Monahul Ghenadie Avatamanitei


Parintele Ghenadie era de loc din satul Flamânzi, judetul Botosani. El a venit la manastire fiind în vârsta, batrân de peste 70 de ani, dar nu a fost casatorit, ca din copilarie a fost pe la oi. Dar a venit la manastire printr-o împrejurare cam asa:
Îmi aduc aminte ca în primavara anului 1932 eram la Vecernie si, numai ce am tocat jos pentru Pavecernita, vad un batrân înalt, cu barba si par mare, ca fiind descult, îsi stergea picioarele cu zapada. Ma uit la el, îl pândesc sa vad ce are sa faca, vad ca intra în biserica în pridvor, se pune în genunchi si se închina la o icoana a Domnului. Face închinaciuni multe, multe, apoi la alta icoana asemenea face, asa s-a închinat pâna la terminarea Vecerniei. Când, la iesire, îl opresc si îl întreb: “De unde esti, batrânule, si cum te cheama?”. Iar el zice: “Sunt de la Flamânzi, dar ciobanesc din copilarie, si amu cu ciobanitul sunt la Ripiceni, si ma cheama Gheorghe”.

Atunci eu îi zic: “Frate Gheorghe, cunosti pe cineva aici la noi?”. Iar el zice: “Cunosc pe Parintele Gherman, care si el a ciobanit, pe la el am mai tras”. “Daca e asa, atunci nu cumva ai vrea sa mergi la mine în sara asta?”. “Da, zice, merg!”.
Asa ca îl iau la chilia mea, caci voiam sa-l întreb de ce umbla descult, iar dupa ce am stat putin la masa, l-am întrebat: “De ce, frate, umbli descult? Ce, nu ti-i frig la picioare?”. Iar el zice: “Parinte, eu m-am pornit de la Ripiceni încaltat, dar, de la Guranda, am vazut ca se încarca opincile de glod si hoitu nu le poate duce. Am asternut sarica pe zapada si am închinat câteva matanii, si am lasat ca hoitu sa mearga descult, daca nu-i vrednic sa-si duca opincile”. Am facut eu socoteala, de la Guranda pâna la noi or fi vreo 20 de kilometri. “Bine, frate, da’ nu-ti era frig?”. “Nu, zice, mie nu-mi era frig, dar hoitului, treaba lui… ce sa-i fac?”.
Asa ca dupa mai multa vorba, i-am pregatit patul sa se culce, iar el zice: “Nu ma culc pe pat, parinte, ca eu asa gios sunt învatat; pe pat nu am dormit de când eram mititel. Iarta-ma, ca mi-i frica sa nu cad gios!”. Ce sa fac, i-am asternut jos si ne-am culcat – eu în alta odaita. Ne despartea o perdeluta. Am adormit si m-am trezit la niste bufnituri. Ce sa fie? Ascult, dar stau linistit. El, saracul, se închina, facea metanii în genunchi si îsi facea cruce; la frunte nu se auzea, iar la piept, umarul drept si stâng facea niste pocnituri, ca atingea bundita de cojoc, iar când atingea fruntea de pamânt, dadea cu nadejde.
Ma apuc sa numar sa vad câte are sa faca. Am tinut socoteala pâna la opt sute si am adormit numarând. Dimineata când m-am sculat s-a sculat si el, si “Gata, zice, plec la Sfântul Ioan la Suceava”. Iar eu zic: “Dar sa te încalti, frate, ca vei speria oamenii, si înca te-or mai si necaji, ori vei cadea si în mândrie!”. Iar el zice: “Da’ ce-i aceea mândrie, parinte?”, îi spun: “Ti se pare ca tu esti mai bun decât altii. Asta-i mândrie”.
“Ei, parinte, eu n-am grija asta, ca eu am fost în Basarabia si am vazut acolo pe un frate care umbla descult si cu capul gol, si mânca numai prescuri. Si l-au batut oamenii si jandarmii, si într-o vreme l-au astupat cu zapada, si a stat toata noaptea în zapada, iar a doua zi l-au gasit foarte linistit. Se topise zapada împrejurul lui si din picioarele lui iesea abur, si când l-am laudat eu si am zis: “Ferice de fratia ta, frate Nicolae!”, el mi-a zis: “Ce zici, frate Gheorghe? Are sa vina vremea sa ma puna la cazan, atunci se va vedea daca voi putea rabda!””.
Asa batrânul meu, musafirul meu, m-a bagat în multe încurcaturi, dupa care a trebuit sa tac, iar la urma i-am facut o propunere cam asa: “Frate Gheorghe, nu cumva ai vrea sa vii la noi în manastire? Eu te-as primi sa stam împreuna pâna la moartea noastra”. Iar el zice: “Maicuta Domnului cu noi, parinte! Mai am ceva datorii, si asa, dupa ce-mi platesc datoriile, voi veni. Ramâi sanatos, parinte!”. Iar eu zic: “Mergi sanatos, frate Gheorghe!”, si asa ne-am despartit.
A trecut mult timp si chiar eu uitasem de acest frate, si numai ca prin 1940, primavara, ma pomenesc cu un flacauas, care se adreseaza a fi nepotul fratelui Gheorghe, si zice: “Eu, Parinte Paisie, sunt nepotul lui mosul Gheorghe Avatamanitei si m-a trimis la sfintia ta ca sa-i spui daca nu-i pacat sa se duca la un doctor. Sa stii, parinte, ca mosul Gheorghe de un an de zile nu vede deloc si sta la noi, si te roaga pe sfintia ta daca poti sa-l primesti aici la sfânta manastire”.
Aceste cuvinte auzindu-le eu, mi-am facut socoteala sa-l primesc, dar daca nu vede deloc, ce fac eu? Sa-l pierd prin padure sau, Doamne fereste, cade în vreo groapa. Si zic baitanasului: “Mai baiete, du-te si spune-i lui mosul Gheorghe sa se duca la spital la doctor, ca si doctorii sunt lasati de Dumnezeu, si daca va vedea cât de putin sa vie, iar daca nu va vedea, tot sa vie, ca îl primesc oricum”.
Si îndata mi-am prins a face planuri cum sa fac. M-am sfatuit cu parintele staret ca sa-mi ieie cu binisorul ucenicul pe care îl aveam, care era acum calugar, si deja aveam eu ceva nemultumiri cu el, si care era cam contra de a mai primi pe un altul cu noi. Si înca nu se mutase ucenicul si ma pomenesc într-o zi cu doi batrâni înalti, cu capetele goale, albi amândoi si unul cam plesuv. Si unul ducea de mâna pe celalalt si cum ajung în casa se pun în genunchi si cu lacrimi în ochi zice fratele Gheorghe: “Maicuta Domnului cu noi, parinte! Parinte Paisie, te rog cu toata inima sa ma ierti ca nu te-am ascultat sa vin atunci când m-ai chemat. Daca faci bunatate sa ma primesti amu, ca drept voi spune, am fost la Iasi la operatie si amu vad oleaca”.
Atunci eu i-am cuprins pe dupa cap si cu lacrimi de bucurie am zis: “Bine ati venit, fratilor! Bucuros te primesc, tatucuta, dar va trebui sa avem amândoi rabdare, ca vrajmasul o sa ne faca câte o stinghereala”. Asa ca ne-am fagaduit înaintea lui Dumnezeu sa rabdam pâna la sfârsit. Si ne-am pregatit de razboaie amândoi. Si ne-am apucat de treaba, eu mai cu ascultarea la biserica, iar fratele Gheorghe mai mult sa se roage si ce va mai putea el sa faca.
Asa ca saracul batrânel, de bucurie ca l-am primit, se apuca el singur sa faca câte ceva, fara sa-i spun eu. Asa ca se apuca de matura casa, mai scutura toalele, spala blidele si altele, caci îi placea curatenia batrânului, ca în vremea lui a fost cioban si baci, si scutar(Cioban cu anumite funcii), de toate, înca se si spala singur.
Odata m-a întrebat asa: “Parinte Paisie, oare nu-i pacat daca mai spun ce am fost si ce am mai facut în viata?”. Iar eu i-am zis: “Daca nu te lauzi si nu te mândresti, nu-i pacat, caci câteodata este de folos pentru altii”. Apoi începe a spune: “Eu, parinte, din mica copilarie am plecat de la parinti si am îndragit oile, pâna mai anul trecut. Am botezat 50 de copii si la toti le-am dat câte o oaie. Am ajutat fratii si nepotii pe cât am putut si am crezut ca si ei o sa ma ajute, asa ca m-au ajutat de m-au rupt, ca dupa ce m-am îmbolnavit, nici la Sfânta Biserica nu voiau sa ma duca, ziceau ca li-i rusine cu mine!”.
Asa cu lacrimi îmi spunea batrânul, ca avea darul lacrimilor. Când auzea de Dumnezeu, de Maica Domnului sau de sfinti, apoi varsa lacrimi multe, multe, pentru aceasta îl iubeam, ca nu ma mai saturam de vorba lui, caci vorbea numai de bine.
Câteodata matura prin casa si, fiindca nu vedea asa bine, mai ramânea câte o dâra de gunoi, iar eu voiam sa matur a doua oara. Vai, ce mai plângea saracul! Iarasi odata am pus la murat foi de ceapa, am strâns mai multe, ca punându-le într-un chiup mare de lut, nu au încaput toate, ci au mai ramas. Le-am lasat, ca tot eu sa le pun în alt chiup seara. Am plecat la ascultare si când am venit am gasit chiupul crapat în doua, iar foile de ceapa stateau ca un calup, în sus, iar pe fratele l-am gasit la paraclis; se închina acolo plângând.
Ce se întâmplase? Vazând foile ramase, a fortat chipul sa încapa toate si apasându-se pe chiup, acela a crapat, s-a despicat în doua. Asa saracul, acum trebuia sa verse lacrami pentru a-si ispasi pacatul. Când vin eu de la biserica vad chiupul spart, iar pe fratele nicaieri. Astept sa vina, nimic. Ma duc la locul de rugaciune, ascult, aud bufnituri si suspinuri, deschid usa si zic: “Da’ ce faci aici, frate Gheorghe?”. Iar el zice: “Iarta-ma, parinte, ma rog, iarta-ma ca am gresit”. “Te iert, da’ ce-ai facut?”. “Vai de pacatosul de mine, ca tare mult te-am suparat”. “Lasa, nu mai plânge, ca doar nu-i o vaca”, si cu mare greutate l-am linistit.
Multe strachini mi-a stricat, caci el le spala. Altadata le punea pe masa si numai de marginea mesei le atingea si cadeau jos, se stricau, iar el lua hârburile si le azvârlea peste gard, si când venea vreun cunoscut, îl ruga sa-i dea ca împrumut bani sau sa-i aduca strachini în loc.
Odata ma întreaba: “Parinte, oare cam câte matanii sa fac eu pentru un leu?”. Iar eu am zis: “Cred ca ar fi potrivit 10 metanii pentru un leu”. Iar el: “Ba nu, parinte, eu fac o suta de metanii pentru un leu, ca îmi mai da si mie cineva câte un ban, si eu as vrea sa fie platit, ca poate mai dau si eu la vreun sarac, si as vrea sa fie osteneala mea”. Asa era de corect batrânul meu, ca nu voia sa fie dator cu ceva.
Mergea si el la biserica singur, si fiindca nu vedea bine, mai dadea buna ziua la câte un par, la câte o cioata, ba se întâmpla de întâlnea câte o femeie si îi zicea “Blagosloviti”. Credea ca-i calugar. De multe ori spunea: “Eu, parinte, mai dau buna ziua la copaci, la cioate, la pari si nu vor sa-mi raspunda, nu cumva au si ei mândrie?”, caci dupa toate, mai era si glumet, bietul batrân.
Odata m-am dus cu el la Târgu Sulita, pentru ca trebuia sa-i fac mutatia în comuna, si din nefericire ne-am întâlnit cu seful de jandarmi pe strada, care nici una nici doua, mi-a luat batrânul la rost, învinuindu-l sau probându-l a fi hot, zicându-i: “Mai, hotule, tu ai furat niste boi, hai la post. Lasa ca scot eu tâlhariile din tine”. Eu am crezut ca seful glumeste, dar vazând ca îl ia în serios, i-am zis jandarmului: “Nu glumi, sefule, cu batrânul, ca nici nu vede bine, si eu am venit sa-i fac mutatia!”. Iar seful mi-a luat batrânul la post. Vai, bietul batrân, ce mai plângea saracul si zicea: “Domnule sef, nu am furat nimic”. “Nu se poate, trebuie sa te leg, ca sa spui cu cine ai furat boii si unde i-ati dat”. Nu am avut ce face, plângeam si eu de mila lui. Sa vezi cum un batrân cu barba alba si mai mult orb, merge la post plângând. Am mers si eu pâna la post si, vazând ca nu are gând sa-i dea drumul, am lasat batrânului o pâine si vreo câtiva bani si m-am întors plângând acasa.
A doua zi ma pregateam sa merg la târg, sa-mi vad batrânul, numai ca pe la ceasul noua vine batrânul acasa bucuros. “Bine ai venit, frate Gheorghe! Ce ai patit? Ai scapat? Te-or fi batut?”. Iar el, zâmbind, zice: “Maicuta Domnului cu noi, parinte! Nu m-a batut, dar dupa cum ai vazut sfintia ta, m-a bagat în cantelarie si am stat acolo pâna seara. Se mai rastea la mine si scria pe hârtii. Zicea ca ma trimite la Botosani.
Iar eu, vazând ca nu are în gând sa-mi dea drumul, am început a închina matanii, iar seful vazând ca ma închin a strigat la mine: “Ce faci, mosule, acolo?”. Iar eu am spus ca ma închin. Si iar zice: “Sezi, mosule, nu face colb aici”. A strigat tare, încât a auzit femeia lui; si venind femeia si vazând cum ma închinam, a zis barbatului: “Vasile, da-i drumul mosneagului ca avem copchii”, iar el: “Nu-i dau drumul, ca-i hot”. Era aproape noapte acu, si vazând ca nu încetez închinându-ma, a deschis usa si a strigat: “Iesi, hotule, afara, si sa nu mai vii pe aici! Pleaca!”.
Iar eu am început a plânge, vazând ca era noapte, si am zis: “Da’ unde sa ma duc eu acum, ca nu vad bine nici ziua?”. Atunci m-a dus un alt jandarm la o casa si am stat pâna dimineata, si m-a adus Maicuta Domnului sanatos”. L-am întrebat: “Cam câte metanii ai facut?”. Iar el zice: “Cam peste trei mii. Asa, am zis si bodaproste si Dumnezeu sa-i deie sanatate sefului si sa-l ierte…”.
Se întâmpla câteodata ca raceam si îl puneam sa-mi faca frectie, iar el zicea: “Lasa, parinte, ca îti fac frectie pâna ce a curge apa din podele…”. Odata l-am pus sa ma bata cu urzica pe spate, iar el asa de încet purta urzica, parca nu ar fi îndraznit sa ma atinga. Saracul, zicea: “Lasa, parinte, sa creasca urzicile!”. Si plângea cum se plânge.
