Toate sunt curate pentru cei curaţi

Din “Talcuiri la epistola II catre Timotei, Tit, Filimon” 

Sfantul Ioan Gura de Aur 

Fragment Omilia III, Talcuire la Epistola catre Tit  

De aceea şi zice el: „Cu iudeii am fost ca un iudeu (…); cu cei de sub lege, ca unul de sub lege; cu cei ce n-au Legea, m-am făcut ca unul fără lege.” (I Corinteni 9, 20, 21)

Aceasta şi Dumnezeu o face; de pildă, pe magi, nu prin îngeri i-a atras, nici prin proroci, nici prin apostoli sau evanghelişti, ci printr-o stea, fiindcă ei se îndeletniceau cu acest meşteşug, şi deci prin aceasta i-a atras. La fel se întâmplă şi în cazul vitelor pentru purtarea chivotului Domnului, că, „dacă va pleca spre hotarele sale, atunci acest mare rău ni l-a făcut El”, după cum au spus vrăjitorii şi descântătorii . Aşadar, spun adevărul vrăjitorii? Nicidecum! Ci îi ceartă pe iudei şi-i biciuieşte tocmai cu ale celor dintre ei.

La fel şi cele petrecute cu aceea care avea duh pitonicesc. De ce, oare, a închis gura demonului, grăind către Pavel şi zicând: „Aceşti oameni sunt robi ai Dumnezeului celui Preaînalt, care vă vestesc vouă calea mântuirii”. (Faptele Apostolilor 16, 17)?

De ce oare şi Hristos împiedică pe demoni de a grăi? Cu drept cuvânt o face, căci şi minunile se făceau mai înainte, şi nu mai era acum acea stea ce i-a condus pe magi, ci El Însuşi propovăduia, şi demonii nu mai erau cinstiţi (slăviţi). Nu era idolul care grăia, ca astfel să fie împiedicat.

Chiar şi pe Valaam l-a lăsat să binecuvânteze şi nu l-a împiedicat. Astfel, dar, El pretutindeni face pogorământ în raportul Său cu omul. Şi de ce te minunezi? El Însuşi lasă să se ridice credinţe rele şi nedemne despre Dânsul, ca, de pildă, că mai înainte era trup, că a fost văzut de lume, drept care zice că „ Duh este Dumnezeu”. (Ioan 4, 24)

Şi iarăşi Îl vedem că se bucură de jertfe, ceea ce este străin de El, şi grăieşte cuvinte din acelea care nu I se potrivesc, şi multe altele din acestea. Că El nicăieri nu are în vedere demnitatea Sa, ci pretutindeni folosul nostru. Dacă tatăl nu are în vedere demnitatea sa, ci se alintă cu copiii în vorbe şi numeşte mâncarea şi bucatele, şi băutura nu cu numele lor elenice, ci cu nişte cuvinte copilăreşti şi barbare, apoi cu atât mai mult Dumnezeu. Ba şi cu oarecare concesie ia în derâdere, zicând: „Schimbatu-şi-a oare vreun popor dumnezeii săi?” (Ieremia 2, 11), şi, în fine, pretutindeni cele din Sfintele Scripturi sunt concesii sau îngăduinţe, atât în cuvinte cât şi în fapte.

„Pentru care pricină, zice, mustră-i cu asprime, ca să fie sănătoşi în credinţă”, (1, 13) „De aceea, zice, ceartă-i, căci au obiceiuri urâte şi desfrânate, şi, în fine, mii de rele au aceştia. Când ei mint cu uşurinţă, când sunt vicleni, mâncăcioşi şi leneşi, cuvântul trebuie să-ţi fie aspru şi biciuitor, căci blândeţea nu-l poate atrage pe unul ca acesta. „Mustră-i”, zice. Aici el nu vorbeşte de cei străini, ci de cei de un neam şi de o credinţă. „Cu asprime”, adică să faci rana cât de adâncă.

Nu cu toţi trebuie a ne purta la fel, ci variat şi în multe feluri, potrivit cu împrejurările. Aici el nu sfătuieşte nicăieri, ci numai porunceşte, căci, după cum pe cel de neam bun şi blând l-ai pierde înfruntându-l şi lovindu-l, tot aşa şi când l-ai linguşi pe unul care are nevoie de asprime, l-ai corupe, şi nu l-ai lăsa să se ridice. „Ca să fie sănătoşi, zice, în credinţă.” Prin urmare, aceasta este sănătatea: de a nu introduce în credinţă nimic fals, nimic străin.

Dar dacă cei ce se uită la mâncăruri nu sunt sănătoşi, ci sunt bolnavi şi slabi, „pe cel slab primiţi-l în credinţă, zice, fără să-i judecaţi gândurile” (Romani 14, 1), atunci ce am putea zice despre cei ce postesc la fel cu aceia, despre cei ce păzesc la fel sâmbetele, despre cei ce se duc spre închinare la locurile afierosite idolilor lor? Vorbesc de Templul cel din Dafne , de peştera numită a Matroanei, de locul zis al lui Chronos din Cilicia. Cum pot fi sănătoşi aceştia? De aceea trebuie a li se aplica rana cea mai adâncă.

De ce, oare, nu face aşa şi cu romanii? Fiindcă obiceiurile acestora nu erau de acest fel, ci cu mult mai nobile. „Şi să nu dea ascultare, zice, basmelor iudaiceşti.” Cele iudaice sunt un îndoit basm: şi când este o prefacere falsă, şi când lucrul este în legătură cu timpul; deci mituri sunt acestea. Când un lucru nu trebuie a se face, iar dacă făcându-se vatămă, este mit şi nefolositor, şi după cum nu trebuie a crede acelora, asemenea nu trebuie a crede nici acestora, căci altfel nu înseamnă a fi sănătoşi.

Căci, dacă tu crezi prin credinţa cea adevărată, de ce mai introduci altele, ca şi cum nu ar fi de ajuns să te îndrepte credinţa? De ce te robeşti pe tine însuţi şi te supui de bunăvoie legii? Nu te încrezi în lucru? Aceasta înseamnă că eşti bolnav şi nu crezi, căci datoria unei cugetări credincioase este de a nu se îndoi deloc. Dar credinciosul nu se îndoieşte niciodată.

Toate sunt curate pentru cei curaţi. (1, 15) Ai văzut pentru ce sunt spuse cele dinainte? Iar pentru cei întinaţi şi necredincioşi nimeni nu este curat, zice. Aşa că nu prin natura lor sunt curate şi necurate, ci prin intenţia celor ce le întrebuinţează. Ci li s-au întinat lor, zice, şi mintea, şi cugetul.

Ei mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc, urâcioşi fiind, nesupuşi şi, la orice lucru bun, netrebnici. (1, 16)

Prin urmare, şi porcul este curat, şi atunci de ce a oprit să fie mâncat, ca necurat? Nu este de la natură necurat, căci toate sunt curate, fiindcă nimic nu poate fi mai necurat decât peştele, de vreme ce mănâncă şi trupuri omeneşti, şi cu toate acestea s-a dat voie, şi se crede a fi curat.

Şi iarăşi, nimic nu este mai necurat ca pasărea, căci ea mănâncă viermi; sau nimic mai necurat ca barza, care mănâncă şerpi şi şopârle, şi cu toate acestea toate se mănâncă. Pentru ce, dar, a oprit a fi mâncată carnea de porc şi altele de acest fel? Nu le-a oprit ca necurate, ci ca să împiedice, aşa-zicând, prisosinţa desfătării. Dar, dacă el ar fi spus aşa, poate că n-ar fi fost ascultat; acum însă, cu frica de cele necurate, pe toţi i-a îngrozit.

Dar ce poate fi mai necurat ca vinul, dacă ar fi vorba să-l examinăm? Ce este mai necurat ca apa, cu care mai ales se curăţau? De morţi nu se atingeau, şi cu toate acestea cu mortul se sfinţeau, căci animalul mort sacrificat se curăţa cu vin. Dar aceasta era o învăţătură pentru copii. Căci, gândeşte-te bine: oare vinul nu-şi are fiinţa din pământ? Căci, după cum viţa de vie îşi trage umezeala din pământ, tot aşa şi-o trage şi din pământul cel de-alături.

Şi, în fine, dacă am voi a cerne lucrurile, am vedea că totul este necurat. Dar dacă nu cernem cu aşa amănunţime, nimic nu este necurat, ci toate sunt curate. Nimic necurat n-a făcut Dumnezeu, şi deci nimic nu este necurat, decât numai păcatul, care se atinge de suflet şi-l întinează.

Aşadar, la mijloc e mai mult prejudiciu omenesc. „Pentru cei întinaţi şi necredincioşi, zice, nimeni (nimic) nu este curat, ci li s-au întinat lor şi mintea, şi cugetul.” Căci, cum s-ar putea ca în cele curate să fie ceva necurat? Cel ce are sufletul slab, totul întinează. Dacă, de pildă, el în toate caută curatul şi necuratul, desigur că nu se va atinge de nimic, căci nici cele curate nu sunt precum se cred — vorbesc de peşte şi de toate celelalte de acest fel —, aşa că toate sunt întinate.

Dar apostolul n-a zis aşa; însă ce? „Li s-au întinat lor şi mintea, şi cugetul”, zice, aşa că totul au întors asupra lor. „Nimic nu este necurat, zice, ci ei sunt astfel, şi mintea, şi cugetul lor. Dintre lucrurile din lume, nimic nu este necurat — căci sunt lucrurile lui Dumnezeu —, ci numai intenţia cea rea este necurată. „Ei mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc, urâcioşi fiind, nesupuşi şi, la orice lucru bun, netrebnici.”

Aceasta este necurăţie, aceştia sunt necuraţi. Dar tu grăieşte cele ce se cuvin învăţăturii sănătoase (2, 1), adică „să nu cumva să faci ceva din acestea. Chiar de nu ar primi, tu însă fă cele ce se cuvine a face, chiar dacă nu se conving, tu însă îndeamnă şi sfătuieşte”.

Căci şi cei nebuni cred că nimic nu stă pe loc, dar acestea se petrec nu din cauza lucrurilor văzute, ci din cauza ochilor care văd, fiindcă, aflându-se nestatornici şi întunecaţi, cred că pământul se învârteşte cu dânşii, dar nu se învârteşte, ci stă nemişcat.

Astfel că numai bănuiala este patima lor, iar nu că ar fi vreo patimă în realitate. Tot aşa şi în cazul de faţă; adică, atunci când sufletul este necurat, pe toate le crede necurate. Prin urmare, nu în a observa curăţia stă adevărata curăţie, ci în a îndrăzni totul, căci cel curat de la natură pe toate le îndrăzneşte, iar cei necuraţi la nimic nu îndrăznesc. Aceasta se poate spune şi lui Marcion.

Ai văzut că dovada curăţiei este în a se găsi cineva mai presus de orice necurăţie, şi că a nu se atinge de nimic este dovadă de necurăţie? Tot aşa se poate zice şi despre Dumnezeu: că a luat trup, aceasta este dovada curăţiei, iar dacă, temându-se, nu ar fi luat, era dovada necurăţiei. Cel ce nu, mănâncă pe cele considerate ca necurate, acesta este necurat şi bolnav, pe când cel ce mănâncă nu este.

Deci, pe aceştia să nu-i numim curaţi, căci tocmai ei sunt necuraţi, în timp ce acela care pe toate le îndrăzneşte este curat. O astfel de băgare de seamă trebuie a avea şi pentru cei necuraţi cu sufletul. Aceea este necurăţie, pe când aceasta este curăţie. Fiindcă şi cei ce au gura stricată cred că bucatele ce li se dau spre mâncare sunt necurate, dar aceasta vine de la patima ce o au. Deci, ce? Trebuie negreşit a avea cea mai mare băgare de seamă asupra naturii celor curate şi necurate.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *