Ortodoxia inimii – Parintele Serafim Rose

Si aceasta porunca avem de la El. Cine
iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe
fratele sau. Ioan 4,21

ÎNTRUCÂT Parintele Serafim a devenit un om al inimii, avântul misiunii lui a sporit pe masura. Când îsi începuse lucrarea misionara, el a sustinut foarte ferm adevarata ortodoxie, respingând modernismul, revolutionarismul, ecumenismul. Asta poate sa fi fost frumos în etapa începatoare. Dupa cum a spus el însusi: “Cu cât cineva descopera mai mult despre credinta crestina si viata duhovniceasca, cu atât descopera ce multe ‘greseli’ a facut pâna acum si dorinta fireasca a omului este de a fi ‘corect'”.

Dar toate astea sunt doar la nivel exterior, asa cum a început Parintele Serafim sa vada mai clar odata cu trecerea anilor. El nu si-a schimbat niciodata filosofia de baza, originara; nu a fost mai aproape de a deveni ecumenic, modernist, sau alcatuitor al unui nou calendar bisericesc la sfârsitul vietii, decât fusese când începuse tiparirea “Cuvântului ortodox”.

Acum, în special dupa ce muscase din fructele amare ale “bolii îndreptatoare”, el a vazut ca era ceva cu mult mai esential ce ar trebui sa propovaduiasca în aceste timpuri de pe urma, când “iubirea multora se va raci”. (Matei 24, 12).

Mai presus de toate, Parintele Serafim a devenit propovaduitor al ortodoxiei inimii. Pe lânga învierea sfintei Rusii (despre care se va spune mai mult, mai târziu) aceasta a fost tema principala din timpul ultimei parti a vietii sale.

El a spus ca, “adevarata crestinatate nu înseamna doar opiniile corecte despre crestinatate – asta nu este suficient pentru mântuirea sufletului. Sf. Tihon (din Zadonsk) a spus: ‘Daca cineva ar spune ca adevarata credinta este pastrarea si marturisirea corecta a dogmelor corecte, el ar spune adevarul, pentru ca un credincios are nevoie în mod absolut de pastrarea dogmelor ortodoxe. Dar aceasta cunoastere si marturisire în sine nu-l face pe om credincios si crestin adevarat. Pastrarea si marturisirea dogmelor ortodoxe se gaseste întotdeauna în adevarata credinta în Hristos, dar adevarata credinta a lui Hristos nu se afla întotdeauna în marturisirea ortodoxiei …. Cunoasterea dogmelor corecte este în minte si acest lucru este adesea neroditor, arogant si mândru ….

Adevarata credinta în Hristos este în inima si ea este roditoare, smerita, rabdatoare, iubitoare, milostiva, mângâietoare, înfometata si însetata de dreptate; ea se retrage din patimile lumesti si se lipeste numai de Dumnezeu, se nevoieste si cauta întotdeauna ceea ce este ceresc si vesnic, se lupta împotriva fiecarui pacat si cauta mereu si cere ajutor de la Dumnezeu pentru aceasta’. Si apoi îl citeaza pe Fericitul Augustin, care ne învata: ‘Credinta crestinului este cu dragoste: credinta fara dragoste este a diavolului’: Sf. Iacov, în Epistola sa ne spune ca ‘si demonii cred si se cutremura’ (Iacov 2, 19).

Sf. Tihon, de aceea, ne da un început în întelegerea a ceea ce este ortodoxia: este ceva în primul rând al inimii, nu doar al mintii, ceva viu si cald, nu abstract si rece, ceva ce este învatat si practicat în viata, nu doar în scoala.” Pentru a da fratelui sau ortodox un sens adânc al crestinismului simtit în inima, Parintele Serafim a adus exemplul Evangheliei Extinse, grupul protestant din care venisera Maria, Solomonia si altii. În timp ce respingea greselile protestante, asa cum facuse odinioara, el a fost capabil sa mearga dincolo de perspectiva perioadei sale timpurii de negare, pentru a vedea dedesubtul suprafetei, în inima ostenelilor acestor oameni.