Mult ma luam cu batrânelul meu, caci câteodata îmi mai spunea si câte o gluma cam de râs, dar el o spunea serios. Zice: “Parinte, eu odata m-am întâmplat la o înmormântare, ducea pe un mort la groapa, iar când sa deie mortul în groapa eu m-am repezit si i-am luat caciula din cap, si am dat-o la un sarac, caci m-am gândit, la ce sa putrezeasca caciula buna, si cum sa steie el la judecata cu caciula în cap. Ce zici, parinte, oare mare pacat am facut?”. Iar eu am râs si am zis: “Cred ca nu vei avea pacat, ca doar nu ai vândut-o”.
De multe ori fiind eu bolnav, sta în genunchi lânga patul meu si se închina, se temea saracul sa mor, ca zicea ca nu ar dori sa ramâna el de mine. Se îmbolnavea si el câteodata, iar eu i-as fi facut si lui vreo frectie pe spate, iar el zicea: “Parinte Paisie, eu de când sunt pe lume nu a pus nimeni mâinile pe mine, dar nici injectie nu mi-a facut”. Si zicea: “Lasa ca-mi fac eu singur frectie”. Asa ca se punea în genunchi si se închina pâna ce curgea sudoarea din tot trupul, si numai ca venea si zicea: “Iaca, parinte, ca mi-am facut si eu frectie…”, si se arata voios.
In ultimul timp s-a îmbolnavit mai tare, dar înca putea sa umble. Eu m-am dus la biserica, ca era priveghere înspre o zi mare. L-am lasat acasa, în pat. Nu am stat pâna la terminare, ca aveam grija de batrân. Când vin acasa, ma duc în odaia unde l-am lasat. Nu-l gasesc. Strig: “frate Gheorghe”, încoace, “frate Gheorghe”, încolo. Numai ca îl gasesc în alta odaie, obosit, sta pe un pat. “Frate Gheorghe, îl întreb, da’ ce faci aici?”.
Iar el zice: “Maicuta Domnului cu noi, parinte! Dupa ce ai plecat mata la biserica, eu am vrut sa ies afara si m-am ratacit. Si am umblat prin toate odaile si prin paravan, si nestiind unde sunt, am strigat cu lacrami la Maica Domnului, si numai ca a venit Maicuta Domnului cu doua lumânari aprinse, si mi-a zis: “Taci, nu te teme!”. Si m-a luat de mâna si m-a adus aici, si nu-i mult de când a iesit din chilie. Nu te-ai întâlnit cu Dânsa?”.
Atunci eu n-am mai zis nimic; auzind acestea, mi s-a parut ca aiureaza. Cam trei zile a stat asa cam în agonie… Multe îmi spunea, ca zicea: “Parinte, sa vezi, vin o droaie de gânganii si fac scamatorii, joaca înaintea mea, altii se învalatucesc cu toalele de pe paturi si se dau de-a tavalugul prin casa, iar când aud usa ca vii mata, se sperie si zic: “Ia, vine!”, si fug care încotro”.
Asa, vazând eu slabiciunea lui, l-am facut calugar, cu numele Ghenadie, si dupa calugarie s-a împartasit si s-a îndreptat, înca a mai trait un an si mai bine, facând ascultare la ce se pricepea el cu toata dragostea, iar în toamna anului 1948 s-a îmbolnavit mai tare, a cazut la pat, patimind câteva zile de o boala de pântece. Am mai stat pe lânga el si cu ce puteam îl ajutam. Asa ca înainte de ceasul sfârsitului, s-a cerut afara. L-am scos cu tolul, înca cu un frate. S-a cerut sa-l ducem primprejurul casei, iar când am ajuns în dreptul usii a zis: “Lasati-ma aici!”. L-am lasat pe iarba verde sa se odihneasca si, întorcându-l cu fata spre rasarit, s-a linistit si a adormit somnul de veci. Avea peste 80 de ani. Dumnezeu sa-l ierte!

Din
DA-LE DOAMNE, UN COLTISOR DE RAI
IEROSCHIMONAH PAISIE OLARU
TRINITAS 2005

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *