Cum arata, cum se desfasoara ziua dumneavoastra de meditatie, de ruga, de rememorari, de scris?

steinhardt4.jpg

din “Monahul de la Rohia – N. STEINHARDT raspunde la 365 intrebari”
Zaharia Sangeorzan


254. Cum arata, cum se desfasoara ziua dumneavoastra de meditatie, de ruga, de rememorari, de scris?

Viata monahala, spre deosebire de ce se crede, e tare activa. Aproape ca nu mai ramine timp pentru lectura si vis. Sintem constrinsi sa facem simultan cel putin doua lucrari, spre pilda sa citim si sa meditam, sa umblam (lucram, spalam) si sa ne rugam, sa vorbim si sa proiectam. (Ca Mozart care compunea o lucrare noua in vreme ce – mecanic – isi transcria muzica faurind in prealabil, tot mintal.)

Ma scol la 4 1/2, niciodata dupa 5. Sint maniac: fac gimnastica, ma spal – nu de mintuiala, imi aerisesc si potrivesc odaia (pentru nimic in lume nu as lasa-o, la plecare, in dezordine, vraiste, cu patul nefacut), ma rog pe scurt.

Apoi: liturghia. Inapoi in camera: scriu ori citesc.
Apoi la biblioteca, unde am neincetat de lucru. Dau carti cu imprumut. La 12 bat clopotul. Daca vin oaspeti straini, o fac pe ghidul, uneori si pentru romani. La 5 e vecernia, masa de seara: devreme. Nitica lectura, meditatie, odihna.

La 10 slujba de noapte (miezonoptica), slujba monahala specifica. Nu ajung sa ma culc inainte de 12, nu depasesc asadar decit cu aproximativ un ceas recomandarea monahala: cel mult 4 ore de somn.

Duminica si in zilele de sarbatoare stau la biroul manastirii si primesc pomelnicele credinciosilor, ascultindu-le pasurile si sfatuindu-i.

Timp mult imi ia si pregatirea predicilor (predic din cind in cind, cu mare placere si in stil cam neconformist!).

Oblojirea subredei mele sanatati (in frunte stau: o veche si vrajmasa colita si o destul de recenta, dar acuta angina pectorala, unde mai pui ca sint si specialist in accidente: arsuri, caderi, degete zdrobite…) e si ea tare cronofaga.

Mai primesc si o vasta corespondenta careia, fireste, va sa-i raspund. Mai sint si grijile gospodaresti, intretinerea curateniei si ordinii in camera, a curateniei trupesti… Dupa cum vedeti, viata calugareasca nu e totuna cu trindavia si toropeala.

Admiră pe Stăpânul tău de la făpturile Lui

Din “Predicile la statui”

Sfantul Ioan Gura de Aur

Ia şi tu, deci, cea mai bună pildă de hărnicie de la acest animal şi admiră pe Stăpânul tău nu numai pentru că a făcut cerul şi pământul, dar şi pentru că a făcut pe furnică. Căci aceasta deşi e mică, ne dă o mare dovadă de adâncimea înţelepciunii lui Dumnezeu. Gândeşte-te aşadară, cât e de isteaţă şi miră-te cum a putut Dumnezeu să pună într-un trup aşa de mic, atâta dar de muncă, de la ea să înveţi dragostea pentru muncă, iar de la albină frumuseţea, hărnicia şi dragostea de aproapele.

Căci ea nu lucrează atât pentru sine cât pentru noi şi se oboseşte în fiecare zi; lucru care se cade în deosebi creştinului adică să nu caute la ale sale ci la cele ce sunt ale altora.

După cum deci, aceea colindă în sbor toate livezile ca să pregătească altuia masa, tot aşa fă şi tu, omule: de strângi bani, cheltueşte-i pentru alţii de ai bogăţia învăţăturei, nu o îngropa, pune-o înaintea celor ce au nevoie de ea şi tot astfel, dacă ai vreun alt lucru deosebit, fii folositor acelora care au nevoie de roada ostenelilor tale. Nu vezi că de aceea e albina cel mai slăvit animal, nu pentru că lucrează, ci fiindcă lucrează pentru alţii! Pentru că şi păianjenul lucrează şi se trudeşte şi întinde pe pereţi urzeala lui subţire, care întrece orice meşteşug al femeii, dar este o lighioană josnică, pentru că lucrul lui nu este deloc folositor; aşa sunt acei care lucrează şi se ostenesc numai pentru sine.

Imită nevinovăţia porumbiţei! Ia-te după dragostea pentru stăpân a boului şi măgarului şi fă la fel cu pasările care nu-şi bat capul, ce va fi mâine; căci mult folos putem trage şi de la animale pentru îndreptarea moravurilor.

Prin pilda acestor animale ne învaţă şi Hristos, când zice: „Fiţi înţelepti ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii” [Biblia Matei 10:16] şi iarăşi: „Priviţi pasările cerului care nu seamănă şi nu seceră şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte pe ele” (Mat 6, 26).

Iar prorocul, ca să facă de ruşine pe nerecunoscătorii Iudei, zice: „Cunoaşte boul pe stăpânul său şi asinul ieslea stăpânului său, iar Israel nu m’a cunoscut pe mine” (Isaia, 1, 3).

Şi iarăşi: „Turtureaua şi rândunica ogorului, vrăbiile au cunoscut timpul venirii lor, iar poporul meu n-a cunoscut judecă’ile Domnului Dumnezeului Său” (Ierem. 8, 7).

De la aceste dobitoace şi altele asemănătoare învaţă să deprinzi virtutea, iar de la cele contrare, învaţă să fugi de răutate.

Căci precum albina e folositoare, tot astfel năpârca e vătămătoare; fereşte-te de răutatea ei, ca să nu ţi se spună: „Veninul năpârcilor sub buzele lor” (Ps. 139, 3).

Câinele e un animal neruşinat; să urăşti deci şi acest cusur.

Vulpea e şireată şi vicleană; să nu râvneşti la acest cusur al ei, ci precum albina, sburând peste livezi, nu culege orice, ci luând ceea ce-i e trebuincios, lasă pe celelalte, tot aşa să faci şi tu, când colinzi seminţia dobitoacelor. Ia de la ele ceea ce e folositor.

Şi însuşirile, prin care ele stau mai presus prin firea lor, tu împrumută-le şi îmbunătăţeşte-le (în tine) prin sloboda ta voinţă, căci şi în această privinţă tu ai fost cinstit de Dumnezeu, că, adică, ţi-a dat putinţa ca să desăvârşeşti (în tine) prin sloboda ta vrere însuşirile lor mai de seamă, aşa fel ca să poţi lua şi răsplata cuvenită.

Isprăvile, pe care le izbândesc acelea, nu le vin lor de la judecată sau sloboda lor voinţă, ci numai de la fire. Ce vreau să spun: Albina face miere, nu pentru că a învăţat aceasta prin mintea şi judecata ei, ci fiind învăţată de la fire; căci dacă munca aceasta n’ar fi fost firească şi n’ar fi fost hărăzită întregului neam al albinelor, ar fi trebuit ca unele din ele să fie necunoscătoare ale acestui meşteşug. Acuma însă, de când s-a făcut lumea şi până în ziua de azi, n-a văzut nimeni albine să trândăvească şi să nu facă miere. Căci însuşiri de felul acesta sunt sădite de fire întregului neam; cele ce vin însă din sloboda voinţă nu sunt obşteşti, (date la toate fiinţele), căci au nevoie de muncă şi osteneală spre a izbândi, cum trebuie.

3. Drept aceea, luând toate cele ce-s mai frumoase, înveşmântează-te cu ele, căci eşti regele necuvântătoarelor; regii, precum ştii, au din belşug şi stăpânesc tot ce-i mai de preţ la supuşii lor, ca: aur, argint, haine scumpe, pietre preţioase. Admiră pe Stăpânul tău de la făpturile Lui.

Dacă vreunul din lucrurile văzute întrece mintea ta şi nu-i poţi găsi rostul, slăveşte pentru aceea pe Ziditor, pentru că înţelepciunea lucrărilor Sale biruie cugetul tău. Nu zice: „De ce acest lucru? La ce bun celălalt?” căci toate sunt folositoare, chiar dacă noi nu le cunoaştem rostul.

Precum, dacă întri în casa unui doctor, şi vezi puse la iveală o mulţime de înstrumente, te miri de felurimea lor, măcar că nu le ştii întrebuinţarea, tot aşa fă şi faţă de zidirea (lui Dumnezeu): chiar dacă vezi multe lighioane, ierburi, buruieni şi alte lucruri al căror folos nu-l ştii, minunează-te de felurimea lor şi slăveşte pe Dumnezeu, făcătorul şi prea îndemânatecul lor făuritor, şi pentru aceea că nu le-a făcut nici pe toate cunoscute de tine, nici pe toate necunoscute.

Anume nu le-a făcut pe toate necunoscute de tine, ca să nu zici că în lume nu e o pronie; pe de altă parte nici n-a îngăduit să-ţi fie ţie toate cunoscute, ca nu cumva mulţimea ştiinţei tale să te ducă la sminteala semeţiei. Căci şi pe cel dintâi om, demonul cel rău l-a doborît, momindu-l prin nădejdea unei ştiinţe mai mari, şi sărăcindu-l de aceea pe care o avea mai înainte. De aceea şi un înţelept ne sfătueşte zicând: „Nu năzui spre cele ce întrec puterile tale şi nu cerceta cele ce sunt prea adânci pentru tine; cugetă la acelea ce ţi s-au poruncit” (Isus Sirah 3, 20—21).

Căci cele mai multe din lucrările lui sunt tainice. Şi iarăşi: „Ţi s-au arătat lucruri mai mari decât înţelepciunea oamenilor” (Isus Sirah 3, 22). A spus acestea ca să mângâie pe cel întristat şi mâhnit, pentru că nu cunoştea toate, ci acelea — zice — pe care ţi s-a dat să le cunoşti, întrec cu mult înţelepciunea ta şi nu le-ai găsit tu singur, ci de la Dumnezeu le-ai învăţat. Mulţumeşte-te dară cu bogăţiile date şi nu căuta mai mult, ci mulţumeşte pentru acelea pe care le-ai căpătat; nu te mânia pentru cele ce nu le-ai căpătat. Slăveşte pe acelea pe care le ştii şi nu te răzvrăti pentru acelea pe care nu le cunoşti; Dumnezeu a făcut şi una şi alta spre folosul nostru; ascunzându-ne unele şi destăinuindu-le pe celelalte, s-a gândit la mântuirea ta.

Cum am spus, un fel de a cunoaşte pe Dumnezeu e cel ce porneşte de la cercetarea lumii, fel care el singur — pentru a fi cercetat — pretinde multe zile. Căci ca să cercetăm măcar numai alcătuirea omului cu luare aminte, vreau să zic, cu luarea aminte ce ne este nouă cu putinţă, nu cu acea desăvârşită luare aminte: (căci, deşi am pomenit multe temeiuri ale celor înfăptuite de Dumnezeu, mai sunt totuşi şi altele mai multe, învăluite în taina, pe care numai Dumnezeii, care le-a făcut, le cunoaşte, iar noi nu le ştim pe toate) aşadar, ca să luăm pe rând toată alcătuirea omului şi să găsim înţelepciunea din fiecare mădular, rânduirea şi aşezarea nervilor, a vinelor şi a arterelor şi alcătuirea tuturor celorlalte, nu ne-ar ajunge nici un an întreg ca să le lămurim.

ISTORIA CELOR DOUĂ PIETRICELE ALBASTRE

Introducere
Fiecare dintre noi este diferit. Fiecare este unic şi irepetabil. De aceea fiecare dintre noi are ceva de dăruit altora, ceva ce nimeni altcineva nu are. Fiecare are un loc şi o misiune ce i-au fost încredinţate şi de care va trebui să răspundă. Fiecare este un dar unic al lui Dumnezeu pentru omenire.
Un laureat al premiului Nobel a scris: Când vom muri şi vom merge în cer, ne vom întâlni cu Creatorul nostru. El nu ne va întreba: „De ce n-ai devenit Mesia? De ce n-ai descoperit un medicament împotriva cancerului? De ce n-ai devenit o personalitate a vieţii publice?”. El ne va întreba: „De ce nu ai fost tu însuţi?”.
Aceasta este responsabilitatea fiecărui om. Istoria celor două pietricele albastre ne ajută să descoperim tocmai acest adevăr atât de important.
Două pietricele, cam de mărimea unei castane, zăceau în prundişul unui vesel pârâu de munte. Se aflau laolaltă cu celelalte pietre de acolo, unele mai mici, altele mai mari, dar erau diferite de toate celelalte, pentru că erau albastre. Când bunul soare le dezmierda cu razele sale, ele străluceau de parcă ar fi fost două bucăţi de cer căzute pe pământ.
Cele două pietricele ştiau că sunt cele mai frumoase dintre toate celelalte aflate în pârâu şi să lăudau de dimineaţa până seara: Noi suntem copiii cerului! , strigau, când una, când cealaltă, pietrelor obişnuite aflate în preajmă. Păstraţi distanţa! Noi avem sângele albastru! Nu avem de-a face cu voi!
De fapt erau două pietricele insuportabile şi arogante, care îşi petreceau zilele gândindu-se numai la ceea ce s-ar fi întâmplat cu ele când cineva avea să le descopere. Desigur – îşi spuneau – vom fi puse într-un colier împreună cu alte pietre preţioase, aşa cum suntem şi noi. Şi visau împreună: Vom fi pe coroana reginei Olandei sau în inelul prinţului de Galia. Ne aşteaptă o viaţă frumoasă: case luxoase, baluri, petreceri. Vom ajunge până la capătul lumii.
Într-o bună dimineaţă, pe când razele soarelui se jucau pe luciul apei cristaline, un om s-a aplecat, şi-a întins mâna şi a cules cele două pietricele albastre.
Cele două pietricele erau nespus de fericite: Ura! – au strigat. Am plecat! Ce timpuri bune ne aşteaptă! S-au simţit cele mai norocoase pietre din lume. Nu aşteptau decât ca visurile lor să se transforme în realitate.
Au fost puse într-o cutie, împreună cu alte pietre colorate. Rămânem aici pentru puţin timp, şi-au spus, fiind sigure de frumuseţea şi valoarea lor neîndoielnică.
Totuşi lucurile au fost altfel decât bănuiseră. Cele două pietricele au fost zdruncinate încoace şi încolo. Mereu au schimbat cutiile, au fost puse pe cântar şi pipăite insistent de mâini aspre. Au rămas în cele din urmă singure, parcă uitate, într-o cutiuţă.
Mai târziu, însă, o mână le-a luat şi le-a aşezat cu necuviinţă pe un zid, în mijlocul altor pietre, pe o suprafaţă de ciment foarte lipicioasă. Hei, fii mai delicat, strigau cele două pietricele albastre, suntem pietre preţioase. Drept răspuns, câte o lovitură de ciocan le-a fixat definitiv.
Revoltate au început să strige: Neciopliţilor, nepricepuţilor, bădăranilor, voi nu înţelegeţi cât suntem de importante? Cele două pietricele albastre ameninţau, plângeau, implorau. Dar n-a fost de nici un folos. Tot prizoniere în zid au rămas. Dezamăgirea şi amărăciunea le-a întunecat cu reflexe viorii.
Timpul trecea încet iar cele două pietricele nutreau un singur gând: să fugă. Dar cimentul era tare şi imposibil de convins să le elibereze. Au zărit însă un firicel de apă ce se prelingea pe acolo şi l-au rugat: Strecoară-te sub noi, te rugăm, şi desprinde-ne de pe acest zid nenorocit!
Apa nu s-a lăsat mult rugată. Nu era nevoie de insistenţă căci era bucuria ei să se strecoare sub ziduri şi să distrugă cât mai mult. A trecut la lucru şi, uşor-uşor, a reuşit să se strecoare şi să fărâme câte puţin cimentul. După câteva luni de perseverenţă cele două pietricele au putut să se mişte. Într-o noapte umedă şi rece cele două pietricele au căzut pe pământ, eliberate în sfârşit din acea închisoare insuportabilă. Suntem libere – au strigat amândouă în culmea fericirii.
Însă, jos fiind, au putut vedea zidul în care fuseseră fixate, acea puşcărie înaltă în care şi-au petrecut atâta timp. Şi, privind spre acel zid, nu mică le-a fost mirarea: lumina lunii ce străbătea printr-o fereastră lumina un mozaic superb. Mii de pietricele viu colorate şi aurite formau chipul Sfintei Fecioare Maria. Era cea mai frumoasă imagine pe care cele două pietre o văzuseră vreodată. Dar ceva îi lipsea… Faţa, chipul blând şi dulce al Mariei, avea ceva neobişnuit. Părea oarbă, căci îi lipseau ochii.
Oh, nu, au exclamat amândouă, dânduşi seama de grozăvie. Ele fuseseră tocmai ochii Mariei. Îşi imaginau acum cât de bine se potriveau acolo, cât de frumos trebuie să fi strălucit şi cât de mult trebuie să fi fost admirate de oameni. Regretau acum fapta lor nesăbuită dându-şi seama ce nechibzuite au fost.
Dis de dimineaţă a ajuns acolo omul care făcea curăţenie în biserică şi, din neatenţie, a călcat pe cele două pietricele aflate la pământ. Supărat, le-a dat deoparte cu piciorul. Apoi, fiind încă întuneric, nu le-a deosebit bine şi le-a strâns cu mătura pentru a le arunca la gunoi împreună cu praful şi alte pietre neînsemnate.


Concluzie

Istoria celor două pietricele albastre are un sfârşit trist, pentru că ele nu au înţeles un mare adevăr. Se înşelau văzând în sine ceea ce nu era adevărat, fugeau de realitate rătăcind prin visuri. Din această cauză nu au descoperit frumuseţea şi bogăţia pe care o primiseră de la Dumnezeu.
La fel ca şi ele, fiecare dintre noi are un loc al său în lume bine stabilit de Dumnezeu: unul poate fi ales pentru a fi un meşter bun, altul pentru a fi preot, iar o fată pentru a fi mamă a multor copii. Să nu uităm că fiecare dintre noi este aşezat de Dumnezeu acolo unde îi este locul şi că tocmai în acel loc, rânduit de Dumnezeu, este cel mai frumos şi mai potrivit să fie.
Traducere: Sr. Patrizia Kaiser

Imbratisarea si sarutul Sfintilor Parinti Ioachim si Ana

…. am aici o imagine, o icoana, care nu se va vedea pana acolo (v-o explic eu) care ne propune o familie model pe care o pomenim noi ca preoti in fiecare duminica la Sf Liturghie si nu numai, in fiecare zi la Sf Liturghie. Este vorba de Dumnezeiestii Parinti Ioachim si Ana, parintii Maicii Domnului.

In multe din icoanele noastre bisericesti unde sunt infatisati acesti doi parinti, ei apar imbratisandu-se. De fapt aceasta icoana a fost aleasa si ca motiv pentru afisul ASCOR-istilor, xeroxul functionand foarte slab, asa incat nu este prea elocvent.

Spre surprinderea mea am descoperit o icoana, o reproducere de fapt dupa o icoana din Manastirea Studelnitza din Serbia, in care Ioachim nici mai mult nici mai putin imbratiseaza si saruta pe Ana. Sigur ca in mintea noastra greu ne-am putea inchipui doi sfinti, barbat si femeie, imbratisandu-se, ba mai mult decat atat, sarutandu-se. Cine nu este indeajuns de convins de la distanta, in pauza, ii sta la dispozitie aceasta imagine. Si sarutandu-se chiar cu afectiune, deci nu este prin definitie pacatos sarutul, daca vreti. A se saruta un barbat si o femeie nu este un pacat.

In directia aceasta vreau sa provoc. De ce totusi ne punem mainile la ochi cand se saruta intre-un film un barbat si o femeie? Cei mai rusinosi, nu toti, desigur, (rasete in sala), ca sa nu spunem de alte lucruri, dar cand se saruta un barbat si o femeie intr-un film, macar privirile copiilor tot incercam sa le impiedicam a vedea aceasta scena. Si nu simtim nici un fel de respingere cand privim aceasta icoana, Sfintii Parinti Ioachim si Ana imbratisandu-se si sarutandu-se.

Prin urmare nu sarutul este ceva pacatos, ci dispozitia cu care vin cei doi parteneri la a-l savarsi. Dar daca s-a compromis imbratisarea atingerea mainii, privirea plina de dragoste, sarutul pana la urma, daca au fost compromise de o cadere a omului atat de mare nu inseamnna sa renuntam la ele, nu inseamna sa trecem relatia dintre barbat si femeie intr-un capitol pe care in cel mai fericit caz sa-l numim rusinos in foarte multe dintre cazuri un capitol pacatos. Sigur ca pot pare putin exagerate aceste lucruri in sensul ca un sarut curat nu poate fi decat intre doi sfinti, totusi, intelegeti si ca sa fim constienti de caderea din noi si sa fim constienti de cat pacat exista in gestul nostru de dragoste catre celalalt.

Fragment din DESPRE FAMILIE – 1994, PARINTELE CONSTANTIN COMAN 

Omul sfinteste locul …si pe cei din jurul sau …

din “Omilii si cuvantari”

SFANTUL IOAN GURA DE AUR

Mare vistierie este mulţumirea, bogăţie nepreţuită, bunătate necheltuită, armă puternică. Hula măreşte paguba şi ne face să pierdem; mai multe decât am pierdut, pe când mulţumirea măreşte bogăţia ce a câştigat-o sufletul cel mulţumitor.

Ai pierdut banii ? De vei mulţumi, ţi-ai dobândit sufletul şi mai mare bogăţie ai câştigat, fiindcă ai tras la tine dragostea lui Dumnezeu. Iar de vei huli, pe lângă acelea ce le-ai pierdut, ai pierdut şi mântuirea ta; nici pe acelea nu ţi le-ai câştigat, ci şi sufletul l-ai omorât.

Cu toate că cuvântul nostru nu a fost pentru hulă, dar un lucru voiesc de la voi, referitor la cuvântul acesta. Să înţelepţiţi pe cei ce hulesc în cetatea aceasta.


De vei auzi pe cineva pe uliţă, sau în mijlocul târgului, hulind pe Dumnezeu, apropie-te şi ceartă-l, şi de va fi trebuinţă de a-l bate, nu te ruşina, loveşte-l peste obraz, sfărâmă-i gura, sfinţeşte-ţi mâna pălmuindu-l cu cuvântul. Iar de te vor pâra vreunii şi te vor duce la judecată, mergi şi de te va cerceta judecătorul, zi-i cu îndrăzneală că a hulit pe Împăratul îngerilor.

Măcar pe robul cel împreună cu tine, cel de aceiaşi cinste, îndreptează-l, şi de va trebui să mori, nu te lepăda de a înţelepţi pe fratele tău. Mucenicie îţi va fi ţie: aceasta.

Pentru că şi Ioan mucenic a fost. Cu toate că nu i s-a poruncit să jertfească idolilor, nici să se închine lor, ci pentru legile cele sfinte, care se defăimau şi-a pus capul. Şi tu dar te nevoieşti până ia moarte pentru adevăr, şi Domnul va purta război pentru ţine. Şi să nu-mi zici cuvântul cel rece şi. nefolositor: Şi ce-mi pasă mie! N-am nimic de împărţit cu el! Numai cu diavolul, n-am nimic de împărţit, iar către oameni, faţă de, toţi avem datorii şi legături. Că sunt părtaşi aceleiaşi; firi ca şi noi, locuiesc pe acelaşi pământ, se hrănesc cu aceiaşi hrană, avem toţi acelaşi Stăpân, au primit şi ei aceleaşi legi, la aceleaşi bunătăţi sunt îndemnaţi, ca şi noi.

Să nu zicem dar, că nu avem nimic comun cu ei. Satanicesc este cuvântul acesta şi diavolească este nemilostivirea.
Deci să nu zicem acestea, ci să arătăm purtarea de grijă cea cuviincioasă fraţilor noştri. Şi eu vă făgăduiesc cu toată tăria şi mă fac chezaş vouă tuturor, că dacă veţi voi, voi toţi care sunteţi de faţă, să vă împărţiţi şi să vă îngrijiţi de mântuirea celor ce locuiesc în cetate, degrab toată, cetatea noastră se va îndrepta.

Să împărţiţi dar mântuirea fraţilor noştri.
Este de ajuns ca un singur om, aprins cu râvnă, să îndrepteze mult popor. Şi dacă nu unul, nici doi, ci mare va fi mulţimea celor ce pot să îndrepteze şi să poarte grijă de cei trândavi, căderea şi pieirea celor mai mulţi nu va fi din neputinţă, ci din lenevirea noastră. Căci cum este cu neputinţă, dacă vom vedea ceartă în târg, să mergem şi să împăcăm pe cei ce nu se înţeleg. Şi ce să zic, ceartă ? Că de vom vedea vreun măgar căzut, toţi ne silim să-i întindem mâna ca să-l sculăm, iar pe fraţii noştri îi lăsăm să se prăpădească.

Hulitorul este măgar care, nesuferind sarcina mâniei, a căzut. Apropie-te, ridică-l, folosind, cuvinte şi fapte, blândeţe sau iuţime de multe feluri să-ţi fie doctoria. Şi dacă aşa vom iconomisi cele ale noastre, şi vom purta grija şi de mântuirea vecinilor, acelora, care au dobândit îndreptate de la noi, le vom fi plăcuţi şi dragi, şi ceea ce este mai mult decât toate, ne vom învrednici cu toţii de bunătăţile care ne aşteaptă, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine slava, stăpânirea, cinstea acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Însuşi Stăpânul cel de sus întrând în inimele noastre….

Fragment din “Comentarii la Epistola catre Evrei”

Sfantul Ioan Gura de Aur
«Mare bun, Iubiţii mei, este cetirea Sf. Scripturi. Aceasta face sufletul filosof, aceasta face pe om plăcut, aceasta face pe cineva de a nu se teme de nimic din cele presenle, aceasta face de a râvni cugetul nostru după cele de acolo….

Că de aici se poate afla exact pronia lui Dumnezeu, vitejia celor drepţi, bunătatea stăpânului şi măreţia resplăţei.. De aceia vă rog, ca cetirea Sf. Scripturi să o facem cu multă băgare de seamă, căci numai aşa ne vom învrednici de cunoştinţa adevărată, dacă vom vorbi incontinuu cele de acolo…

Dealtfel nici că se poate, ca cel ce se îndeletniceşte cu cuvântul lui Dumnezeu, cu toată sâguinţa şi cu toată mulţumirea, să-şi peardă vremea în zădar. Chiar de nu am avea nici un dascăl, Însuşi Stăpânul cel de sus întrând în inimele noastre ni va lumina cugetul, va desvâşi cele acoperite, şi va deveni dascăl nouă celor cari nu ştim, numai dacă noi vom voi să contribuim cu cele ce se cer de la noi.

Căci El Însuşi zice: «să nu chemaţi pe nimeni dascăl pe pământ, că unul este dascălul vostru cel din ceriuri».

Deci, când noi luăm în mână o carte duchovnicească, încordându-ne gândul, şi alungând de la noi orice idee omenească, vom face cetirea cu toată evlavia, cu toată băgarea de samă, ca să putem fi conduşi de Sf. Duch în priceperea celor scrise, şi a trage de aici un mare folos…

Că este suficient de a avea ca dascăl al nostru pe acest barbar (eunuchul împărătesei Etiopenilor), şi cei ce sunt învăluiţi în afacerile lumeşti, şi cei ce sunt înrolaţi în armată, şi cei căzuţi şi în general vorbind toţi, nu numai bărbaţi, ci şi femei, ori-şi cât stau ele în casă încontinuu, ba încă şi cei ce sunt în viaţa monachală, toţi zic să cunoască, că nici un timp nu poate fi pedică la cetirea sfintelor şi dumnezeeştilor cuvinte, ci e cu putinţă nu numai acasă, ci încă şi prin târg umblând..

Căci văzând Stăpânul dorinţa noastră cătră cele duchovniceşti, nu ne va trece cu vederea, ci ni va trimite lumina cea de sus, şi va lumina cugetul nostru. Deci să nu ne lenevim, vă rog, în cetirea Sf. Scripturi, ci fie că pricepem puterea celor cetite, încontinuu să le rumegăm în noi.

Căci studiul incontinu întăreşte memoria, şi de multe-ori neînţelegând ceia ce am cetit astăzi, aceasta repetând’o măine o vom afla fără de veste, Dumnezeu cel iubitor de oamini luminând nevăzut cugetul nostru».

Toate sunt curate pentru cei curaţi

Din “Talcuiri la epistola II catre Timotei, Tit, Filimon” 

Sfantul Ioan Gura de Aur 

Fragment Omilia III, Talcuire la Epistola catre Tit  

De aceea şi zice el: „Cu iudeii am fost ca un iudeu (…); cu cei de sub lege, ca unul de sub lege; cu cei ce n-au Legea, m-am făcut ca unul fără lege.” (I Corinteni 9, 20, 21)

Aceasta şi Dumnezeu o face; de pildă, pe magi, nu prin îngeri i-a atras, nici prin proroci, nici prin apostoli sau evanghelişti, ci printr-o stea, fiindcă ei se îndeletniceau cu acest meşteşug, şi deci prin aceasta i-a atras. La fel se întâmplă şi în cazul vitelor pentru purtarea chivotului Domnului, că, „dacă va pleca spre hotarele sale, atunci acest mare rău ni l-a făcut El”, după cum au spus vrăjitorii şi descântătorii . Aşadar, spun adevărul vrăjitorii? Nicidecum! Ci îi ceartă pe iudei şi-i biciuieşte tocmai cu ale celor dintre ei.

La fel şi cele petrecute cu aceea care avea duh pitonicesc. De ce, oare, a închis gura demonului, grăind către Pavel şi zicând: „Aceşti oameni sunt robi ai Dumnezeului celui Preaînalt, care vă vestesc vouă calea mântuirii”. (Faptele Apostolilor 16, 17)?

De ce oare şi Hristos împiedică pe demoni de a grăi? Cu drept cuvânt o face, căci şi minunile se făceau mai înainte, şi nu mai era acum acea stea ce i-a condus pe magi, ci El Însuşi propovăduia, şi demonii nu mai erau cinstiţi (slăviţi). Nu era idolul care grăia, ca astfel să fie împiedicat.

Chiar şi pe Valaam l-a lăsat să binecuvânteze şi nu l-a împiedicat. Astfel, dar, El pretutindeni face pogorământ în raportul Său cu omul. Şi de ce te minunezi? El Însuşi lasă să se ridice credinţe rele şi nedemne despre Dânsul, ca, de pildă, că mai înainte era trup, că a fost văzut de lume, drept care zice că „ Duh este Dumnezeu”. (Ioan 4, 24)

Şi iarăşi Îl vedem că se bucură de jertfe, ceea ce este străin de El, şi grăieşte cuvinte din acelea care nu I se potrivesc, şi multe altele din acestea. Că El nicăieri nu are în vedere demnitatea Sa, ci pretutindeni folosul nostru. Dacă tatăl nu are în vedere demnitatea sa, ci se alintă cu copiii în vorbe şi numeşte mâncarea şi bucatele, şi băutura nu cu numele lor elenice, ci cu nişte cuvinte copilăreşti şi barbare, apoi cu atât mai mult Dumnezeu. Ba şi cu oarecare concesie ia în derâdere, zicând: „Schimbatu-şi-a oare vreun popor dumnezeii săi?” (Ieremia 2, 11), şi, în fine, pretutindeni cele din Sfintele Scripturi sunt concesii sau îngăduinţe, atât în cuvinte cât şi în fapte.

„Pentru care pricină, zice, mustră-i cu asprime, ca să fie sănătoşi în credinţă”, (1, 13) „De aceea, zice, ceartă-i, căci au obiceiuri urâte şi desfrânate, şi, în fine, mii de rele au aceştia. Când ei mint cu uşurinţă, când sunt vicleni, mâncăcioşi şi leneşi, cuvântul trebuie să-ţi fie aspru şi biciuitor, căci blândeţea nu-l poate atrage pe unul ca acesta. „Mustră-i”, zice. Aici el nu vorbeşte de cei străini, ci de cei de un neam şi de o credinţă. „Cu asprime”, adică să faci rana cât de adâncă.

Nu cu toţi trebuie a ne purta la fel, ci variat şi în multe feluri, potrivit cu împrejurările. Aici el nu sfătuieşte nicăieri, ci numai porunceşte, căci, după cum pe cel de neam bun şi blând l-ai pierde înfruntându-l şi lovindu-l, tot aşa şi când l-ai linguşi pe unul care are nevoie de asprime, l-ai corupe, şi nu l-ai lăsa să se ridice. „Ca să fie sănătoşi, zice, în credinţă.” Prin urmare, aceasta este sănătatea: de a nu introduce în credinţă nimic fals, nimic străin.

Dar dacă cei ce se uită la mâncăruri nu sunt sănătoşi, ci sunt bolnavi şi slabi, „pe cel slab primiţi-l în credinţă, zice, fără să-i judecaţi gândurile” (Romani 14, 1), atunci ce am putea zice despre cei ce postesc la fel cu aceia, despre cei ce păzesc la fel sâmbetele, despre cei ce se duc spre închinare la locurile afierosite idolilor lor? Vorbesc de Templul cel din Dafne , de peştera numită a Matroanei, de locul zis al lui Chronos din Cilicia. Cum pot fi sănătoşi aceştia? De aceea trebuie a li se aplica rana cea mai adâncă.

De ce, oare, nu face aşa şi cu romanii? Fiindcă obiceiurile acestora nu erau de acest fel, ci cu mult mai nobile. „Şi să nu dea ascultare, zice, basmelor iudaiceşti.” Cele iudaice sunt un îndoit basm: şi când este o prefacere falsă, şi când lucrul este în legătură cu timpul; deci mituri sunt acestea. Când un lucru nu trebuie a se face, iar dacă făcându-se vatămă, este mit şi nefolositor, şi după cum nu trebuie a crede acelora, asemenea nu trebuie a crede nici acestora, căci altfel nu înseamnă a fi sănătoşi.

Căci, dacă tu crezi prin credinţa cea adevărată, de ce mai introduci altele, ca şi cum nu ar fi de ajuns să te îndrepte credinţa? De ce te robeşti pe tine însuţi şi te supui de bunăvoie legii? Nu te încrezi în lucru? Aceasta înseamnă că eşti bolnav şi nu crezi, căci datoria unei cugetări credincioase este de a nu se îndoi deloc. Dar credinciosul nu se îndoieşte niciodată.

Toate sunt curate pentru cei curaţi. (1, 15) Ai văzut pentru ce sunt spuse cele dinainte? Iar pentru cei întinaţi şi necredincioşi nimeni nu este curat, zice. Aşa că nu prin natura lor sunt curate şi necurate, ci prin intenţia celor ce le întrebuinţează. Ci li s-au întinat lor, zice, şi mintea, şi cugetul.

Ei mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc, urâcioşi fiind, nesupuşi şi, la orice lucru bun, netrebnici. (1, 16)

Prin urmare, şi porcul este curat, şi atunci de ce a oprit să fie mâncat, ca necurat? Nu este de la natură necurat, căci toate sunt curate, fiindcă nimic nu poate fi mai necurat decât peştele, de vreme ce mănâncă şi trupuri omeneşti, şi cu toate acestea s-a dat voie, şi se crede a fi curat.

Şi iarăşi, nimic nu este mai necurat ca pasărea, căci ea mănâncă viermi; sau nimic mai necurat ca barza, care mănâncă şerpi şi şopârle, şi cu toate acestea toate se mănâncă. Pentru ce, dar, a oprit a fi mâncată carnea de porc şi altele de acest fel? Nu le-a oprit ca necurate, ci ca să împiedice, aşa-zicând, prisosinţa desfătării. Dar, dacă el ar fi spus aşa, poate că n-ar fi fost ascultat; acum însă, cu frica de cele necurate, pe toţi i-a îngrozit.

Dar ce poate fi mai necurat ca vinul, dacă ar fi vorba să-l examinăm? Ce este mai necurat ca apa, cu care mai ales se curăţau? De morţi nu se atingeau, şi cu toate acestea cu mortul se sfinţeau, căci animalul mort sacrificat se curăţa cu vin. Dar aceasta era o învăţătură pentru copii. Căci, gândeşte-te bine: oare vinul nu-şi are fiinţa din pământ? Căci, după cum viţa de vie îşi trage umezeala din pământ, tot aşa şi-o trage şi din pământul cel de-alături.

Şi, în fine, dacă am voi a cerne lucrurile, am vedea că totul este necurat. Dar dacă nu cernem cu aşa amănunţime, nimic nu este necurat, ci toate sunt curate. Nimic necurat n-a făcut Dumnezeu, şi deci nimic nu este necurat, decât numai păcatul, care se atinge de suflet şi-l întinează.

Aşadar, la mijloc e mai mult prejudiciu omenesc. „Pentru cei întinaţi şi necredincioşi, zice, nimeni (nimic) nu este curat, ci li s-au întinat lor şi mintea, şi cugetul.” Căci, cum s-ar putea ca în cele curate să fie ceva necurat? Cel ce are sufletul slab, totul întinează. Dacă, de pildă, el în toate caută curatul şi necuratul, desigur că nu se va atinge de nimic, căci nici cele curate nu sunt precum se cred — vorbesc de peşte şi de toate celelalte de acest fel —, aşa că toate sunt întinate.

Dar apostolul n-a zis aşa; însă ce? „Li s-au întinat lor şi mintea, şi cugetul”, zice, aşa că totul au întors asupra lor. „Nimic nu este necurat, zice, ci ei sunt astfel, şi mintea, şi cugetul lor. Dintre lucrurile din lume, nimic nu este necurat — căci sunt lucrurile lui Dumnezeu —, ci numai intenţia cea rea este necurată. „Ei mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc, urâcioşi fiind, nesupuşi şi, la orice lucru bun, netrebnici.”

Aceasta este necurăţie, aceştia sunt necuraţi. Dar tu grăieşte cele ce se cuvin învăţăturii sănătoase (2, 1), adică „să nu cumva să faci ceva din acestea. Chiar de nu ar primi, tu însă fă cele ce se cuvine a face, chiar dacă nu se conving, tu însă îndeamnă şi sfătuieşte”.

Căci şi cei nebuni cred că nimic nu stă pe loc, dar acestea se petrec nu din cauza lucrurilor văzute, ci din cauza ochilor care văd, fiindcă, aflându-se nestatornici şi întunecaţi, cred că pământul se învârteşte cu dânşii, dar nu se învârteşte, ci stă nemişcat.

Astfel că numai bănuiala este patima lor, iar nu că ar fi vreo patimă în realitate. Tot aşa şi în cazul de faţă; adică, atunci când sufletul este necurat, pe toate le crede necurate. Prin urmare, nu în a observa curăţia stă adevărata curăţie, ci în a îndrăzni totul, căci cel curat de la natură pe toate le îndrăzneşte, iar cei necuraţi la nimic nu îndrăznesc. Aceasta se poate spune şi lui Marcion.

Ai văzut că dovada curăţiei este în a se găsi cineva mai presus de orice necurăţie, şi că a nu se atinge de nimic este dovadă de necurăţie? Tot aşa se poate zice şi despre Dumnezeu: că a luat trup, aceasta este dovada curăţiei, iar dacă, temându-se, nu ar fi luat, era dovada necurăţiei. Cel ce nu, mănâncă pe cele considerate ca necurate, acesta este necurat şi bolnav, pe când cel ce mănâncă nu este.

Deci, pe aceştia să nu-i numim curaţi, căci tocmai ei sunt necuraţi, în timp ce acela care pe toate le îndrăzneşte este curat. O astfel de băgare de seamă trebuie a avea şi pentru cei necuraţi cu sufletul. Aceea este necurăţie, pe când aceasta este curăţie. Fiindcă şi cei ce au gura stricată cred că bucatele ce li se dau spre mâncare sunt necurate, dar aceasta vine de la patima ce o au. Deci, ce? Trebuie negreşit a avea cea mai mare băgare de seamă asupra naturii celor curate şi necurate.

Arată-mi postul tău prin lucruri

din “Omilii si cuvantari”

SFANTUL IOAN GURA DE AUR

Prin care, vei zice?

De vei vedea sărac, miluieşte-l; de vei avea vrăşmaş, împacă-te cu el ; de vei vedea pe prietenul tău sporind, nu-l zavistui ; de vei vedea femeie frumoasă, trece-o cu vederea.

Şi nu numai gura să postească, ci şi ochiul, şi auzul şi picioarele, şi mâinile şi toate mădularele trupului nostru.

Să postească mâinile curăţindu-se de răpire şi de lăcomie.

Să postească picioarele, depărtându-se din  căile  ce  duc la priveliştile  fărădelegii.

Să postească  ochii,  învăţându-se  să  nu  caute niciodată la feţe frumoase,  nici să iscodească cele străine.  Că hrană a ochilor este  privirea.  Dacă  privirea va fi păcătoasă, vatămă postul şi răstoarnă toată mântuirea sufletului, iar de va fi după lege, împodobeşte postul.

Foarte necuviincios este, ca prin post, să ne oprim de bucate şi chiar de cele îngăduite, iar cu ochii să ne înfruptăm  şi de cele oprite.

Nu mănânci carne ? Să nu mănânci nici, dar nici cu ochii să nu pofteşti.

Să postească şi auzul. Iar post al auzului este a nu primi grăiri de rău şi clevetiri, că zice: „Auz deşert să  nu primeşti”.

Să postească şi gura de cuvinte de ruşine şi de ocară. Că ce folos este când ne depărtăm  de carne  de pasăre şi  de peşte, iar pe fraţi îi mâncăm şi îi  muşcăm.

Cel ce grăieşte de rău a mâncat carnea fratelui şi  a  muşcat  trupul  vecinului.

Pentru  aceasta  şi Pavel a îngrozit, zicând : „Iar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi” (Galat 5,  15).

Nu ai înfipt dinţii în carne, dar ai înfipt grăirea de rău în  suflet,  stricând numele  cel bun al aproapelui.  Nenumărate rele ţi-ai pricinuit şi ţie şi aceluia,  şi multor altora. Că şi pe cel ce a auzit l-ai făcut mai rău, clevetind pe aproapele. Şi de va fi păcătos, se face mai trândav, aflându-te tovarăş al păcatului. Iar de va fi cu fapte bune se ridică spre mândrie şi se trufeşte, pentru căderea altora, nălucind lucruri mari pentru sine. Şi pe lângă toate acestea a vătămat obştea Bisericii, că cei ce aud nu clevetesc pe cel ce a greşit, ci ocările lor se îndreaptă asupra tuturor creştinilor.

Nu vei auzi pe cei necredincioşi  când zic : Cutare este desfrânat ! Ci lăsând pe ai lor, pe toţi creştinii îi clevetesc. Şi astfel ai adus pricină de a se huil numele lui Dumnezeu. Că precum de vom petrece lăudat, se slăveşte numele lui Dumnezeu, tot aşa de vom petrece în păcate se huleşte şi se ocărăşte numele Lui.

Apoi pe cel ce l-ai clevetit l-ai ruşinat, şi în acest chip mai neruşinat l-ai  făcut,  vrăşmaş  şi  pizmiaş făcându-ţi-l.  Iar pe tine  te-ai făcut vinovat pedepsei, căci ai vorbit lucruri care nu te privesc.

Şi să nu-mi spună cineva că atunci grăiesc de rău când spun minciuni, iar nu când grăiesc adevărul.

Chiar de vei spune adevărul prin clevetire,  vei  avea vină.  Că şi fariseul acela a clevetit pe vameş spunând adevărul,  dar aceasta nu l-a îndreptat. Spune-mi oare vameşul nu era vameş şi păcătos ? Arătat este tuturor că da. Dar pentru că fariseul l-a prihănit, a pierdut toate.

Voieşti să îndreptezi pe fratele tău ? Lăcrimează,  roagă-te lui  Dumnezeu    pentru el, ia-l deosebit şi  îndeamnă-l,  sfătuieşte-l,  roagă-l.

Aşa  şi  Pavel  făcea,  căci zice : „Mă tem ca nu cumva, venind iarăşi, să mă smerească Dumnezeul meu la voi şi să plâng pe mulţi care au păcătuit înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia şi de desfrânarea şi de necumpătarea pe care le-au făcut” (II Cor. 12, 21). Arată dragoste  către cel ce a greşit  încredinţează-l că,  aducându-i aminte de păcat, porţi grijă de el, iar nu-l vădeşti.

Apucă-i picioarele şi sărută-i-le,  nu te ruşina  dacă voieşti  cu adevărat să-l vindeci. Asemenea şi doctorii fac, căci de multe ori roagă şi sărută pe bolnavi, ca să primească doctoria cea mântuitoare. Fă şi tu aşa. Arată preotului rana ; lucrul acesta este a celui ce poartă grijă, a celui ce are milă.

Şi nu numai pe cei ce grăiesc de rău, ci şi pe cei ce aud pe alţii grăind de rău, îi sfătuiesc să-şi astupe urechile şi să urmeze proorocului care zice : „Pe cel ce clevetea în ascuns pe vecinul său, pe acela l-am izgonit” (Ps. 100, 6).

Zi către vecinul tău : De ai pe cineva ca să-l lauzi şi să-l vorbeşti de bine, deschid urechile ca să primesc laudele, iar de voieşti să vorbeşti de rău, închid intrarea cuvintelor, căci nu sufăr să primesc gunoi şi noroi.

Ce dobândă primesc să ştiu că cutare este rău ?

Dimpotrivă, mare vătămare este lucrul acesta şi paguba cea mai de pe urmă.

Zi către vecinul tău : Să purtăm grijă de cele ale noastre, cum vom da seamă de greşalele noastre, iar iscodirea aceasta s-o folosim la viaţa noastră. Ce îndreptare şi iertare vom avea, când pe cele ale  noastre niciodată nu le luăm în minte, iar pe cele străine aşa cum de-adinsul le iscodim ? Şi dacă ar trece cineva şi s-ar uita în casa ta, cercetând cele dinlăuntru, face un lucru urât şi plin de ruşine, aşa şi cercetarea celor străine este un lucru al mojiciei celei mai de jos.

Şi lucru de râs este că astfel de viaţă având clevetitorul şi nepurtând grijă de ale sale, când spune cuiva ceva din cele ascunse, îl roagă pe acela şi îl jură ca nimănui să nu mai spună, prin aceasta arătând că a făcut un lucru vrednic de prihană. Şi dacă-l rogi şi-l juri pe acela căruia i-ai spus cuvântul, să nu-l mai spună la altul, dovedit este că nu ai încredere în el şi mai bine era să nu-l fi spus lui. De ţineai cuvântul erai în siguranţă. După ce l-ai vândut, de ce mai porţi de grijă să nu se răspândească. De voieşti să nu iasă cuvântul la altul, nu-l spune la nimeni. Iar după ce ai vândut altuia păzirea cuvântului, de prisos mai juri pe cel căruia i l-ai spus ca să-l păzească.

Dulce este a grăi de rău, vei zice. Cu adevărat dulce este a nu grăi de rău. Cel ce a grăit de rău, este îngrijorat, presupune, se teme, se căleşte, îşi muşcă limba şi tremură ca nu cumva să audă alţii cuvântul şi să-i vină vreo primejdie, pentru că a pricinuit vrajbă.

Iar cel ce ţine cuvântul, este fără de grijă şi cu multă dulceaţă trăieşte, căci zice : „Auzit-ai cuvânt? Să moară la tine” (Înţ. Is. Sirah 19, 10).

Ce înseamnă „să moară la tine” ? Să-l stingi, să-l bagi înlăuntru şi să nu-l laşi să iasă afară, nici puţin măcar. Iar mai bine este să te sileşti ca nici să superi pe cei ce grăiesc de rău pe alţii. Şi dacă vei primi cândva, bagă-l înlăuntru, omoară ceea ce ai auzit, dă uitării, ca să fii asemenea cu cei ce nu au auzit şi cu multă pace şi linişte vei petrece viaţa aceasta.

De vor vedea vorbitorii de rău că ne întoarcem de la ei, vor înceta şi ei acest obicei rău, îşi vor îndrepta greşala şi apoi vor petrece viaţă lăudată, iar pe noi ne vor avea ca pe nişte mântuitori ai lor şi ca pe nişte făcători  de bine.

Precum a grăit de bine şi a lăuda este începutul prieteniei, aşa şi vorbirea de rău şi cleveteala este începutul şi pricina vrajbei, a urâciunei şi a nenumărate rele. Nu din altă pricină am căzut în nepurtarea de grijă de cele ale noastre, ci din a iscodi şi a cerceta cele străine. Este cu neputinţă omului grăitor de rău şi iscoditor al vieţilor altora, să poarte grijă vreodată de petrecerea sa. Şi fiindcă toată osârdia lui o cheltuieşte la iscodirea altora, de nevoie este ca toate cele ale lui să rămână fără cercetare şi fără de nici o purtare de grijă.

Plăcut lucru este când toată stăruinţa noastră o cheltuim la purtarea de grijă de cele ale noastre şi la judecata păcatelor noastre. Şi numai astfel vom putea spori, Iar când totdeauna grijeşti de cele străine, când vei purta de grijă de răutăţile tale ?

Deci să fugim, iubiţilor, să fugim de vorbirile de rău, cunoscând că acestea sunt prăpastie diavolească şi pânditură a vicleşugului, diavolesc. Diavolul ne îndeamnă ca să nu purtăm griiă de cele ale noastre pentru ca să ne facem mai cumplite răspunsurile şi învinuirile la înfricoşata judecată. Şi nu numai lucru acesta este cel mai rău, că vom da seamă atunci pentru cele ce am vorbit, ci şi păcatele noastre în acest fel mai grele le facem, lipsindu-ne astfel de orice cuvânt de îndreptare.

Şi cel ce cercetează cu de-amănuntul cele străine, nu va dobândi niciodată iertare.

Nu pentru păcatele sale, numai pentru greşalele noastre ne va hotărâ Dumnezeu pedeapsă, ci şi pentru cele străine, adică când vorbim de rău pe fratele nostru. De aceea a sfătuit Dumnezeu, zicând : „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Mt. 7, 1).

Şi precum omul cel blând, iubitor de semeni şi iertător îşi micşorează păcatele sale, aşa cel mânios, crud şi neiertător îşi măreşte păcatele sale. Deci să izgonim din gura noastră toată grăirea de rău, ştiind că şi cenuşă de vom mânca, nici un folos nu vom dobândi din această aspră petrecere, dacă nu ne vom depărta de acest obicei.

Că nu cele ce intră în gură spurcă pe om, ci cele ce ies. De va mesteca cineva noroi, fiind tu de faţă, oare nu ocărăşti şi cerţi pe cel ce face unele ca acestea ? Fă la fel şi cu grăitorul de rău.

Că mirosul cel urât ce iese din mestecarea noroiului nu împunge aşa tare membrana creierului celor ce aud, precum împunge putoarea păcatelor străine şi viaţa necurată, mâhnind şi tulburând sufletul celor ce aud.

Să ne depărtăm dar, de grăirea de rău, de cuvintele de ocară, de hulă şi nici pe vecinul, nici pe Dumnezeu să nu-L vorbim de rău.

Că mulţi din vorbitorii de rău la atâta turbare au ajuns, încât de la clevetirea semenilor şi-au ridicat limba lor asupra Stăpânului. Şi cât de mare este răul acesta, vedem din lucrurile cele ce acum ne-au ajuns.

Despre necazuri si milostenie

din “Talcuiri la Epistola a doua catre Timotei, Tit, Filimon”

fragment Omilia I

PRECUM NU EXISTĂ OM NEMURITOR, TOT AŞA NU SE POATE GĂSI
VREUN OM LIPSIT DE SUPĂRARE ÎN ACEASTĂ VIAŢĂ, ŞI CĂ O SINGURĂ
SUPĂRARE ESTE FOLOSITOARE, ACEEA VENITĂ PRIN PĂCAT.
DESPRE MILOSTENIE

Deci, iubiţilor, să nu ne descurajăm (abatem) în faţa relelor ce cad asupra noastră, căci aceasta se întâmplă spre cuminţirea noastră. „Să nu te tulburi în timpul încercării”, zice înţeleptul Isus Sirah (2, 2). Mulţi au felurite necazuri în casele lor; toţi ne împărtăşim de necazuri şi de supărări, nu însă şi de cauzele lor; ci unul are supărare de la femeie, altul de la copil, un altul de la slugă, unul de la vreun prieten, altul de la vreun duşman, celălalt de la vecin, un altul de la vreo pagubă suferită, căci multe şi variate sunt cauzele necazurilor, şi nu vei găsi deloc pe cineva întru totul lipsit de necaz sau de supărare, ci unul o are mai mică, altul, mai mare.

Deci, să nu ne mâhnim şi nici să credem că numai noi suntem în necaz. Căci nu există om care să vieţuiască şi să fie scutit de necazuri în această viaţă trecătoare, ci unul astăzi, altul mâine, iar de nu mâine, după aceasta negreşit i se va întâmpla ceva care să-l supere. Că, după cum nu este cu putinţă ca plutind cineva, să nu fie în agonie, adică în frica morţii — vorbesc de cel ce pluteşte pe mare — tot aşa nu l-ar putea găsi cineva pe un om lipsit de supărare în viaţa aceasta.

Chiar de ai spune de bogat, totuşi, fiindcă este bogat, va avea mai multe motive de supărare; ba chiar de ar fi împărat, căci şi împăratul de multe este stăpânit şi nu face totul după placul său, ci trece cu vederea multe împotriva voinţei sale, şi mai cu seamă acesta este cel care mai mult decât toţi face de multe ori ceea ce nu voieşte. Şi de ce oare? Fiindcă are sub el pe mulţi din aceia care voiesc a răpi din drepturile sale.

Gândeşte-te în câtă supărare se găseşte el, când voieşte de pildă a face un lucru, dar nu poate, fie de frică, fie din cauza bănuielii, fie din cauza duşmanilor, fie din a prietenilor. De multe ori, chiar şi atunci când se ambiţionează a face un lucru din cele ce-i plac lui, totul dispare din acea faptă ce-l putea mulţumi, fiind mulţi din cei ce-l urăsc.

Dar ce? Crezi poate că aceia care duc un trai rară oboseală sunt lipsiţi de supărări în viaţă? Nicidecum, căci, precum nu este cu putinţă a fi cineva nemuritor, tot aşa nu este cu putinţă a fi fără de supărare. Câte neajunsuri nu suferă ei, pe care nu este cu putinţă a le reprezenta prin cuvinte, şi cu toate acestea le îndură în plăcere! Câţi poate, de mii de ori, nu s-au rugat să moară în acea bogăţie şi desfătare? Căci a se desfăta cineva nu este totdeauna lipsit şi de necaz; ba încă tocmai din a petrece în desfătare se nasc mii de necazuri, boli şi dezgusturi, şi chiar fără de acestea, adică şi fără să fie vreo cauză.

Când sufletul ajunge într-o astfel de deprindere, se întristează şi de la sine, adică fără vreo cauză anume; căci şi doctorii spun ca supărările pot veni de multe ori şi de la construcţia stomacului. Sau poate nu ni se întâmplă şi nouă de a ne întrista, de a ne mâhni şi să nu ştim cauza mâhnirii?

Într -un cuvânt, nu se poate găsi cineva fără de supărare, şi dacă poate nu are atâta pricină de supărare ca noi, totuşi fiecare are pe atât pe cât şi-o închipuie. Pe cineva îl supără mai mult cele ale sale decât cele ale aproapelui. Precum cei ce suferă din cauza unor membre ale trupului cred că ei îi covârşesc cu durerile pe cei din jur — căci şi cel bolnav de ochi nu-şi poate închipui vreo altă boală mai rea decât a sa, şi iarăşi cel ce suferă de stomac zice că boala aceasta este mai grea decât toate bolile, şi, în fine, fiecare crede că boala ce-l stăpâneşte este mai greu de vindecat decât toate celelalte boli — tot aşa se petrece şi cu întristarea, căci aceea pe care o are cineva o consideră drept cea mai dureroasă, lucru pe care îl judecă din propria experienţă.

De pildă, cel ce nu are copii, nimic nu consideră atât de dureros, ca lipsa de copii, pe când cel ce are mulţi copii şi este sărac, nimic nu învinovăţeşte atât de mult ca facerea de copii mulţi, iar cel ce are numai unul, nu-şi poate închipui ceva mai rău, ca a avea numai un copil. Căci de aici, zice, copilul devine leneş, iar pe tatăl său îl aduce în supărare — fiindu-i pururea prea iubit — nevrând a se îndrepta. Cel ce are femeie frumoasă, iarăşi nimic nu crede a fi mai rău decât a avea cineva femeie frumoasă, fiindcă faptul acesta este încărcat de bănuieli şi de zavistii. Iar cel ce are femeie urâtă, nu-şi poate închipui ceva mai rău decât a avea femeie urâtă, fiindcă faptul acesta este încărcat de dezgust.

Cel fără nici o ocupaţie zice că nimic nu este mai netrebnic şi mai de dispreţuit ca viaţa aceasta. Ostaşul spune că nimic nu este mai greu şi mai primejdios ca oştirea, şi că mult mai bine este a mânca cineva pâine cu apă, decât a suferi atâtea greutăţi. Cel ce este în stăpânire zice că nimic nu este mai obositor ca a se ocupa cineva cu trebuinţele altora, în timp ce acela care e stăpânit zice că nimic nu este mai înjositor ca a fi cineva sub puterea altuia. Cel însurat zice că nici un rău nu poate fi mai mare decât a avea cineva grijă de femeie, pe când cel neînsurat spune că nimic nu este mai fără libertate ca a fi neînsurat şi a se vedea fără casă şi fără odihnă. Neguţătorul fericeşte siguranţa lucrătorului de pământ, în timp ce acesta îl fericeşte pe neguţător pentru bogăţia sa.

În fine, neamul nostru omenesc este întru totul nemulţumit şi veşnic cârtitor asupra soartei sale, şi posomorât. Când unul îi osândeşte şi îi pune pe toţi oamenii în aceeaşi cumpănă, atunci zice în general: „Bietul om este un animal nenorocit şi încărcat cu multe greutăţi”, numind astfel întreaga natură umană. Câţi nu admiră bătrâneţea? Câţi nu fericesc tinereţea? Tot aşa şi în vârstele omeneşti mare este tristeţea şi necazul. Când de pildă, ne vedem acuzaţi pentru vârstă, zicem: de ce nu suntem bătrâni? Iar când ne înălbeşte părul, spunem: unde este tinereţea? Şi, într-un cuvânt, avem mii de motive spre a fi scârbiţi şi întristaţi. Dar pentru scăparea din această anomalie nu este decât o singură cale: aceea a virtuţii, deşi chiar şi aceasta are necazurile şi nemulţumirile sale, însă, la drept vorbind, acele necazuri nu sunt fără de folos, ci au cu ele o mare folosinţă şi un mare câştig.

Căci, dacă cineva a păcătuit şi pe urmă prin întristare s-a umilit, s-a curăţit de păcat; sau de a compătimit cu fratele căzut în greşeală, şi atunci iarăşi are nu o mică plată. Căci a compătimi cu cei ce sunt în nenorociri, aceasta ne dă multă îndrăzneală fată de Dumnezeu. Gândeşte-te la cele ce Scriptura filosofează despre Iov, ascultă-l apoi şi pe Pavel, care spune: „Plângeţi cu cei ce plâng… lăsaţi-vă duşi spre cele smerite” (Romani 12, 15, 16), fiindcă împărtăşirea de nenorocirile celor întristaţi obişnuieşte a uşura greutatea cea mare a tristeţii.

Precum se întâmplă şi cu greutatea, că, dacă cineva susţine, uşurează povara celui ce o duce, tot aşa şi cu celelalte toate.

Atunci când cineva dintre ai noştri moare, mulţi sunt cei care stau pe lângă noi, mulţi care ne mângâie — ba de multe ori chiar şi pe un măgar căzut îl ridicăm —, în timp ce sufletele cele căzute ale fraţilor noştri le trecem cu vederea mai mult decât pe un măgar.

Dacă îl vedem intrând fără sfială în crâşmă, noi nu-l oprim, iar de-l vedem beat, nu îl împiedicăm — sau de face orice faptă absurdă —, ci încă ne purtăm bine cu ei.

De aceea zicea Pavel: „Nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac”. (Romani 1, 32) Ba încă mulţi fac şi societăţi de beţie şi de băutură. Fă, omule, societăţi pentru a depărta mania (nebunia) beţiei, iar ospeţele sau mesele tale fă-le pentru cei legaţi, pentru cei ce sunt în necazuri. Aşa ceva a poruncit Pavel şi corintenilor, zicând: „ca să nu se facă strângerea abia atunci când voi veni”. (I Corinteni 16, 2)

Acum, pentru petreceri şi desfătări toate le facem, şi masă comună, şi pat comun, şi vin comun, şi cheltuială comună, însă milostenie nimeni n-a făcut în comun. Astfel erau cele ale dragostei pe timpul apostolilor, când toate averile se puneau la mijloc. Dar eu nu poruncesc a le pune pe toate, ci o parte din ele, după cum şi Pavel zice: „Fiecare din voi, într-una din sâmbete, să pună de la sine ce se va îndura”, adică, strângând ca o dare oarecare pentru cele şapte zile şi depozitând-o, ca astfel să avem de unde face milostenie, fie mare, fie mică. „Să nu te înfăţişezi înaintea Mea cu mâna goală (deşert)” (Ieşirea 23, 15), zice Moise, şi băgaţi de seamă că el spunea acestea iudeilor.

Dar cu cât mai vârtos nu ni s-ar putea spune nouă! De aceea stau săracii înaintea uşilor bisericii, ca astfel nimeni să nu intre înaintea Domnului deşert, ca să intre o dată cu milostenia.

Intri ca să fii miluit; miluieşte tu mai întâi.

Cel ce vine după aceea, trebuie să dea mai mult; căci, când începem noi, cel de-al doilea dă mai mult. Fă-ţi mai întâi datornic pe Dumnezeu, şi după aceea cere şi tu; împrumută-L, şi după aceea cere, ca să iei înapoi împrumutul cu procente. Dumnezeu o voieşte aceasta şi nu se dă în lături.

Dacă tu ceri împreună cu milostenia, vei dobândi; dacă vei cere, zic, astfel, vei primi şi procente. Aşa, vă rog, să faceţi.

Nu prin ridicarea mâinilor suntem auziţi. Întinde-ţi mâinile tale nu spre cer, ci spre mâinile săracilor.

De vei întinde mâna ta în mâinile săracilor, vei atinge cu ea bolta cerului, şi Cel ce sade acolo va primi milostenia ta; iar de ai întins-o rară roadă, nimic n-ai câştigat.

Căci spune-mi, te rog: dacă împăratul s-ar apropia de tine cu porfira pe trup şi ar cere ceva de la tine, oare n-ai da cu plăcere tot ce ai? Nu prin întinderea mâinilor suntem auziţi, nici în mulţimea vorbelor, ci în fapte, căci ascultă pe prorocul, care zice: „Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu îmi întorc ochii aiurea, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult” (Isaia 1, 15), căci trebuie a tăcea şi nici măcar de a căuta spre cer, cerând milă — pe când cel ce are curaj, multe spune.

Dar ce spune Scriptura? „Ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!” (Isaia 1, 17) Astfel vom putea fi auziţi, chiar de am avea mâinile în jos, chiar de n-am grăi nimic, chiar de n-am cere. Acestea deci să le facem, ca să ne învrednicim de bunurile făgăduite nouă, prin Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

„Îmbrăţişaţi pe Maria care s-a ostenit mult pentru voi”

din “Omilii la Epistola catre Romani” 

„Îmbrăţişaţi pe Maria care s-a ostenit mult pentru voi”(16, 6).
Dar ce vrea să zică prin aceasta? Iarăşi este încununată o femeie, şi este lăudată; iarăşi noi, bărbaţii, am rămas ruşinaţi, sau mai bine zis nu ruşinaţi, ci chiar ne lăudăm, chiar ne fălim cu aceasta. Ne fălim, zic, pentru că astfel sunt femeile noastre; ne şi ruşinăm însă, fiindcă noi bărbaţii am rămas atât de mult în urma lor. Dar dacă am voi să cunoaştem cum se împodobeau acele femei, imediat le vom înţelege.

Aşadar cum se împodobeau? Să asculte şi bărbaţii, şi femeile: se împodobeau nu cu brăţări de aur, nu cu lanţuri la gât, nici cu eunuci şi slugi multe, sau cu haine cusute cu fir de aur, ci cu sudorile ce le vărsau pentru adevăr. „Care s-a ostenit mult pentru voi”, adică nu numai pentru el, şi nici numai pentru ea singură (ceea ce fac şi astăzi cele mai multe femei, postind şi dormind culcate pe pământ), ci şi pentru alţii, luându-şi asupra lor călătorii de-ale Apostolilor şi Evangheliştilor. Dar cum de zice tot Pavel: „Nu îngăduiesc femeii nici să înveţe pe altul” (I Timotei 2, 12)? O împiedică numai ca să stea în mijlocul adunării ca fiind cea dintâi; o împiedică de a sta pe tronul din altar, sau şi în amvon, nu însă şi de la cuvântul învăţăturii. Căci dacă n-ar fi aşa, apoi cum de zicea femeii ce avea bărbat credincios: „Căci, ce ştii tu, femeie, dacă îţi vei mântui bărbatul?” (I Corinteni 7, 16).

Cum de le da voie ca să-şi înveţe copiii lor, zicând: „Dar ea se va mântui prin naştere fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie” (I Timotei 2, 15)? Cum de a catehizat Priscila pe Apolo? Aşadar Apostolul nu zicea aceasta împiedicând-o la o conversaţie particulară, care ar deveni folositoare, ci spune numai de vorbirea în public, în mijlocul adunării, ceea ce era numai dreptul dascălilor de a face. Când bărbatul era credincios şi în totul desăvârşit, şi putea să o înveţe pe ea, atunci femeia era împiedicată de a se pune înaintea bărbatului, iar când ea era mai înţeleaptă decât bărbatul, nimeni nu o împiedica de a învăţa şi a îndrepta.
Şi n-a zis Apostolul: „care mult a învăţat”, ci „care mult s-a ostenit”, arătând prin aceasta că, în afară de vânt, ea mai slujea şi la alte nevoi ale sfinţilor, ca de pildă le slujea cu averea sa, cu călătoriile pe care le făceau, cu primejdiile în care se găseau de multe ori. Într-adevăr, femeile de pe atunci erau mai agere şi mai iuţi chiar decât leii, împărţind cu Apostolii ostenelile propovăduirii. De aceea călătoreau cu ei împreună şi făceau toate slujbele. Chiar şi pe timpul Mântuitorului Hristos, multe femei mergeau după El şi Îi slujeau, îngrijind de Învăţător.