El zicea ca “acesti protestanti au o credinta crestina simpla si calda, fara sa aiba mult din îngustimea sectara ce caracterizeaza multe grupuri protestante. Ei nu cred, ca unii protestanti, ca sunt ‘mântuiti’ si nu mai au nevoie sa faca nimic; ei cred în ideea luptei duhovnicesti si instruirea sufletului. Ei se silesc sa se ierte unul pe altul si nu sa-si poarte pica. Ei aduna de pe strazi vagabonzi si hippies si au o ferma speciala pentru reabilitarea lor si pentru a-i învata un sens al responsabilitatii. Cu alte cuvinte, ei iau crestinismul în serios ca lucrul cel mai important din viata; nu este plinatatea crestinismului pe care o avem noi ortodocsii, ci este bun atâta timp cât merge iar acesti oameni sunt calzi, iubitori, care în mod evident Îl iubesc pe Hristos. În felul acesta ei sunt un exemplu a ceea ce ar trebui noi sa fim, numai ca mai mult asa ….

Unii dintre tinerii nostri ortodocsi se convertesc la grupuri ca acesta, dar asta are si efect invers în jur – unii dintre acesti protestanti se convertesc la ortodoxie. Si de ce nu? Daca avem adevaratul crestinism, trebuie sa fie ceva în mijlocul nostru, ca cineva care iubeste cu sinceritate adevarul va vedea si-l va vrea. Am botezat câtiva oameni din acest grup protestant în mânastirea noastra: ei sunt atrasi la ortodoxie de harul si sfintirile a caror prezenta le simt în ortodoxie, dar care lipsesc din grupul lor. Si odata ce devin ortodocsi, ei gasesc experienta lor protestanta destul de fragila si superficiala, care li se paruse atât de reala odinioara. Conducatorii lor le dau învataturi foarte practice bazate pe Evanghelie, dar dupa un timp învataturile sunt obositoare si ei se repeta.

Venind la ortodoxie, acesti convertiti gasesc o bogatie a învataturii care este fara de sfârsit si îi poarta într-o adâncime a experientei crestine care se afla cu totul dincolo chiar si de cei mai buni crestini ne-ortodocsi. Noi care suntem deja ortodocsi avem aceasta comoara si aceasta adâncime în fata noastra si trebuie sa o folosim mai din plin decât o facem de obicei.”

PROPOVADUIND ortodoxia launtrica a inimii, Parintele Serafim a atentionat
împotriva ispitei de a urma “întelepciunea de suprafata”. El a zis ca “a fi ‘ortodox dar nu
crestin’, este o stare care are un anumit nume în limbajul crestin: înseamna a fi fariseu, a
fi atât de înnamolit în litera legilor Bisericii, ca omul îsi pierde sufletul care le da lor
viata, duhul crestinismului adevarat.

El a aratat cum putem fi dusi înainte cu “corectitudine” chiar în aspecte mici: “Pot sa ne placa icoanele bizantine bine-facute (ceea ce este un lucru bun), dar mergem prea departe daca dispretuim icoanele mai moderne ca stil, care se gasesc în multe din bisericile noastre. La fel se pune problema si cu cântarile bisericesti, arhitectura, urmarea regulilor corecte de post, a îngenuncherii în biserica, etc. …

Daca va impresioneaza puternic sa aveti icoane bune si începeti sa spuneti: ‘Se afla o icoana de un stil nepotrivit în biserica noastra!’ trebuie sa ai mare grija, pentru ca îti concentrezi întreaga atentie pe ceva exterior. De fapt, daca exista o biserica care nu are nimic altceva decât icoane de un stil bun, devin suspicios, pentru ca poate [oamenii de acolo] sunt doar urmatori ai modei. Exista un caz (unul din multe) în care o biserica avea icoane rusesti vechi, originale – unele bune si altele de un gust destul de prost, pictate într-un stil relativ nou – si o persoana fanatica le-a scos pe toate si a pus în loc icoane noi, reproduceri pe hârtie, într-un stil perfect bizantin. Si care a fost rezultatul?

Oamenii de acolo au pierdut contactul cu traditia, cu oamenii care le-au adus lor
ortodoxia. Ei au înlocuit icoanele originale la care se rugasera credinciosii de secole.”

Parintele Gherman îsi aminteste cum, atunci când el si Parintele Serafim cinsteau pentru prima data memoria Parintelui Gherasim în Cuvântul ortodox, la începutul anilor ’70, el si-a exprimat rezervele fata de fratele sau. Se întreba, “cum îl putem prezenta pe Parintele Gherasim ca pe un urias modern al ortodoxiei traditionale, când el are în Biserica sa acele icoane de stil apusean din sec. al XIX-lea?”

Parintele Serafim a raspuns, “acele icoane dovedesc ca el era în traditie, pentru ca a acceptat cu simplitate si dragoste ceea ce i s-a transmis de la parintii cei drepti întru credinta.”

Parintele Serafim a mai observat cum putem fi urmatorii “întelepciunii de suprafata” când ne prindem în idei înaltatoare: “Este moda acum sa se învete despre rugaciunea lui Iisus, sa se citeasca Filocalia, sa se mearga ‘înapoi la Parinti’. Nici aceste lucruri nu ne vor mântui – ele sunt de suprafata; pot fi de folos daca sunt urmate corect, dar daca devin pasiunea ta, primul lucru catre care te apleci, atunci acestea devin exterioare, de suprafata, care nu duc catre Hristos ci catre Antihrist.”

Parintele Serafim a fost ca si proorocul secolului XIX, Sf. Ignatie Brianceaninov, învatând ca numai cei ce simt Împaratia lui Dumnezeu în inimile lor vor fi în stare sa recunoasca adevarata natura a lui Antihrist, atunci când va veni. Prin contrast, Parintele Serafim a afirmat ca “‘super-ortodoxul’ de astazi poate deveni cu multa usurinta rugaciunea lui Antihrist.” În câteva locuri a spus cum se poate întâmpla: “Vladimir Soloviev, în cartea sa ‘Scurta istorie a lui Antihrist’, sugereaza în mod ingenios ca Antihrist, pentru a atrage conservatorii ortodocsi, va deschide un muzeu al tuturor antichitatilor crestine. Poate tocmai imaginile lui Antihrist (Apoc. 13, 14) vor fi într-un autentic stil bizantin – acesta ar trebui sa fie pentru noi un gând care sa ne trezeasca.

Antihrist trebuie sa fie înteles ca un fenomen spiritual. De ce-ar vrea toti oamenii din lume sa se plece înaintea lui? În special pentru ca exista ceva în el care raspunde la ceva ce se afla în noi – acel ceva fiind lipsa lui Hristos din noi. Daca ne vom pleca în fata lui (Dumnezeu ne interzice sa facem asta!), va fi pentru ca vom simti o atractie fata de vreun lucru superficial, care ar putea chiar sa arate ca si crestinismul, caci ‘Antihrist’ înseamna cel care este ‘în locul lui Hristos’ sau arata ca Hristos.”

În mod deosebit, Parintele Serafim a vazut în atacul “ortodox” neautorizat asupra Fericitului Augustin un semn al formalismului care va duce la acceptarea lui Antihrist. Doctrinele “exagerat de logice” ale lui Augustin, despre care Parintele Serafim a spus ca “nu i-a fost un mare admirator”, au fost doar aspectul de suprafata, intelectual al unui om a carui inima a fost în întregime ortodoxa. Dupa cum a scris Parintele Serafim într-o scrisoare: “Lucrul cel mai frumos si mai ortodox despre el este simtirea, evlavia, dragostea ortodoxa pentru Hristos care tâsneste atât de puternic în operele sale ne-dogmatice, cum ar fi Confesiunile sale (Parintilor rusi le plac si Monologurile). Ca sa-l distruga pe Augustin, asa cum încearca sa faca criticii de astazi, înseamna sa distrugi si aceasta evlavie si iubire pentru Hristos …. Eu ma înfricosez de inimile reci ale ‘intelectualului corect’ cu mult mai mult decât orice greseli pe care le-ai putea gasi la Augustin. Intuiesc în aceste inimi reci o pregatire pentru lucrarea lui Antihrist (a carui imitare a lui Hristos trebuie sa se extinda si la ‘teologia corecta’!). Eu simt în Augustin iubirea lui Hristos.”

În ceea ce îl priveste pe Parintele Serafim, i-a fost primita rugaciunea pe care o adusese înaintea Maicii Domnului în 1961, când îi ceruse sa îl lase sa intre în “inima inimilor”. La inima crestinismului adevarat, el gasise acel ceva în care se cuprind toata Legea si proorocii (Mat. 22, 40). Era prima si a doua porunca a lui Iisus Hristos: a Celui Care a facut din Iubire o lege.

din “Viata si opera Parintelui Serafim Rose”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *