. Nu mai e judecata pentru ei, trec de la moarte la viata. Dar sfintenia nu e o prerogativa a Sfantului Nectarie si catorva. Toti suntem chemati la asta. Si de-acum, atentie, cum ne intrebuintam libertatea. Sunt multe linii pe care le putem lua, dar timpul ne grabeste.

As vrea sa vorbesc despre Biserica. Biserica este, nu stiu s-o definesc, dar zic deocamdata, acolo unde se intalneste Dumnezeu cu faptura Lui. Zicem ca daca Biserica este …Cand vorbim de Biserica, noi in general sau mass-media, vorbeste mai ales despre “noi, astia, in negru”. Dar Biserica suntem toti. Noi, mai ales astazi, si poate mass-media si cu duhul care este in lume, vede in Biserica numai o institutie. Asta-i ceva omenesc. Daca era omenesc, apoi ar fi institutie si n-ar fi Biserica.
Atunci ce-i Biserica? Este ceva dumnezeiesc?! Daca ar fi dumnezeiesc ar fi Dumnezeu si n-ar fi biserica. Biserica este acolo unde glasul chemarii lui Dumnezeu se intampina cu vreun Amin al omului, sau un “iata, eu”, al omului, Adame, unde esti? Daca Adam ar fi zis:”Iata eu”, cum zice altcineva in Scriptura, acolo ar fi fost biserica. El s-a indreptatit, “A, m-am ascuns, pentru ca asa si pe dincolo”, si dezbinare. Acolo n-a mai fost biserica. Biserica este o taina pana la urma, care nu se poate defini. De-aia incerc sa o exprim intr-un chip cat mai vag posibil, dar cat mai cuprinzator. As vrea sa va atrag atentia la alta carte. S-a publicat aici la Alba-Iulia, Editura Reintregirea, “Biserica este una”, a unui, indraznesc sa zic, mare sfant rus, Alexei Homiakov. Nu e proslavit intre sfinti, dar avem cateva crampeie din viata lui in introducere. A fost un om al nobilimii Rusiei, casatorit, un om care, multi au vazut, stia sa traiasca prin petrecerile nobililor, si asa mai departe, care putea sa rada si sa se desfete, dar noptile lui erau pline de rugaciune si toata viata lui, si transpare rugaciunea lui si sfintenia lui in tot ceea ce scrie si in toate intelesurile lui.
Imi pare rau ca numai atata a aparut in romana, are multe scrieri, a fost un om de mare cultura, stia multe limbi, cunostea foarte bine istoria si tot felul de lucruri, un om al culturii, dar toata orientarea lui a fost cu adevarat crestina. Si eu socotesc ca el ne da chipul cel mai bun al bisericii in articolul asta, “Biserica este una”. Nu cred ca pe baza acestui articol s-ar putea face in mod direct, sa zicem, stiu eu, doctorate s.a.m.d., ca n-are un sistem, si spre mahnirea mea adanca aud ca multi n-o inteleg cartea asta. Daca n-o intelegeti, nu-i nimic. Cititi-o odata, poate ca dupa cativa ani o mai cititi odata, nu-i mare. E o viziune, in orice caz, adevarata. De multe ori citesti, nu intelegi cu mintea, dar undeva parca te impaca. In orice caz, este o viziune sfanta si este adevarata si bine ar fi sa se inmulteasca in Romania nu numai cartea asta a lui Homiakov, dar de s-ar gasi si sa se traduca toata, bine, toata opera lui, dar macar ce-am citit eu, articole de-ale lui, raspuns la o polemica impotriva ortodoxiei de catre niste fete bisericesti din Apus care barfeau. Si raspunde frumos, aproape ca nu-i poti zice polemica, fiindca el le raspunde nobil, nobil duhovniceste, ca Hristos in pustie, cu Satan, nu in batjocura, nu cu ieftinatati si cu argumente doar pentru argumente.

Biserica este, intre altele, daca vreti, dialogul intre Dumnezeu si om. Rezultatul acestui dialog este, cand a gasit Dumnezeu cu cine vorbi printre oameni, cu Fecioara Maria, dialogul asta a rezultat in intruparea lui Dumnezeu prin acel suflet ales, ales fiindca ea a ales cum trebuie. Si, prin Hristos, o lucrare care, e drept, in istorie, a adoptat si un aspect institutional, care astazi, in conditiile postmoderne, de multe ori ne impovareaza in multe feluri, dar totusi fara o institutie ar fi fost imposibil ca gandul lui Dumnezeu, ca lucrarea, ca duhul lui Hristos sa se transmita din generatii de pacatosi in alte generatii de pacatosi si a adoptat si forma asta institutionala, daca vreti, cu un public, cu cadre, cu reguli, cu tot felul de chestii, multe dintre care nu sunt decat o treapta catre ceva care, iarasi, ca moralitate, trebuie depasita, nu cazut dincoace, ci trecut dincolo, ca omul sa-si savarseasca acea calatorie care se numeste pocainta sau mantuirea. In Biserica…Iertati-ma, am pierdut un fir. Vroiam sa spun de doua cuvinte despre judecata. Hristos zice ca “cel care crede in Mine, nu va mai trece prin judecata, ci va trece de la moarte la viata.” Al doilea cuvant era din Apocalipsa unde vorbeste ca sunt doua morti. Undeva zice: “Fericit cel care va avea parte de prima inviere, ca acela nu va mai fi nedreptatit de a doua moarte.” Asa cum omul este o alcatuire de trup si suflet, asa sunt si doua morti: moartea sufletului si moartea trupului. Adam avea sa moara trupeste dupa cateva sute de ani, cum traiau atuncea oamenii, dar asta a fost urmarea primei morti, a sufletului. Moartea sufletului a fost cand a lepadat sfatul lui Dumnezeu, porunca lui Dumnezeu, si a luat un sfat gresit. Dumnezeu a incercat imediat sa stinga pacatul asta si daca observati, cu cata blandete lucreaza Dumnezeu, ca nu imediat… Unde era Dumnezeu cand socoteau rodul ispitei sau ispititor?

Unde era Dumnezeu sa opreasca pe Adam sa faca boacana? Face boacana si zice Dumnezeu catre seara, vine, si se plimba prin gradina Raiului, si Adam ii aude glasul, cum merge, cum se plimba prin gradina raiului. De ce catre seara? In primul rand, si o zice frumos Inochentie, n-a vrut sa-l sperie pe Adam, imediat cazand in carca lui. De ce catre seara? Pai si Hristos, 5000 de ani dupa povestea asta, vine si ne spune:”Sa nu apuna soarele pe mania voastra”. Si El a dat primul pilda. Inainte de apusul soarelui vine sa se impace cu Adam. Sa se impace. Avea El, Dumnezeu, vreo vina? Nu, vroia sa ispaseasca vina lui Adam. Si zice: “Adame, unde esti?” Nu stie Dumnezeu unde era Adam? Astazi, si omul, prin calculatoare, si sateliti si altele, te poate urmari orisiunde.

Dumnezeu sa nu stie unde era Adam? Ca se ascunsese, tusti, dupa tufisuri? Nu vrea sa-l sperie pe Adam. Si umbla cu gingasie, face zgomote in rai, ca sa auda Adam ca vine Dumnezeu. Tusti, Adam, dupa tufisuri. Da. E atotstiutor, nu te vad, nu stiu, Adame, unde esti? Si nu zice: Iata, eu.” Ci zice:”Apoi, ca, mi-era rusine, ca eram gol.” Si Dumnezeu incepe si il imbie pe Adam sa-si faca spovedania. Si-l ajuta, i-o face El. Interesant, s-a tradus gresit in multe limbi. In greaca este:”Cine ti-a vestit ca erai gol? Au doara cumva ai mancat din lemnul din care singur am zis sa nu mananci. Cine ti-a vestit ca erai gol?”. De neinteles pentru gandirea moderna, dar era o veste de altundeva. A dibuit Dumnezeu si se arata, ca si cu Iuda, mai tarziu, nesuparacios. Daca ar fi zis Adam:” Drept graiesti, Doamne, am mancat din rodul lemnului din care mi-ai zis sa nu mananc si mi s-au deschis ochii si in loc sa vad taine dumnezeiesti cum credeam, cum nadajduiam, m-am vazut gol si m-am rusinat, si de femeia mea, si de tine”. Si daca ar fi zis, in loc sa raspunda obraznic lui Dumnezeu:”Pai, femeia pe care Tu mi-ai dat-o”. Adica femeia e de vina, si, hm, Tu. Bineinteles ca doar, ma rog, Tu mi-ai dat porunca, nu-i asa?” Si noi avem tendinta sa invinuim pe mai-marele nostru daca facem ceva si nu ne iese la socoteala si stim ca o sa ne certe mai-marele, spunem:”Daca tu ai zis ca asa si pe dincolo, am facut cum ai zis tu, si uite mi-a iesit gresit”. Deci, noi suntem acelasi Adam ca si acum 7000 de ani. In loc sa fi zis asa Adam, daca ar fi zis:”Si din pricina mea si femeia pe care Tu mi-ai dat-o a pacatuit”, adica Tu mie mi-ai zis sa nu mananc din acel rod inainte sa fi scos pe femeie din coasta mea, cu mine ai vorbit. Eu trebuia sa fac ceva ca ea sa nu faca pacatul asta”. Si daca si-ar fi asumat pacatul, si ar fi facut spovedania, Dumnezeu a incercat sa i-o faca, Adam a refuzat, si rezultatul a fost ceea ce se numeste blestemul si moartea. Prima moarte a fost dezbinarea intre voia lui Adam si voia Dumnezeu. N-a fost cum a fost caderea ingerului, din proprie voie; Adam a fost ispitit de altul, de cel care primul a cazut din propria sa voire. Pentru Adam mai ramanea cu putinta si pocainta, ca vazand acuma ca o scrantise, a putut sa se pocaiasca, si pocainta, cu timpul, ne-a adus in lume pe acelasi Dumnezeu, Mantuitorul, prin care ne putem reintoarce la viata. Moartea adevarata este moartea cea dintai a sufletului. Invierea, care este invierea cea dintai? Sunt multe momente din Sfintele Scripturi, dar vedeti e zice Sfantul Pavel, galatenilor si altora:”Oare prin faptele legii v-ati mantuit? Oare facand tot ceea ce trebuie ati ajuns la viziunea lui Dumnezeu si la dobandirea harului?, imi vine sa zic. Cand ti-a venit har, pentru vreo dreptate de-a ta? Primul har pe care-l primeste omul nici nu stie de ce, si nici nu stie sa-l poarte si-l pierde. Si harul v-a venit, parafrazez pe Pavel, prin auzul Cuvantului, si ca voi, s-a zis, Cuvantul, noi trebuie, apostolii, trebuie sa-l propovaduim, si credinta si auzul Cuvantului v-au adus la harul de a cunoaste acum pe Hristos pe care nu l-ati vazut. Vedeti, sunt cuvinte care, dintr-o data, parca va invie, parca dintr-o data te trezesti in alta lume, alta intelegere, o lumina, ca sa zic asa, aicea este ceva din prima inviere, e sufletul care incepe sa invie, cuvantul care acuma este perceput ca viu si nu doar informatie moarta, asta e energia Cuvantului, cuvantul viu si care te invie si inviat fiind de vreun cuvant oarecare sau, in fine, ce-a pus Dumnezeu in sufletul tau…

Dupa aia incep sa-ti devina vii si cuvintele Scripturii si sa te insufle…asta e sufletul care incepe sa invie, si cand, contrar acestora, citesti niste lucruri, minciuni de-astea, de-ale omului, care se balaceste in minciuni si te simti, asa improvarat, si parca-i o otrava ce vezi acolo. Nu stii daca-i adevarat sau nu, dar te simti asa, impovarat – energia mortala a cuvantului, minciuna. Minciuna si moartea sunt aceleasi lucruri, minciunea nefiind doar a zice un neadevar, iti zic ca ploua, dar e soare afara. Minciuna, in esenta ei, este ceva mult mai adanc, este tot ce nu este dumnezeiesc. Poti sa spui lucruri foarte bune, dar daca nu sunt in duhul lui Dumnezeu, sunt minciuna. Rezultatul lor este acea otrava, acea moarte a sufletului unde ti se tampeste sufletul, pici iar in deznadejde, pici iar in indoielnicie, in necredinta, frica, si toate lucrurile astea care sunt ale intunericului. Intre altele, astea sunt pentru cel care are duhul deosebirii, pe linia asta deosebeste – intre altele, prin efectul cuvantului pe care-l are in sufletul tau. Daca dintr-o data ti se invie sufletul si parca, in ciuda tuturor lucrurilor, simti ca e pace, ca Dumnezeu e bun, ca-i atotputernic, uite ca, asta este ceva din acea inviere. Invierea prin cuvant, si asta este lucrarea Bisericii, Cuvantul, cuvantul care, bineinteles, alta energie are daca este trait de persoana care-l da, nu cuvant teoretic, c-am citit de la pagina 60 pana la 120 si acum va repet ce scrie acolo, ci cuvant cat de cat trait, cuvant cercat, spune Parintele Sofronie lucruri minunate despre puterea cuvantului pe care o avea Sfantul Siluan, dar observ din aceiasi carte ca nu toti il percepeau la fel. Deci, suflete mai sensibile, mai vii, suflete mai moarte, mai insensibile, cadavrul e insensibil. Asta este prima inviere si cei care au parte de aceasta inviere nu se vor mai nedreptati de a doua moarte. A doua moarte, pana la urma, nu este moartea trupului, ci despartirea finala a sufletului de Dumnezeu, fereasca Dumnezeu de lucrul asta pe tot sufletul viu. Prin urmare, a doua moarte este ce va fi dupa Judecata lui Hristos, unde vedeti, dupa cuvantul lui Hristos, este o ultima incercare. Separa, ca si pastorul, oile de capre, si incepe cu ceea ce iubeste Dumnezeu. Se intoarce catre cei de-a dreapta si zice:”Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu!”. Pentru asta a lucrat Dumnezeu, ca sa spuna: “Veniti, mosteniti Imparatia gatita voua de la intemeierea lumii!”; adica pentru asta am intemeiat eu, Dumnezeu, lumea, ca ati facut asta, si asta, si asta. Si ii incearca. Si ei zic:”Doamne, cand Te-am vazut si am facut noi ceva bine?” Parafrazez: “Prin viata prin care m-am invatat in Biserica eu vad limpede ca sunt un pacatos, niciodata n-am facut ceva bine”. Si nu se indreptatesc. Cine-i indreptateste? Judecatorul. Zice:”Atunci cand ati facut unuia din cei mai mici, Mie mi-ati facut-o”. Si Judecatorul indreptateste pe pacatos pe care in judecata vietii asteia, acelasi Judecator ne-a invatat sa ne judecam ca pacatosi. El mi-a aratat mie pacatul meu.

Asta nu-i momentul sa deznadajduiesc, asta-i momentul sa incep nadejdea, inseamna ca Dumnezeu vorbeste cu mine, inseamna ca Dumnezeu lucreaza deja mantuire in mine, acum, aparent in negativ, dar de unde sa porneasca mantuirea lui Dumnezeu, decat dezvaluindu-mi realitatea mea? Care-i realitatea mea? Pacatul si nefiinta. Ce altceva sa-mi arate Dumnezeu, daca… si El este Dumnezeu adevarat si nu-mi vorbeste lingusiri sau minciuni. Dar asta imi arata nu ca sa deznadajduiesc, ci ca inceput al mantuirii mele.

Tanjind dupa viata, urand ale mortii, acuma pot sa zic:”Doamne, miluieste!”, si cuvantul miluieste incepe sa aiba viata, fiindca sufletul meu incepe sa aiba viata. Dureroasa, deocamdata, ca si nasterea. Nasterea doare. Acuma, in durerea mea, imi devin mama mie insumi si ma nasc intru dureri, dar ma nasc, si vine vremea cand femeia uita de durerea ei de bucuria ca om s-a nascut in lume, zice Hristos. Si si mai mult, cand noi ne nastem, fie si prin dureri, prin cuvantul lui Dumnezeu, intru Dumnezeu. Si, celor de-a stanga se intoarce Imparatul, si zice: “Departati-va de la mine, blestemati, in focul gatit diavolului si ingerilor lui, ca, asta si asta, si voi nu ati facut!” M-ati vazut gol si nu m-ati imbracat, flamand si nu m-ati saturat! Si ei zic, aparent ca si ceilalti: “Noi cand te-am vazut si n-am facut nimica, sau n-am facut ceva bun?” Da observati ca, desi cuvantul este aproape identic, El zice ca “M-ati vazut si n-ati facut, si ei zic cand, ca si ceilalti: cand te-am vazut si am facut ceva bine?” Astia, in realitate, trairea lor este total opusa, ei n-au constiinta pacatului: dar ce-i obraznicia asta, sa spui noua ca te-am vazut si nu ti-am facut vreun bine? Si El zice: “Uite, cand celui mai mic nu i-ati facut, mie nu mi-ati facut-o”. Cel mai mic, as vrea sa intelegeti in asta iarasi un chip al dragostei dumnezeiesti. Hristos insusi sufera din mahnirea cuiva pe care l-am mahnit. Hristos insusi se bucura si se mangaie din mangaierea cuiva pe care l-am mangaiat. El se implica total in viata noastra, in dragostea Lui. Si as vrea sa vedeti si diferenta intre cele doua, in cuvantul lui Hristos:”Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu”, “Departati-va de la mine, blestemati”. Nu ai Tatalui Meu. Tatal nu blesteama. Unde-i blestemul? Alegerea pe care o facem noi, cea rea, daca o facem, Doamne fereste, pana la capat, ca Iuda.” Acelora le zice “Mosteniti imparatia gatita voua de la intemeierea lumii”. Astora nu le zice “mosteniti”. Zice: “Departati-va in focul gatit diavolului si ingerilor lui.” La intemeierea lumii Dumnezeu n-a intemeiat un iad, n-a intemeiat un foc vesnic. Cine a gatit acel foc vesnic? Diavolul si ingerii lui, si noi, pacatuind. Pocainta este constientizarea asta si iesirea din acel foc si intoarcerea catre Dumnezeu si ale lui Dumnezeu si atunci, ceea ce ar trebui, pe drept, sa suferim, Dumnezeu insusi, prin lucrarea Lui, ne izbaveste de asta. Dar vedeti, observati ca nu este identica conversatia. Blestemul nu este dat de Dumnezeu, si focul gatit diavolului nu este de la intemeierea lumii, si nu este o mostenire, ci, scrantirea asta a fapturii, cand o ia nu pe linia lui Dumnezeu, ci dupa inchipuirea sa. Pana la urma, scranteala asta a fapturii, cand in loc sa zica “Doamne, faca-se voia Ta”, ne facem voia proprie. Moartea a doua este asta, este despartirea finala de Dumnezeu la judecata, ca adevarata moarte nu este despartirea intre suflet si trup, care iarasi zic, este chipul mortii, si a lasat Dumnezeu uraciunea mortii, groaza mortii, pentru ca noi sa constientizam ce este moartea, si urandu-o, sa ne departam de ea, si eventual, urandu-o cu ura dreapta, sa se trezeasca in noi dragostea de Dumnezeu, dragostea de Viata, si sa tanjim catre ea, si incepe ceea ce a numit dinamica pocaintei, care pocainta, zicea parintele Sofronie, dar cred si Maxim Marturisitorul, nu se termina cu viata asta.

In viata asta putem sa infaptuim o oarecare desavarsire, dar limitata. Zice ca, pocainta ca dobandirea deplina a identitatii cu Dumnezeu, nu se poate desavarsi decat dincolo, ca aicea suntem inca stramtorati de legile materiei si vremelniciei. Si iarasi chip avem in gestatie si nastere. Pruncul, cel mai bine iese daca sta in pantecele maicii noua luni, pana s-a copt bine, si este desavarsit, si desavarsit fiind, se poate naste si trai in mediul asta. Dar, ca prunc nu e desavarsit, ci se desavarseste aicea, crescand, maturizandu-se, devenind om in toata firea. Cred ca ceva asemanator este si cu pocainta inteleasa adevarat. Este o lucrare care se termina dincolo. Insa e o lucrare care incepe aici si duce la ce numeste Hristos desavarsirea, cata se poate in veacul acesta, ca acum, omul, ca sa zicem, insusindu-si, traind cuvantul lui Hristos, insusindu-l, ajungand la o constientizare si la o desavarsire a acestei constientizari, cat se poate in lumea asta si cat poate fiecare persoana, fiindca vedem din pilda talantilor, unora le da cinci talanti, el aduce zece, altuia doi talanti, el aduce patru, dar amandoua au primit un cuvant identic:”Bine, sluga buna si credincioasa, peste putine ai fost stapan, peste multe te voi pune”. Si nu se uita la faptul ca unul a avut cinci, si altul a avut doi, se uita la faptul ca amandoi au dublat darul pe care l-au primit. Deci, desavarsind omul gandul lui Dumnezeu in viata lui, pe de o parte, cat este cu putinta in vremelnicia asta, pe de alta parte cat este cu putinta persoanei lui, ca unul daca a primit doua, altul daca a primit cinci, si de la cel cu unu ar fi asteptat sa primeasca, macar acel unu cu dobanda. Deci desavarsind lucrul asta de-acuma omul, impacat cu Dumnezeu, prin dumnezeiasca lucrare, avem marturia asta de la toti sfintii, eu ma gandesc iar la Parintele Sofronie, prin care am invatat toate lucrurile astea, are constiinta ca moartea nu exista, ca omul nu poate muri. Ne-o spunea Parintele Sofronie, in cuvantarile lui, in fiecare saptamana, in ultimii patru ani ai vietii lui, in ultimii doi ani ajunsese asa ca de-abia mergea, carat de doi dintre noi, slab, garbov, dar o privire limpede, ca de copil mic, as zice, doar ca, cu coacerea aia, a sfinteniei, si el, iertati-mi cuvantul, hodorog fiind acuma, neputincios, vorbea cateodata ca un om beat, bolmojind cuvantul, si nu ajungea sa-l pronunte drept, de slab si de obosit ce era, cate nopti intregi nedormite din slabiciunea batranetilor, avea si cancer, asta la 95-96 de ani, si spunea:”Moartea nu exista! Omul nu poate muri, ca asa l-a facut Dumnezeu! Daca voi credeti ceeea ce spuneti in Crez, astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie, prin credinta, aceste cuvinte vor fi voua!” Si noi, sa ne dea Dumnezeu, sa zicem cu intelegere si cu adevarata credinta, “Astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie! “Amin!”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *