5. UN SFÂNT DIN ZIUA DE AZI

Mulţimea caută neîncetat “semne şi minuni”, însă Domnul spune: “Nu vor primi nimic”. Un sfânt al zilelor noastre este un om ca toată lumea, dar fiinţa lui este o întrebare de viaţă şi de moarte adresată celorlalţi. Aşa cum frumos spune Tauler: “Unii suferă martiriul de-a dreptul prin sabie, alţii cunosc martiriul care îi încununează pe dinăuntru”, în chip nevăzut. Alţii mărturisesc acum cu riscul propriei vieţi, mărturia lor fiind această tăcere grăitoare. Mai există unii chemaţi să mărturisească în faţa opiniei publice şi a lumii, adică în faţa redutabilei indiferenţe a maselor. Kierkegaard spunea că întîia predică a unui preot ar trebui să fie şi ultima, ea reprezentînd un scandal în urma căruia preotul este aruncat la marginea societăţii “oamenilor de bine”.

Ne trebuie sfinţi care să ştie să scandalizeze, întrupând nebunia lui Dumnezeu pentru a evidenţia, de pildă, prostia cosmonauţilor marxişti plecaţi să-i caute pe Dumnezeu şi pe îngeri printre galaxii.

Un om nou nu e deloc un supraom sau un taumaturg. El este despuiat de orice “legendă”, dar reprezintă mai mult decît o legendă: un asemenea om este actual, întrucît mărturiseşte că Împărăţia îi este deja deschisă. Totuşi, avertismentul Evangheliei: “Cine are urechi de auzit, să audă!” – rămâne valabil. Spre deosebire de imaginile vedetelor şi de portretele Şefilor de Stat tămâiaţi pretutindeni, sfântul este umil, asemenea tuturor, dar privirea, cuvântul şi faptele sale “traduc în ceruri” grijile omeneşti şi coboară pe pământ surâsul Tatălui.

Atunci cand spui cuiva un cuvant greu, jignitor, batjocoritor, ironic , zeflemitor esti un om crud.

Esti un tiran sadea.

Provoci Celuilalt suferinte de nedescris.

Cuvantul care loveste raneste si e mai tare, mai dur, mai terifiant decat pumnul, palma, piroanele, biciul cu care iti “persecuti” adversarul.

Cred ca Iisus a suferit mai mult atunci cand I s-au aruncat vorbe de hula, inchipuite si neadevarate, blasfemeitoare, nerusinate si batjocoritoare si a suferit mai putin atunci cand a fost pur si simplu biciuit, torturat si rastignit… in orice caz , rabdand, a depasit suferinta fizica si El prin cuvant (dar ce Cuvant!) cuvantul bun, salvator, mantuitor, de IERTARE ABSOLUTA:”Parinte, iarta-le ca nu stiu ce fac ”

Nu intamplator Iisus Domnul a primit cu atata bucurie si satisfactie dumnezeiasca interventia – prin cuvant – a talharului celui bun, caruia drept rasplata i-a si promis, daruindu-i pe loc Raiul:”Adevarat graiesc tie astazi vei fi cu Mine in Rai”

Talharul I-a spus Domnului cuvant de mangaiere, cuvant bun.

Ferice de el!

Au adus aceia aur? Adu şi tu curăţenie sufletească şi trupească şi virtute!

Au adus aceia tămâie? Adu şi tu rugăciuni curate, tămâierile cele duhovniceşti!

Au adus aceia smirnă? Adu şi tu smerenie, inimă înfrântă şi milostenie!

Femeia cea păcătoasă s-a curăţit de toate păcatele ei apropiindu-se o clipă de Hristos; iar când iudeii cleveteau că Hristos a primit-o şi i-a dat o atât de mare îndrăznire, lor le-a închis gura, iar pe ea a slobozit-o după ce a izbăvit-o de toate păcatele ei şi după ce i-a lăudat râvna .

- De ce?

- Pentru că femeia cea păcătoasă s-a apropiat cu inimă fierbinte, cu suflet înflăcărat şi cu credinţă clocotitoare; s-a atins de acele sfinte şi sfinţite picioare, despletindu-şi părul, slobozind din ochi izvoare de lacrimi şi vărsând mirul.

Cu ochii cu care i-a ademenit pe bărbaţi, cu aceia a pregătit leacurile pocăinţei.

Cu ochii cu care a întraripat privirile celor desfrânaţi, cu aceia a plâns.

Cu buclele de păr cu care pe mulţi i-a înlănţuit spre păcat, cu acelea a şters picioarele lui Hristos.

Cu parfumul cu care pe mulţi i-a omorât, cu acela a uns picioarele Domnului.

Şi tu, dar, cu acelea cu care ai mâniat pe Dumnezeu, cu acelea fă-L iarăşi îndurător.

L-ai mâniat cu răpirea de averi? Cu ele împacă-L! Dă înapoi cele răpite, celor pe care i-ai nedreptăţit, şi mai dă şi altele pe deasupra, şi spune ca Zaheu: „ întorc împătrit faţă de cât am răpit”  .

L-ai mâniat pe Dumnezeu cu limba şi L-ai ocărât cu multe ocări? Potoleşte-L tot cu limba, înălţând rugăciuni curate, binecuvântând pe cei ce te ocărăsc, lăudând pe cei ce te grăiesc de rău, mulţumind celor ce te nedreptăţesc.

Acestea n-au nevoie de multe zile, de mulţi ani, ci numai de voinţă! Se săvârşesc într-o singură zi! Depărtează-te de desfrânare, îmbrăţişează virtutea, pune capăt păcatului, făgăduieşte să nu-l mai săvârşeşti, şi ţi-e de-ajuns spre apărare!

Te încredinţez şi-ţi garantez că dacă fiecare din noi, care păcătuim, ne depărtăm de păcatele de mai înainte, şi-I făgăduim lui Dumnezeu că într-adevăr n-avem să ne mai lăsăm cuprinşi de ele, Dumnezeu nu ne va mai cere altceva mai mult în apărare.

Căci este iubitor de oameni şi milostiv; şi cum doreşte să nască femeia pe care o apucă durerile naşterii, aşa doreşte şi Dumnezeu să-Şi reverse mila Lui. Păcatele noastre însă Îi pun piedică.

din  “Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”

Sfantul Ioan Gura de Aur 

Ed. IBMBOR – 2007

Când potolim gândurile noastre care se înverşunează când nu trebuie, când facem goală şi pustie mintea noastră de învăţătura cea lumească, pentru ca, atunci când are să primească învăţăturile lui Hristos, să o dăm deşertată şi măturată pentru primirea dumnezeieştilor cuvinte. Iar când hotărăşte Dumnezeu ceva ce nu trebuie iscodit, trebuie primit cu credinţă. Numai un suflet obraznic, un suflet plin de cutezanţă iscodeşte pricinile hotărârilor lui Dumnezeu, cere socoteală, cercetează chipul. Şi adevărul acesta tot din Scripturi voi încerca să-l înfăţişez.

Zaharia era un bărbat minunat şi mare, cinstit cu arhieria, căruia Dumnezeu îi încredinţase apărarea întregului popor. Acest Zaharia intrând în Sfânta Sfintelor, chiar în cele de nepătruns, pe care dintre toţi oamenii numai el avea atunci îngăduinţa să le vadă – şi uită-te că el cântărea cât toată mulţimea şi-I aducea lui Dumnezeu rugăciuni pentru tot poporul, ca să-L facă milostiv pe Stăpân faţă de robi (ai văzut cât de mare-i era îndrăznirea?), fiind ca un mijlocitor între Dumnezeu şi oameni -, deci intrând Zaharia în Sfânta Sfintelor, a văzut un înger stând înlăuntru. Şi pentru că vedenia l-a spăimântat pe om, îngerul a zis: „ Nu te teme, Zaharia, pentru că s-a auzit rugăciunea ta şi, iată, vei naşte fiu” . Dar ce înlănţuire este în aceste cuvinte? Făcea rugăciuni pentru popor, se ruga pentru păcate, cerea iertare pentru cei ce erau robi ca şi el, şi totuşi îngerul îi spune: „Nu te teme, Zaharia, a fost auzită ruga ta!” ? Şi dovada auzirii rugăciunii lui este că are să i se nască lui un copil, Ioan?

- Da! Pentru că se ruga pentru păcatele poporului, avea să nască un fiu care va striga: „ Iată Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii!” . Aşa că, pe bună dreptate i-a spus îngerul: „ A fost auzită rugăciunea ta şi vei naşte fiu” .

Ce a făcut dar Zaharia?

Ceea ce trebuie să căutăm noi să dovedim sunt următoarele: că nu este iertat acela care iscodeşte chipul descoperirilor dumnezeieşti şi că hotărârile lui Dumnezeu trebuie primite prin credinţă. Zaharia s-a uitat la vârsta lui, la părul lui alb, la trupul lui cel istovit; s-a uitat la stârpiciunea sotiei sale şi n-a crezut cuvintelor îngerului; a căutat să afle chipul şi a spus: „ După ce voi cunoaşte aceasta?” . Zaharia întreabă: „ Cum va fi asta? Iată, eu am îmbătrânit şi am înălbit. Iar femeia mea este stearpă şi trecută în zilele ei; vârsta e trecută, firea nu mai e bună de nimic. Ce rost mai are făgăduinţa? Eu, semănătorul, neputincios; brazda, neroditoare” .

Oare nu pare unora că Zaharia e vrednic de iertare de vreme ce caută înlănţuirea faptelor, de vreme ce pare că grăieşte ceea ce se cuvine? Lui Dumnezeu însă nu I s-a părut vrednic de iertare. Când Dumnezeu hotărăşte, nu trebuie să te mai întrebi, nu trebuie să mai cauţi înlănţuirea faptelor, nu trebuie să mai pui înainte nevoile firii, nici altceva din unele ca acestea. Puterea hotărârii lui Dumnezeu e mai presus de toate acestea, căci ea nu e stânjenită de nici o piedică.

Ce faci, omule? Dumnezeu făgăduieşte, şi tu îţi găseşti scăpare în vârstă, pui înainte bătrâneţea? Este oare mai tare bătrâneţea decât făgăduinţa lui Dumnezeu? Este oare mai puternică firea decât Ziditorul firii? Nu ştii că tari sunt faptele cuvintelor Lui? Cuvântul Lui a întemeiat Cerul, Cuvântul Lui a adus la fiinţă zidirea. Cuvântul Lui i-a făcut pe îngeri, şi tu pui la îndoială naşterea fiului tău?

Pentru aceasta s-a supărat îngerul şi n-a fost iertat (Zaharia), chiar dacă era preot; ba, dimpotrivă, tocmai pentru că era preot a fost pedepsit mai mult. Cel ce are o cinste mai mare decât ceilalţi trebuie să-i întreacă şi în credinţă pe ceilalţi.

- În ce chip a fost pedepsit?

-  „ Iată, vei fi mut şi nu vei putea vorbi” . „ Limba ta, îi spune îngerul, limba care a slujit necredinţei cuvintelor, ea va primi pedeapsa pentru necredinţă” , „Iată, vei fi mut şi nu vei vorbi până ce vor fi acestea” . Gândeşte-te la iubirea de oameni a lui Dumnezeu! „ N-ai crezut în ce ţi-am spus, îi spune îngerul. Acum primeşte pedeapsa! Când îţi voi da dovada prin fapte, atunci voi pune capăt şi mâniei. Când vei cunoaşte că pe bună dreptate ai fost pedepsit, atunci te voi scăpa de pedeapsă” .

Să audă anomeii cum Se supără Dumnezeu când este iscodit! Dacă Zaharia a fost pedepsit pentru că n-a crezut că are să i se nască un fiu muritor, spune-mi, te rog, cum vei scăpa de pedeapsă tu, care iscodeşti naşterea cea tainică, naşterea de Sus? Zaharia nu şi-a spus părerea sa! Nu, el a vrut să ştie, şi n-a dobândit iertare. Dar tu, care susţii cu tărie că le ştii pe cele nevăzute şi neînţelese de toţi, tu, ce cuvânt de apărare vei avea? Ce pedeapsă n-ai să atragi asupra ta?

din “Monahul de la Rohia – Nicolae Steinhardt  raspunde la 365 intrebari puse de Zaharia Sangeorzan”

 363. Tot din jurnalul lui Cesare Pavese: „Singura regulă eroică: să fii singur singur singur. Cînd vei petrece o singură zi fără să presimţi sau să implici în vreun gest sau în vreun gînd de-al tău prezenţa altora poţi să te numeşti eroic. Sau, altfel, să fii Crist — adică să te anihilezi, Dar ai spus-o ieri — nimeni nu renunţă la ceea ce ştie — şi tu cunoşti prea multe lucruri. ” Să fii Crist? In secolul XX? Nu-i un orgoliu prea mare?

Da, da, da; de trei ori da: singurătatea este eroică şi fapta cea mai grea.

Ne este frică să fim singuri cu noi înşine. Ne trebuie continuu un zgomot de fond.

Singurătatea e o pedeapsă. (Amiralul Horia Măcelaru — cinci ani singur în celulă la Rîmnicul Sărat şi Harry Brauner — doisprezece ani de singurătate en savent quelque chose.) Monahul este omul care poate sta singur cu el însuşi.

Marea şcoală a monahismului e singurătatea. Să trăieşti ca şi cum pe acest pămînt ai fi numai tu şi Dumnezeu. Ceilalţi şi lucrurile toate să nu te intereseze. Nu-i nevoie să fii Hristos… (care, de altfel, nu trăia în singurătate, ci numai printre oameni, participatoriu). E însă nevoie să înveţi a răbda singurătatea, ba a o şi iubi, a face abstracţie de toate: tu singur în prezenţa lui Dumnezeu. De aceea nici nu avem voie să invocăm drept scuză: împrejurările. Nu există „împrejurări”, exişti numai tu, în deplina ta singuratică şi responsabilă unicitate.

336. Sfinţenia se naşte din momentul în care conştiinţa veghează in faţa morţii? Sau adevărata sfinţenie s-a pierdut cînd asceţii, profeţii au rostit întîia rugăciune şi Hristos nu i-a dat răspunsul aşteptat?

Ce este sfinţenia? Nu cred că stă în a-ţi face o chilioară strimtă pe un vîrf de munte şi a trăi acolo în deplină singurătate; sau a te zăvori într-o chilie, o cameră, o celulă pe viaţă; ori a-ţi lega piciorul cu un lanţ de un zid de piatră; ori a-ţi trăi viaţa toată pe un stîlp, cocoţat acolo sus. Acestea-s forme simple, relativ uşoare, brute ale sfinţeniei.

Adevărata, marea sfinţenie, de neînchipuit de grea este de a trăi într-o obşte şi a-ţi iubi aproapele (aşa cum e) ca pe tine însuţi; sau măcar (stadiu inferior, însă tot remarcabil şi sfînt) a te purta cu el ca şi cum l-ai iubi ca pe tine însuţi, ori mai mult ca pe tine însuţi.

Ăsta-i lucrul cel greu, cel sfînt, cel creştinesc, cel supraomenesc.
(Se întîmplă să vezi în biserică o canalie care-şi face neîncetat semnul crucii, bate sute de metanii şi aprinde nenumărate luminări. Cum se explică faptul? Luînd aminte că metaniile şi celelalte sînt treabă uşoară.) Celui ce se legase cu un lanţ de un zid, arhiepiscopul Meletie al Antiohiei îi porunceşte să se dezlege: nu cu lanţul se leagă creştinul, ci cu dragostea şi cu libertatea. Zăvorîrea, lanţul, stîlpul, coliba în vîrf de munte sînt rudimente, exerciţii. Ca şi postul. (V-am mai spus-o: v. Epistola către Coloseni 2, 20-23.)

Forma cu totul superioară şi cutremurător de grea a sfinţeniei este ca, liber fiind, într-o obşte închisă trăind, să-ţi iubeşti aproapele nu mai puţin ca pe tine, aşa cum Hristos şi-a iubit apostolii (Ioan 13, 34).

De aceea sfinţi îi consider pe acei care au trecut cu bine examenul cel teribil, cel de care n-ai cum trişa: al închisorii ori al mănăstirii (ori chiar al vieţii în lume), iubindu-şi aproapele deşi prea bine şi prea desluşit îl vede aşa cum este. Restul: milostivirea, privegherile, posturile, metaniile, flagelările… sînt doar treptele dintîi ale Scării, sînt simple gymnofisii yoghine.

de AICI

Odată, pe când mă aflam unde mă aflam [în India, n.ed.], un misionar străin a venit la mine şi mi-a spus: “Sunteţi un om bun, dar nu sunteţi o bună creştină”.

I-am zis: “De ce?”

“Fiindcă sunteţi aici de atâta vreme şi vorbiţi doar în engleză. Ce limbi ale băştinaşilor aţi învăţat?”

I-am răspus: “N-am izbutit să învăţ nici o limbă a locului, fiindcă călătoresc foarte mult dintr-un loc în altul. De îndată ce învăţ un dialect, cei din jur încep să vorbească altul. Am învăţat să spun doar ‘Bună dimineaţa’ şi ‘Bună seara’. Nimic altceva”.

“Aaa, nu sunteţi creştină. Cum puteţi evangheliza? Toţi catolicii şi protestanţii învaţă dialectele locale ca să poate face asta…”

Atunci mi-am zis: “Doamne, dă-mi un răspuns pentru el”. Am cerut aceasta din toată inima, şi apoi i-am spus: “Ah, am uitat! Ştiu cinci limbi.”

“Cu adevărat? Care sunt acestea?”

“Cea dintâi limbă este zâmbetul; cea de-a doua, lacrimile. Cea de-a treia este a mângâia. Cea de-a patra este rugăciunea, iar cea de-a cincea este dragostea. Cu aceste cinci limbi mă plimb în toată lumea.”

Atunci el s-a oprit şi mi-a zis: “O clipă. Puteţi să repetaţi, ca să notez ce aţi spus?”

Cu aceste cinci limbi poţi călători în tot pământul, şi toată lumea va fi a ta. Iubeşte-i pe toţi ca pe tine însuţi – fără să-ţi pese de religie sau rasă, fără să-ţi pese de nimic.

Peste tot sunt oameni ai lui Dumnezeu (zidirea lui Dumnezeu, n.ed.). Nu poţi şti niciodată dacă cineva pe care-l vezi astăzi va ajunge mâine sfânt.